Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 6210/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.5120/2009
O M NIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.6210/
Ședința publică din data de 03 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Farmathy Amelia
JUDECĂTOR 3: Zeca Dorina
GREFIER - - -
**************************
Pe rol fiind, soluționarea recursurilor declarate de recurentul-reclamant și de recurenta-pârâtă "" - împotriva sentinței civile nr. 4395 din data de 22.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 7354/3/LM/2009 - având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns recurentul-reclamant, prin apărătorul său ales, d-nul avocat, cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 22 dosar recurs, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.164 din data de 26.10.2009 și recurenta-pârâtă "" -, prin consilier juridic d-na, cu delegație la fila 25 dosar recurs.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că la dosar s-a depus prin serviciul "Registratură" al secției, la data de28.09.2009, de către recurenta-pârâtă "" -, întâmpinare la motivele de recurs formulate în cauză de recurentul-reclamant, în dublu exemplar.
Curtea, în ședință publică, procedează la comunicarea întâmpinării formulată în cauză de către recurenta-pârâtă "" -, către recurentul-reclamant, prin avocat.
Recurentul-reclamant, prin avocat, având cuvântul, arată că în această fază procesuală înțelege să solicite încuviințarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia depune la dosar fotocopia repartizării profitului pe anul 2007 - 2008 al societății recurente, precum și fotocopia deciziei civile nr. 1667 din data de 25.08.2009, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, cu titlu de practică judiciară, duplicatul acestor înscrisuri fiind comunicate reprezentantului legal al părții adverse.
Recurenta "" - A, prin consilier juridic, având cuvântul, arată că se opune încuviințării acestei probe, cu motivarea că înscrisurile contabile se regăsesc și în dosarul primei instanțe, iar societatea pe care o reprezintă nu a contestat niciodată acest profit.
Cât privește înscrisurile depuse cu titlu de practică judiciară, arată că, în opinia sa, acestea nu sunt concludente, având în vedere practica neunitară a instanțelor de judecată.
Curtea, după deliberare, în temeiul art. 305 Cod proc. civilă, încuviințează pentru recurentul-reclamant proba cu înscrisuri, astfel cum a fost solicitată, ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării pricinii deduse judecății, luând act de administrarea acesteia la termenul de astăzi, iar, în ceea ce privește deciziile civile depuse ca și practică judiciară, atrage atenția recurentului-reclamant asupra relevanței acestora, urmând a le aprecia ca atare.
Părțile prezente, interpelate fiind, arată că nu au alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată acordă părților cuvântul în susținerea, respectiv combaterea, motivelor de recurs formulate în cauză.
Recurentul-reclamant, prin avocat, având cuvântul în susținerea recursului său, în ceea ce privește motivarea hotărârii primei instanțe, în sensul că acordarea compensațiilor nu este obligatorie, ci este la latitudinea angajatorului, solicită a se observa că singura condiție pentru neplata acestor compensații este situația financiară a societății. Arată că la judecata fond a cauzei au fost depuse înscrisuri cu privire la situația profitului societății, care nu a suferit nici o modificare. Față de această împrejurare, apreciază că societatea recurentă, din rea credință nu a înțeles să achite cele 11 salarii compensatorii.
Cu privire la contribuțiile de asigurări sociale, recurentul, prin avocat, solicită a se observa că dispozițiile art. 257 alin. 2 lit. "a" din Legea nr.95/2006, cât și cele ale Codului Fiscal, prevăd când se pot reține aceste contribuții. Arată că, însă, în speța dedusă judecății, situația litigiului este clară, întrucât, dacă salariatul este concediat din motive neimputabile, angajatorul este obligat să îi achite acestuia cele 11 salarii compensatorii. În atare situație, apreciază că societatea recurentă trebuia să țină cont de prevederile Contractului Colectiv de Muncă, cât și de dispozițiile art. 80, prin care se stipulează obligația părților de a participa la negocieri cu privire la drepturile bănești cuvenite salariaților, iar, în cauză, societatea trebuia să treacă la negocieri cel puțin asupra cuantumului pretențiilor solicitate.
În concluzie, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris și, în consecință, modificarea sentinței civile recurate în sensul obligării societății pârâte la plata celor 11 salarii compensatorii, astfel cum au fost stipulate în Contractul Colectiv de Muncă.
Solicită cheltuieli de judecată.
