Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 6777/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 4070/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 6777R
Ședința publică de la 23 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nadia Raluca Ilie
JUDECĂTOR 2: Adela Cosmina Bodea
JUDECĂTOR - - A
GREFIER -
Pe rol, judecarea cauzei recursului formulat de recurenta împotriva sentinței civile nr.692 din data de 01.04.2009 pronunțate de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații:, G, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurenta, prin avocat, cu împuternicire avocațială nr.-/20.11.2009, lipsind intimații.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea acordă cuvântul avocatului recurentei, în susținerea excepției de neconstituționalitate, a prevederilor legale cuprinse în art.298 alin.(2) ultima liniuță din Legea nr.53/2003, Codul muncii, prin raportare la prevederile art.1 alin.(4) și (5), art.73 alin.(3) lit.p și art.79 alin.(1) din Constituția României.
Recurenta, prin avocat, pune concluzii de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, a prevederilor legale cuprinse în art.298 alin.(2) ultima liniuță din Legea nr.53/2003, Codul muncii, prin raportare la prevederile art.1 alin.(4) și (5), art.73 alin.(3) lit."p" și art.79 alin.(1) din Constituția României, revizuită, cu dispunerea suspendării cauzei și sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocată.
Curtea deliberând, în baza art.29 alin.6 din Legea nr.47/1992, respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul muncii, raportat la art.1 alin.4 și 5, art.73 alin.3 lit.p și art.79 alin.1 din Constituția României, recurenta având drept de recurs în 48 de ore de la pronunțare.
Recurenta - SA, prin avocat, arată că nu declară recurs, solicitând soluționarea recursului.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman în soluționarea cauzei pe fond, cât și în susținerea recursului.
Recurenta - SA, prin avocat, lasă la aprecierea instanței soluționarea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman în soluționarea fondului. În ceea ce privește cererea recurs, solicită admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, schimbarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii. Fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.692/1.04.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale, cu opinie majoritară, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanții, G, și lulică câte 6143 lei cu titlu de drepturi salariale cuvenite și neacordate actualizate cu indicele de inflație până în luna decembrie 2008; a obligat pe pârâtă să plătească fiecăruia dintre reclamanții, G, și lulică câte 101,70 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert.
În motivare, s-a retinut ca, potrivit art. 168 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivelul SA pe anul 2004, cu ocazia sărbătorilor de Paște și C, salariații SNP SA vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, în cuantum de un salariu de bază mediu pe SNP SA. Cu minimum 15 zile înainte de fiecare eveniment pentru care se acordă suplimentările vor începe negocierile cu în vederea stabilirii valorii complete, modalității de acordare, condițiilor, criteriilor și beneficiarilor.
La alin.2 s-a menționat că "pentru anul 2003 suplimentările de la alin. 1 vor fi traduse în salariul de bază al fiecărui salariat conform modalității și în condițiile negociate cu ".
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2005 menține textul alin. 1, aducând o modificare de conținut a alin. 2, în sensul consemnării că în anul 2003 suplimentările salariale de la alin. 1 al prezentului articol au fost introduse în salariul de bază fiecărui salariat.
Același text se regăsește în ultima formă menționată în contractul colectiv de muncă e anul 2006.
Față de conținutul lor explicit, dispozițiile art. 168 alin.2 se referă doar la situația din iulie 2003.
Dacă s-ar avea în vedere interpretarea pârâtei în sensul că, începând cu anul 2003, deci și pentru perioada 2004-2007, suplimentările salariale de Paști și de C au fost introduse în salariul de bază al angajaților ar însemna să se considere că, art. 168 alin.1 din contractul colectiv de muncă a devenit lipsit de orice consecințe juridice, doar art. 168 al. 2 continuând să producă asemenea efecte.
Or, o asemenea interpretare a unei clauze cu caracter convențional contravine principiilor pe care se bazează interpretarea contractelor, în special celui prevăzut de art. 978 din Codul civil, potrivit cu care orice clauză se interpretează în sensul în care poate avea un efect, și nu în cel în care nu ar putea produce niciunul.
Deciziile Comisiei Paritare prin modul de interpretare a prevederilor art. 168 al.1 și 2 modifică clauzele clare din Contractul colectiv de muncă ceea ce nu poate ea consecințe juridice, atât timp cât, nu respectă cerințele art. 31 alin.2 din Legea nr. 130/1996, respectiv, comunicarea și înregistrarea la organul competent potrivit legii.
Referitor la concluziile raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit în cauză în sensul că, primele de Paști și de C prevăzute în Contractul colectiv de muncă conform art. 168 alin.1 au fost incluse în salariul de bază al reclamanților nu pot fi primite, întrucât expertul își fundamentează opinia pe prevederile art.168 al.2 din contractul colectiv de muncă pe anul 2003, când într-adevăr primele au fost incluse în salariul reclamanților, statuând că, acest fapt "a produs efect și pentru perioadele viitoare, deci și pentru perioada solicitată în acțiune, respectiv, anii de la 2004 la 2007", făcând, astfel, o interpret clauzelor contractelor colective de muncă, care nu reprezintă atributul expertului contabil.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat, în termenul legal, recurenta-parată - GRUP, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
S-a aratat ca, la începutul anului 2000, între Societate și salariații săi (reprezentanți prin Federația Sindicatelor Libere și Independente "" - ""), au avut loc negocieri în vederea încheierii unui contract colectiv de muncă aplicabil la nivelul unității. Contractul Colectiv de Muncă la Nivelul SA ("CCM") a fost înregistrat la Direcția, Solidarității Sociale și Familiei - B sub nr. 8080 din data de 23.05.2000. în conformitate cu prevederile Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările și completările ulterioare ("Legea 130/1996"), CCM a fost încheiat între patron (Societate) și salariați - reprezentați de către. federație sindicală care, conform Sentinței Civile nr. 1442/15.05.1990, a fost mandatată de către salariații Societății să negocieze și să semneze CCM, "în numele salariaților ".
După intrarea în vigoare a CCM, prevederile acestuia s-au aplicat la nivelul întregii Societăți și, în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea 130/1996, au produs efecte pentru toti salariații din unitate, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală din unitate.
Includerea drepturilor salariale suplimentare de C și de Paști în salariul de bază, începând cu anul 2003 începând cu anul 2003, în contextul negocierilor referitoare la drepturile acordate salariaților prin CCM, reprezentanții Societății și cei ai au convenit ca pentru toți salariații Societății drepturile salariale suplimentare de C și de Paști (art. 168 alin. 1 din CCM) să fie incluse în salariul de bază al fiecărui salariat; în acest sens a fost negociat și inserat în CCM art. 168 alin. 2.
Pentru 2004, textul art. 168 alin. 2 din CCM a fost reflectat într-o manieră identică celei din 2003.
Cu ocazia negocierilor colective din anul 2005, în scopul de a exprima într-o manieră mai clară intenția reală a părților, prevederile CCM au fost modificate. S-a intenționat ca noua reglementare să prevadă cu certitudine faptul că operațiunea includerii drepturilor salariale mai sus-menționate în salariul de bază nu a avut aplicabilitate limitată, doar pentru anul 2003, ci continuă să producă efecte și în anii următori. In acest sens. s-a prevăzut în mod expres că "în anul 2003 suplimentările salariate de la alin. (1) al prezentului articol au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat."
Ca atare, în fiecare an părțile CCM au procedat la "republicarea" CCM, după negocierile purtate anual, textul art. 168 din CCM fiind inclus în versiunile republicate anual în forma rezultată din negocierile din 2005.
Interpretarea oferită de către Comisia Paritară
In temeiul art. 9 din CCM precum și al prevederilor Anexei nr. 2, în scopul soluționării tuturor diferendelor rezultate din interpretarea și aplicarea CCM a fost înființată Comisia Paritară. Scopul constituirii comisiei l-a reprezentat tocmai clarificarea intenției reale a părților la momentul negocierii respectivelor clauze din CCM, comisia fiind formată din reprezentanții părților semnatare.
Prin Decizia nr. 3793/18.06.2007, Comisia Paritară a confirmat intenția părților cu privire la includerea bonusurilor cuvenite fiecărui salariat în salariul de bază, atât pentru anul 2003, cât si pentru anii următori. Comisia a menționat în mod expres faptul că intenția reală a părților la negocierea CCM a fost aceea de a include bonusurile de C și de Paști în salariul de bază, începând cu anul 2003.
Pentru a evita orice interpretări contrare în privința intenției reale a părților precum și pentru a complini orice pretins viciu formal2, Comisia Paritară a adoptat la data de 31.08.2007 Decizia nr. 5140/2007 intitulata "Nota asupra precizării situației primelor de Paște și C, prevăzute în art. 168 din CCM al SA". Prin această decizie s-a confirmat faptul că (i) intenția reală a părților semnatare a CCM a fost ca începând cu anul 2003, suplimentările salariale prevăzute la alin. 1 ale art. 168 să fie incluse în salariul lunar de bază al angajaților precum și ca (ii)începând cu 2003, părțile au înțeles ca art. 168 alin. 1 rămas fără obiect, luând în considerare faptul că primele nu mai erau individualizate în mod distinct, ci erau parte a salariului de bază ca întreg.
Opozabilitatea față de salariați a prevederilor CCM precum și
interpretării oferite de către Comisia Paritară
Având în vedere prevederile art. 9 din Legea nr. 130/1996 care stabilesc că prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații din unitate, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală din unitate.