Recurenta-pârâtă "" - A, prin consilier juridic, având cuvântul în combaterea recursului formulat de către recurentul-reclamant, solicită a se observa că instanța de fond în mod legal a reținut faptul că sumele de bani acordate cu titlu de compensații bănești, ca urmare a concedierii colective, se includ în categoria veniturilor impozabile, astfel încât în mod corect societatea a virat contribuțiile legale la asigurările sociale și contribuțiile legale la asigurările sociale de sănătate, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 55 alin. (2) ale Codului Fiscal, coroborate cu prevederile art. dispozițiile pct. 8 lit."e" din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal.
Având în vedere cele susținute oral, cât și motivele dezvoltate pe cale de întâmpinare, recurenta-pârâtă "" -, prin consilier juridic solicită respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant, ca nefondat.
În susținerea recursului său, recurenta "" - A, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea acestuia, astfel cum a fost formulat și motivat în scris și, în consecință, modificarea sentinței civile recurate, în sensul respingerii pretențiilor reclamantului referitoare la acordarea unei compensații de 11 salarii.
În acest sens, apreciază că instanța de fond trebuia să interpreteze prevederile art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă potrivit art. 977 din Codul civil și art. 7 din Legea nr. 130/1996, în sensul de a nu obliga imperativ angajatorul de a acorda aceste compensații, iar, pe de altă parte, să privească situațiile financiare ca pe un tot unitar, nu numai raportat la profit și pierdere.
Pe de altă parte, solicită a se avea în vedere faptul că, în situația concedierilor colective, termenul"poate acorda"semnifică lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensații la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare.
Față de aceste considerente, recurenta-pârâtă prin consilier juridic, concluzionează în sensul admiterii recursului societății, așa cum a fost formulat și motivat în scris.
Depune concluzii scrise.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Recurentul-reclamant, prin avocat, având cuvântul în combaterea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă "" -, solicită a se observa că în cauză este vorba de o despăgubire bănească ce trebuia avut în vedere de către societate la momentul concedierii, atâta vreme cât legiuitorul a explicat foarte clar când se acordă aceste compensații, iar, în ceea de privește fluxul numerar, solicită a se reține că acest flux reprezintă partea integrală a balanței contabile lunare și, în dovedirea acestei afirmații, arată că la fond se află depusă dovada cheltuielilor efectuate de către societate.
În ceea ce privește profitul realizat de către societate, recurentul, prin avocat, învederează instanței că acest profit se împarte pe tot anul, ci nu pe capitole, cum se susține de către societatea recurentă, ba mai mult, aceasta a avut o situație financiară foarte bună, astfel că se impunea acordarea respectivelor plăți compensatorii.
Curtea, în temeiul art.150 Cod proc. civil, declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4395 din data de 22.05.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta -
A obligat pârâta la plata compensației reprezentând 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, din care se vor reține impozitul și cotele de contribuții la fondurile speciale ale statului.
A respins celelalte pretenții, ca neîntemeiate.
Totodată, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.100 lei.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul a fost salariatul pârâtei -, până la data de 21.01.2009 când raporturile de muncă au încetat prin concediere colectivă, conform deciziei nr. 89/21.01.2009, iar, cu ocazia concedierilor colective, angajatorul a plătit salariaților disponibilizați, inclusiv reclamantului, câte o compensare egală cu un salariu lunar.
Potrivit prevederilor art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație, astfel: echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective; echivalentă cu trei salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale.
Prima instanță a mai reținut că, întrucât angajatorul a apreciat, în mod eronat, că dispozițiile sus menționate instituie doar o facultate, ci nu o obligație din partea sa, de a plăti salariaților concediați în cadrul concedierii colective compensația egală cu 12 salarii de bază, pârâta - a decis să se prevaleze de prevederile art. 78 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național pe anii 2007 - 2010 și a plătit salariaților concediați o compensație egală cu un salariu lunar.
Potrivit prevederilor sus-menționate:"La încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.".
Instanța de fond a apreciat, însă, că textul sus-menționat se aplică, la modul general, situațiilor în care contractul individual de muncă încetează din motive neimputabile salariatului.
A constatat că angajatorul a ignorat cu desăvârșire prevederile art. 80 alin. 3 din același Contract Colectiv de Muncă la Nivel Național, invocat în întâmpinare, care se referă, însă, strict la situația de față și anume, la concedierile colective.
Astfel, a reținut că, potrivit prevederilor sus-menționate, pentru situația în care se efectuează concedieri colective, părțile vor negocia acordarea de compensații bănești, cu respectarea prevederilor legale și/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.
Or, a apreciat prima instanță, prevederile speciale ale art. 80 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național au prevalență de aplicare față de prevederile cu caracter general ale art. 78 din același contract, conform principiului"specialia generalibus derogant.
A mai reținut că, nu rezultă, din actele dosarului, că părțile semnatare ale Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate au ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării în cuantumul de doar un salariu de bază și că, din cuprinsul întâmpinării rezultă că, în final, cuantumul compensației ar fi fost stabilit unilateral de patronat, prin hotărâre a Consiliului de Administrație.
Pe de altă parte, instanța de fond a apreciat ca nefiind întemeiate apărările pârâtei, vizând caracterul facultativ al acordării plăților compensatorii prevăzute de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate.
Astfel, a apreciat că, din folosirea în cuprinsul acestui articol a sintagmei "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu rezultă decât că obligația angajatorului era afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art. 1006 din Codul civil.
Instanța de fond a reținut că evenimentul viitor și nesigur ca realizare, de care depindea însăși nașterea obligației angajatorului de a plăti compensațiile în cuantumul stabilit de prevederile art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate, era situația financiară a societății până la momentul concedierii și că în nici un caz nu rezultă, din interpretarea prevederilor sus-menționate, că plata acestor compensații ținea de voința exclusivă a angajatorului, ceea ce ar fi fost, oricum, ilegal, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 1010 din Codul civil:"Obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativă din partea celui ce se obligă.",pentru că, atunci când condiția potestativă este din partea debitorului, echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
A apreciat că, din actele dosarului rezultă că disponibilizarea salariaților nu a intervenit din motive financiare, ci din cauze ce priveau exclusiv intenția de eficientizare a activității societății, aspect ce rezultă și din răspunsul pe care patronatul l-a dat reprezentanților salariaților, prin adresa nr. -/17.12.2008, din care se desprinde ideea că disponibilizările nu au avut drept cauză dificultăți de natură economică, ci considerente organizatorice.
A constatat că pârâta a încercat să probeze, în prezentul dosar, faptul că situația financiară nu a permis acordarea plăților compensatorii în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă, depunând la dosar un flux negativ de numerar.
Față de acest aspect, instanța de fond a apreciat că fluxul de numerar nu reflectă situația financiară a societății comerciale, ci doar lichiditățile pe care le are aceasta și că singurul act în măsură să reflecte situația financiară este bilanțul contabil, document ce reliefează o situație prosperă a societății.
A avut în vedere dispozițiile art. 236 alin. 4 din Codul muncii, potrivit cărora:"Contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților",precum și dispozițiile art. 243 din Codul muncii, care prevăd că:Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.".
Întrucât a constatat că s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, instanța a apreciat că aceștia sunt îndreptățiți la plata compensației în cuantumul de 11 salarii de bază.
În ceea ce privește cererea reclamantului privind restituirea reținerilor făcute de către angajator din salariul compensatoriu plătit, instanța a apreciat că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele argumente:
Potrivit dispozițiilor art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul fiscal, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
În cazul de față, compensațiile individuale se raportează la salariul de bază brut al salariatului și plățile din fondul de salarii nu sunt exceptate de la impozitare.
În ceea ce privește contribuția de asigurări de sănătate, potrivit dispozițiile art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, contribuția lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salariu sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit, rezultând, astfel că, din plățile compensatorii, trebuie deduse și contribuțiile la asigurările de sănătate.
Plățile compensatorii nu fac parte din categoria veniturilor exceptate de la plata contribuțiilor de asigurări sociale, prevăzute de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 19/2000.
În ceea ce privește contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale, instanța de fond a constatat că aceasta nu a fost reținută, așa cum rezultă din talonul de salariu depus la dosar.
A fost, însă, reținută contribuția la fondul de șomaj, în condițiile Legii nr. 76/2002, care nu conține excepții pentru situația în care se află reclamantul.
Pentru toate aceste considerente, instanța a admis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârâta la plata către reclamant a 11 salarii compensatorii, calculate la nivelul salariului de bază brut din luna premergătoare concedierii, conform prevederilor art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate, din care se vor achita contribuțiile către fondurile speciale și impozitul pe venit.
Față de aceleași considerente, a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat.
Totodată, a respins și cererea de acordare a daunelor morale, apreciind că din probele administrate nu rezultă măsura în care drepturile personale nepatrimoniale ale reclamantului au fost afectate, astfel că nu se pot acorda despăgubiri pentru suferința de ordin moral pretinsă.
Împotriva acestei sentințe, au declarat fiecare recurs, motivat în termenul legal, atât reclamantul, cât și pârâta -, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sens în care au invocat motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 Cod proc. civilă.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, recurentul-reclamantarată că, în ceea ce privește restituirea contribuțiilor la asigurările sociale și reținerea lor din cele 11 salarii compensatorii, instanța in mod netemeinic și nelegal le-a respins, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească, ci nu un salariu, mai ales că a încetat calitatea sa de salariat, iar această despăgubire este acordată după încetarea contractului individual de muncă. Or, potrivit legii aceste contribuții se rețin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să rețină contribuțiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.
Arată că instanța de fond a reținut faptul că, potrivit dispozițiilor art. 26. din Legea nr. 19/2000, nu sunt exceptate de la plata contribuției la asigurările sociale drepturile plătite, potrivit dispozițiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă, însă acestea au fost abrogate prin Legea nr. 200/2008, care nu mai păstrează aceste dispoziții, dar nici nu prevede faptul că se vor plăti aceste contribuții, astfel nefiind vorba despre salariu sau despre venituri asimilate salariului, așa cum este stipulat în lege, ci fiind despăgubiri bănești, recurentul-reclamant solicită a nu i se reține aceste contribuții.
Mai arată că instanța a respins cel de-al treilea capătul de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că salariatul nu ar fi făcut dovada unui prejudiciu.
Recurentul-reclamant consideră, însă, că i s-a cauzat un prejudiciu prin simplul fapt că recurenta-pârâtă l-a obligat să își solicite aceste drepturi bănești pe cale judecătorească, mai ales că din bilanțul contabil rezultă că domnii administratori și manageri, în loc să plătească salariile compensatorii, și-au repartizat lor înșiși din profit suma de 1.235.360 lei, iar în fața instanței se prezintă umili cu un flux de numerar negativ, arătând instanței de fond că nu au bani, de fapt, că nu au bani de dat.
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, se invocă dispozițiile art. 3+4 pct. 9 Cod proc. civilă.
La rândul său, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă -arată că instanța de fond, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, nu a ținut cont de posibilitățile reale de plată ale societății, respectiv de apărările din întâmpinare invocate, de concluziile formulate și de fluxurile de numerar depuse de către - la dosar, care evidențiază, fără putință de tăgada, lipsa lichidităților și nu a luat în considerare faptul că - se confruntă cu dificultăți de plată, prin lipsa numerarului, apreciind eronat că bilanțul contabil reliefează o situație prosperă a societății. În mod neîntemeiat tratează situația financiara a societății unilateral, numai prin prisma bilanțului contabil, deși a arătat ca situațiile financiare ale unei societăți au mai multe componente printre care inclusiv fluxurile de numerar care evidențiază posibilitățile reale de plata ale unei societăți.
Prin situațiile veniturilor și cheltuielilor la perioade (fluxuri de numerar) a susținut și dovedit ca situația financiara a societății nu permitea și nu permite plata mai mult de un salariu compensatoriu celor disponibilizați.
Instanța de fond a considerat în mod neîntemeiat ca acordarea unor compensații bănești în cuantum de 12 salarii de baza brute din luna premergătoare concedierii nu este o facultate a unității. Totodată, în mod netemeinic a considerat instanța ca acestea trebuie acordate întrucât situația financiara a societății ar permite plata acestora, obligându-o la achitare. Mai mult, creează o confuzie intre cauza (motivul) concedierii colective la nivel de societate, care nu a fost bazata pe dificultăți de ordin economic, ci pe considerente organizatorice, și cauza neacordării unor compensații bănești la nivelul a 12 salarii de baza brute din luna premergătoare concedierii. Aceste aspecte sunt tratate distinct atât în Notificarea nr. 46613/04.12.2008 cât și în adresa nr. 47509/17.12.2008.
Instanța de fond, preluând din adresa nr. 47509/17.12.2008 cauza (motivul) concedierii colective care nu a fost bazat pe dificultăți financiare, îl suprapune în mod neîntemeiat peste motivul imposibilității plații de către societate a salariilor compensatorii în cuantumul prevăzut.
Sintagma "situația financiara" din cuprinsul art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul SA se refera la toate componentele situațiilor financiare potrivit legilor contabile si nu se rezuma numai la bilanț si contul de profit si pierdere.
Situațiile financiare sunt alcătuite, potrivit Legii nr.82/1991 a contabilității și nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile cu directivele europene, din următoarele componente: bilanț, contul de profit și pierdere, situația modificărilor capitalului propriu, situația modificărilor poziției financiare, sau mai exact situația fluxurilor de trezorerie sau a fluxurilor de fonduri (astfel fiind fluxurile de numerar ale de la data de 29.09.2008 si 19.01.2009). politici contabile și note explicative. Aceste documente, componente ale situațiilor financiare, reprezintă un tot unitar, care se analizează împreuna prin prisma procesului de raportare financiara. O situație financiara a societății la un moment dat este determinata de posibilitățile de plata la acel moment și nu numai prin prisma bilanțului și a contului de profit și pierderi (de unde rezulta profitul net), ce evidențiază cursul societății intr-un întreg an - care poate sa înceapă rău și sa se termine bine, sau invers. De aceea și impozitul pe profit se calculează, final, după închiderea exercițiului financiar. Or, din situația fluxului de numerar prezentat de SA, pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile si obligațiile de plata si, totodată, fără posibilitate de interpretare, ca începând cu luna decembrie 2008 societatea este in deficit cu disponibilitățile atât in lei cât si in euro.
Un alt aspect pe care recurenta dorește să îl evidențieze este acela ca, chiar daca din bilanțul si contul de profit si pierderi aferent exercițiului financiar al anului 2008 rezulta ca societatea a realizat profit, repartizarea profitului se efectuează pe destinațiile prevăzute de dispozițiile legale in vigoare, conform hotărârii adunării generale a acționarilor. Astfel, după plata impozitului pe profit si repartizarea la fondul de rezerva a cotei prevăzute de Legea nr.31/1990 a societăților comerciale, profitul net rămas, este la dispoziția exclusiva a acționarilor care decid asupra destinației acestuia. În aceste condiții direcționarea profitului către fondul de salarii (din care se plătesc inclusiv aceste compensații bănești), înainte de aprobarea bilanțului si contului de profit si pierderi, fără aprobarea adunării generale a acționarilor constituie o încălcare a legii, fiind considerata infracțiune. Niciun angajator, care este pus de acționari sa administreze o societate si sa angajeze forța de munca salariata, nu fie poate angaja sa achite salariaților drepturi din profit fără aprobarea adunării
generale a acționarilor, care nu l-a împuternicit in acest sens. De aceea, nici la negocierea contractului colectiv de munca la nivel de unitate, conducerea societății, împuternicita de Consiliul de administrație in acest scop, nu se putea angaja ferm sa acorde, cu titlu de compensații, sume pe care nu le putea prevedea si cuantifica in momentul negocierii si care, fără aprobarea adunării generale a acționarilor nu puteau fi incluse in Bugetul de venituri si cheltuieli, in fondul de salarii (deci, in cheltuieli, pentru ca din alte surse nu se puteau acorda).
Prin cele prezentate anterior, recurenta a subliniat faptul că profitul înregistrat de societate la finele anului 2008 nu ar fi putut fi repartizat mai înainte de adunarea generala a acționarilor și mai ales pe fondul de salarii.
La momentul disponibilizărilor societatea a avut un motiv legitim si o justificare reala a imposibilității de plata a compensațiilor bănești la nivelul a 12 salarii de baza brute avute in luna premergătoare concedierii colective, pe de o parte pentru ca nu avusese loc adunarea generala a acționarilor, iar pe de alta parte pentru ca fluxul de numerar de la finele anului 2008 si in perspectiva pe anul 2009 erau negative.
Chiar daca la 31.12.2008 societatea a înregistrat profit, aceasta se datorează rezultatelor bune din cursul anului 2008, care insa spre sfârșitul anului s-au deteriorat si au determinat un profit diminuat față de cel programat si un volum de numerar foarte mic, care nu permitea alte cheltuieli decât cele programate. economico-financiari de dezechilibru in actuala criza economica manifestata la nivel mondial, la nivelul tarii si, implicit, a nivelul societății, trebuie luați în considerare si au un caracter obiectiv si exterior persoanei sau voinței angajatorului, astfel încât nu se pot pune în discuție problemele apreciere a conduitei sale.
Acordarea compensațiilor la nivelul a douăsprezece salarii, intimatului - reclamant cat si altor persoane concediate, ar fi dus societatea in imposibilitate de plata a creditorilor privilegiați - salariații ramași, atâta timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.
În concluzie, recurenta consideră că instanța de fond trebuia să interpreteze art. 64 din contractul colectiv de munca încheiat la nivelul SA, potrivit art. 977 din Codul civil si art. 7 din Legea nr. 130/1996, după intenția comuna a pârtilor contractante, aceea de a nu se obliga in mod imperativ angajatorul, iar pe de alta parte, sa privească situațiile financiare ca pe un tot unitar, nu numai raportat la contul de profit si pierderi. In același timp, in afara de acționari, nimeni nu poate dispune asupra destinației profitului net al societății.
Instanța de fond a interpretat in mod greșit hotărârea Consiliului de administrație al societății din data de 19.01.2009, considerând ca in final, cuantumul compensației a fost stabilit unilateral de către patronat, iar din actele dosarului nu rezulta ca părțile semnatare ale contractului colectiv de munca ar fi ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării in cuantumul unui salariu de baza. Din modul în care a fost redactat textul art. 64 din contractul colectiv de munca încheiat la nivelul societății rezulta ca părțile contractante nu au convenit i asupra instituirii unei obligații în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, termenul "poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensație la latitudinea societății, după o analiza prealabila a situației financiare. Față de modul de redactare a clauzei, nu exista nicio dificultate în determinarea înțelesului sau, respectiv a voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv de munca, care instituie obligații. Astfel, nu este vorba de decizie unilaterala a Consiliului de administrație al societății, ci de interpretarea clauzelor antractului colectiv de munca încheiat la nivel de unitate.
Urmare celor prezentate, recurenta solicită instanței să constate ca hotărârea este netemeinica, întrucât, interpretând greșit actele juridice dedus judecații, instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestora.
Potrivit art. 304 punctul 9 din Codul d e procedura civilă, recurenta-pârâtă solicită instanței să constate că hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât acordarea unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective este legală și în concordanță cu prevederile art. 78 din Contractul Colectiv de Muncaă Unic la Nivel Național aplicabil pe anii 2007 - 2010, cu prevederile Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivelul -, cu hotărârea Consiliului de administrație al -, precum și conform angajamentului asumat de - prin Notificările transmise reprezentanților salariaților, în cadrul procedurii concedierii colective.
Recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a nesocotit principiul înscris în art. 969 din Codul Civil, potrivit căruia convențiile au putere de lege între părțile contractante și invocă și prevederile art. 41 din Constituția României, potrivit cărora: "Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate", precum și art. 7 din Legea nr. 130/1996 privind Contractul Colectiv de Muncă, ce prevede expres: " Contractele colective de munca, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților."
Mai arată că, la formularea art. 64 din Contractul colectiv de munca, cu ocazia negocierii cu reprezentanții aleși ai salariaților, părțile au convenit ca angajatorul sa aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor, in funcție de conjunctura (situația societății la momentul respectiv, afectarea personalului rămas, posibilitățile de plata), si bineînțeles, daca situația financiara îi permite acest lucru.
Consideră că angajatorul a aplicat corect legea si nu s-a abătut de la normele cu caracter imperativ pe care le instituie contractul colectiv de munca unic la nivel național încheiat pentru anii 2007-2010, asigurându-le salariaților o protecție socială minimă impusa de lege prin acordarea unui salariu compensatoriu. Temeiul legal al acordării unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective îl constituie art. 78 din Contractul colectiv de munca unic la nivel național pe anii 2007-2010 nr. 2895/21/29.12.2006, care cuprinde prevederi minimale obligatorii de aplicat de către toți angajatorii si pe care le-a respectat întocmai. Având in vedere situația financiara a, disponibilitățile bănești si fluxul de numerar negativ din ultimul trimestru al anului 2008, din perioada disponibilizării cat si din perspectiva anului 2009, precum si faptul ca art. 64 din contractul colectiv de munca al - prevede o posibilitate, o latitudine a angajatorului in acordarea unor compensații in cazul concedierii colective, iar art.78 din Contractul colectiv de munca la nivel național stabilește o obligație pentru angajator, a acordat o compensație de un salariu brut lunar, cât era obligat si cât a putut din fondul de salarii, in afara drepturilor cuvenite la zi.
Referitor la posibilitatea acordării a câte douăsprezece salarii compensatorii fiecărui salariat concediat, arată că aceasta a fost realizată de Consiliul de administrație al - în ședința din data de 01.2009, care a decis, în continuare, în raport de posibilitățile de plată ale societății, acordarea unor compensații la nivelul unui salariu de baza brut avut în luna premergătoare concedierii colective, pentru fiecare salariat disponibilizat
Precizează că, atunci când, la data de 19.01.2009, Consiliul de administrație a reanalizat posibilitatea reală a acordării salariilor compensatorii, s-a ținut seama de cifra pe care ar reprezenta-o acordarea a douăsprezece salarii de baza brute pentru cei 129 salariați disponibilizați. Cu acest prilej s-a constatat că suma salariilor compensatorii ar însemna circa 3 milioane lei, reprezentând fondul de salarii al societății pentru două luni si J, fapt ce ar genera imposibilitatea plății salariilor pentru angajații rămași în activitate.
Învederează Curții că, fiind pus să aleagă între o măsură de protecție socială pentru personalul disponibilizat (care beneficiază și de alte venituri: ajutor de șomaj care ulterior a fost prelungit, prin ordonanța de urgență, cu încă trei luni; eventuala remunerație pentru munca prestată în cazul angajării; pensie, precum și alte resurse) și plata muncii prestate, pentru salariații ramași, în condițiile lipsei disponibilităților de plată, precum și a formulării permisive a art. 64 din Contractul colectiv de munca la nivelul societății, Consiliul de administrație al societății a decis acordarea unui singur salariu compensatoriu, în conformitate cu dispozițiile imperative ale art. 78 din Contractul colectiv de munca la nivel național.
În motivarea, în drept, a cererii sale de recurs, invocă dipozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.
În prezentul recurs, la cererea recurentului-reclamant, s-a administrat proba cu înscrisuri, respectiv cu cele atașate cererii de recurs, aceasta fiind singura probă admisibilă în recurs, potrivit dispozițiilor art. 305 Cod proc. civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererile de recurs, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Raporturile de muncă dintre părțile contractului individual de muncă - salariat și angajator - au încetat în temeiul dispozițiilor art. 65 alin.1 coroborat cu art. 68 lit. c) din Codul muncii, intervenindconcedierea pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de salariat, ce a fost determinată de reorganizarea activității societății angajatoare, în cadrul concedierii colective.
La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 și alin. 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național aplicabil pe anii 2007- 2010.
Prin sentința atacată, cererea de chemare în judecată dedusă judecății, având ca obiect plata compensației cuvenită în cazul concedierilor colective, a fost corect admisă de instanța de fond care interpretat judicios dispozițiile art. 64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Astfel, Curtea constată căvoința reală a părților a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, finalitatea clauzeicontractuale și scopulpentru care a fost negociată și acceptată în contractul colectiv de muncăfiind acelea de a fi aplicată și nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părților, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată altfel, în sensul că plata acestor compensații ar ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată, în speță, de situația financiară bună a societății, deci obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art.1006 din Codul civil.
Totodată, Curtea apreciază că nu se poate reține critica recurentei-pârâte care în mod greșit susține că plata compensației în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 1010 din cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Curtea consideră că angajatorul - nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, câtă vreme situația financiară a societății este bună.
Ca urmare, reține că, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultățile economice, ci dereorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea Generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauză dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Dovezile referitoare la fluxul de numerar depuse de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul ar avea reale dificultăți economice, care să poată justifica refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și, implicit, acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de prevederile art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.
Față de aspectele rezultate din bilanțul contabil al societății, înscris care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă și având în vedere și prevederile art. 80 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național aplicabil pentru anii 2007 - 2010, precum și dispozițiile art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din Codul muncii și ale art. 30 din Legea nr.130/1996 privind obligativitatea executării contractului colectiv de muncă, Curtea apreciază că, în speță, recurenta-pârâtă a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.
Astfel, Curtea apreciază că societatea angajatoare datorează salariatului concediat 12 salarii compensatorii în total, din care i-a achitat acestuia doar unul, astfel că îi mai datorează încă 11 salarii compensatorii.
Analizând criticile formulate de recurentul-reclamant limitat la modul de soluționare a pretenției având ca obiect deducerile din salariul compensatoriu acordat, Curtea reține următoarele:
Curtea constată ca fiind neîntemeiată critica recurentului-reclamant și în ceea ce priveștecontribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, întrucât, din analiza statului de plată aflat la dosarul cauzei, rezultă faptul că pârâta nu a calculat și nu a reținut această contribuție, dând eficiență prevederilor art.14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, care interzic reținerea acestei contribuții.
Compensația la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii colective a fost acordată reclamantului la aceeași dată cu drepturilor salariale cuvenite la zi, până la încetarea contractului individual de muncă, asupra cărora angajatorul a calculat, reținut și virat contribuția la bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Din analiza extrasului privind plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului apare evident faptul că procentul de 0,5% reprezentând contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj a fost calculat la diferența dintre venitul brut total și compensație, astfel că, din compensația acordată, societatea a calculat, reținut și virat doar impozitul, contribuția de asigurări sociale și contribuțiile de asigurări sociale de sănătate.
Prin urmare, prima instanță corect a respins pretenția reclamantului privind obligarea la plata sumei reprezentând contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, întrucât aceasta nu a fost calculată, reținută și virată de societate în conformitate cu legislația aplicabilă.
Curtea mai reține că, în parte, criticile aduse hotărârii de către recurentul-reclamant sunt fondate, întrucât prima instanța nu a interpretat și nu a aplicat corect prevederile Codului fiscal și ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia, atunci când a constatat că fostul angajator ar fi reținut în mod legalimpozitul pe venit de 16%pentru compensația acordată reclamantului la încetarea contractului individual de muncă, astfel că va primi aceste susțineri ca atare, urmând a constata că salariatul concediat este scutit de plata impozitului pe sumele acordate cu titlu de salarii compensatorii și, implicit, de plata contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate.
Curtea apreciază, deci, că sunt fondate susținerile recurentului-reclamant în sensul căsuma primită cu ocazia concedierii colective reprezintă o despăgubire,astfel că aceasta nu trebuie impozitată, întrucât legea fiscală prevede expres și limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitării, or, drepturile deduse judecății intră în excepțiile menționate de Codul fiscal, ele fiindcompensații bănești individualeacordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, care sunt supuse impozitării conform dispozițiilor art. 42 lit. b) coroborate cu dispozițiile art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul fiscal, care prevăd că:
"Nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colectiv".
În ceea ce priveștecontribuția de asigurări sociale de sănătate,Curtea reține că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată, contribuția lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.
Așadar, de vreme ce compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective nu sunt supuse impozitului pe venit, potrivit dispozițiilor Codului fiscal și Normelor metodologice de aplicare ale acestuia, nu poate fi reținută contribuția de asigurări sociale de sănătate.
În speță, societatea angajatoare nu a procedat corect atunci când a calculat, reținut și virat contribuția la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condițiile în care compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept despăgubiri, nicidecum drept venituri salariale, fiind, deci, aplicabile dispozițiile art. 42 lit. b) din Codul fiscal) și, nicidecum, prevederile punctului 68 lit l) din Normele metodologice pentru aplicarea art. 55 alin. 1 și alin. 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004, astfel că nu apare obligativitatea deducerii contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.
Prin urmare, Curtea consideră că asigurările sociale de sănătate nu sunt datorate pentru plățile compensatorii, care din punct de vedere fiscal nu sunt asimilate veniturilor salariale, ele fiind exceptate de la plata acestei contribuții, potrivit dispozițiilor art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006.
În privințacontribuțiilor la asigurări sociale, Curtea constată că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. 6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale.
Ca urmare, potrivit dispozițiilor art. 26 din aceeași lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuțiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol.
Cu privire la daunele morale, Curtea reține că acestea nu sunt datorate, de vreme ce nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art. 269 din Codul muncii.
Susținerea salariatului în sensul că prejudiciul ar fi fost dovedit prin simplul fapt că el a fost obligat să își solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispozițiile art.294 Cod procedură civilă, în condițiile în care, prin cererea adresată instanței de fond, se arăta că fapta ilicită imputată fostului angajator constă în concedierea nelegală, iar nu în neplata compensațiilor bănești.
Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurenta-pârâtă -
În raport de aceleași considerente, va admite recursul declarat de recuentul-reclamantul și, în consecință, va modifica, în parte, sentința civilă atacată, în sensul că va obliga pârâta la plata compensației reprezentând 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, din care se va reține contravaloarea contribuțiilor la fondul de pensii și la fondul de șomaj.
Totodată, ca înlătura obligația stabilită în sarcina pârâtei privind deducerea contravalorii impozitului pe venit și a -ului, din debitul principal.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod proc. civilă, apreciind că recurenta-pârâtă - a căzut în pretenții, Curtea o va obliga pe aceasta să plătească recurentului-reclamant suma de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată avansate de acesta în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă "" -, împotriva sentinței civile nr. 4395 din data de 22.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a - Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 7354/3/LM/2009, în contradictoriu cu recurentul-reclamant .
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva sentinței civile nr. 4395 din data de 22.05.2009 pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 7354/3/LM/2009 în contradictoriu cu recurenta-pârâtă "" -
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Obligă pârâta la plata compensației reprezentând 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, din care se va reține contravaloarea contribuțiilor la fondul de pensii și la fondul de șomaj.
Înlătură obligația stabilită în sarcina pârâtei privind deducerea contravalorii impozitului pe venit și a -ului, din debitul principal.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă recurenta-pârâtă să plătească recurentului-reclamant suma de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
red: / tehnored:
2 EX. / 11.12.2009
Jud. fond: Dalina;
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Farmathy Amelia, Zeca Dorina