Prevederile art. 14 din Legea nr. 130/1996 care stabilesc condițiile de reprezentativitate la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 care prevăd că "executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți"; atribuțiile stabilite în favoarea Comisiei Paritare precum și reprezentativitatea persoanelor semnatare a deciziilor emise de către această comisie; punctul de vedere exprimat de către reprezentanții celor două părți atât în ceea ce privește clauzele CCM cât și în ceea ce privește interpretarea prevederilor CCM în sensul că sumele în discuție ar fi fost incluse și plătite fiecărui salariat în cadrul salariului de bază, rezultă că fiecăruia dintre salariați îi este opozabilă atât reglementarea conținută de CCM cât și interpretarea oferită de către Comisia Paritară care se prezumă că are rolul de a analiza diferendele rezultate din aplicarea clauzelor CCM.
Prin hotărârea recurată, instanța a reținut, în esență, că (i) se impune respingerea excepției prematurității raportat la faptul că "nu există nicio reglementare care să stabilească în sarcina rec/amantei obligarea declanșării unei asemenea proceduri", (ii) se impune respingerea excepției prescripției raportat la faptul că sumele solicitate sunt drepturi salariale care se prescriu în termen de trei ani și (iii) se impune admiterea acțiunii întrucât recurenta-pârâtă nu ar fi făcut dovada că sumele în discuție au fost incluse în salariile angajaților.
Aspectele reținute de către instanța de fond sunt eronate:
(i). Promovarea prezentei acțiuni este prematură
Admițând, pur ipotetic, faptul că drepturile salariale în discuție nu ar fi fost incluse în sumele deja acordate salariaților, oricum dreptul de a formula prezenta acțiune nu se poate considera născut atât timp cât nu au avut loc negocierile în baza cărora cuantumul exact al sumelor ar fi trebuit stabilit.
Potrivit alin. 1 al art.168, teza finală, text nemodificat în perioada 2003-2007, drepturile salariale suplimentare nu se acordă automat, ci doar subsecvent negocierilor anuale ce ar avea loc cu 15 zile calendaristice anterior fiecăruia dintre cele două evenimente (Pastele și Cul).
Or, atât timp cât aceste negocieri pentru stabilirea valorii concrete, a modalităților de acordare, a criteriilor, condițiilor și beneficiarilor nu au avut loc, nu se poate vorbi despre existența în patrimoniul salariaților a unui drept (născut) care să fie valorificat prin astfel de acțiuni.
Continuând raționamentul ipotetic și, în acest context, admițând că astfel de negocieri ar avea loc, cuantumul efectiv precum și plata unor sume către fiecare salariat ar rămâne oricum condiționate de decizia ce urmează a fi luată, atât timp cât orice fel de drepturi salariale suplimentare de Paști și de C se pot individualiza numai după finalizarea negocierilor dintre părți și determinării cuantumului lor concret.
(ii). Dreptul la acțiune era prescris în momentul promovării acțiunii în temeiul prevederilor art. 283 alin. 1 lit. e) din Codul muncii, solicităm admiterea excepției prescripției dreptului de a cere obligarea la plată, având în vedere următoarele considerente:
Drepturile a căror valorificare se dorește prin promovarea prezentei acțiuni sunt drepturi reglementate prin Contractul Colectiv de Muncă;
Aceste drepturi nu au natură salarială, nu au caracter continuu si nu reprezintă contraprestatia oferită salariatului corespunzător activității desfășurate în cadrul:
Potrivit reglementărilor din Contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate, în noțiunea de "salariu" nu sunt incluse sumele acordate cu caracter periodic, reglementate distinct în CCM, în cuprinsul capitolului referitor la protecția socială a salariatului;
Față de cuprinderea în CCM a unor obligații în materie de salarizare, distincte față de obligațiile în materia protecției sociale și a altor drepturi, aplicarea normelor legale în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru pretenții derivate din normele CCM, este strâns legată de izvorul obligației, fiind în mod evident diferită în raport de natura și izvorul dreptului solicitat; sumele în discuție nu reprezintă drepturi salariale în sensul CCM. ci exclusiv drepturi acordate prin CCM salariaților în scopul de a le oferi protecție socială:
Prevederile legale indicate (art. 283 alin. 1 lit. e din CM) prevăd în mod expres termenul de prescripție aplicabil acțiunilor rezultate din neexecutarea obligațiilor asumate prin CCM, acesta fiind de 6 luni.
(iii). Sumele solicitate prin acțiune au fost incluse în salariul lunar acordat
Pretențiile formulate prin prezenta acțiune sunt total nejustificate în condițiile în care societatea a achitat toate drepturile salariale în conformitate cu prevederile CCM. Orice susținere contrară este lipsită de fundament, având în vedere, în esență, că: (a) începând cu anul 2003 părțile au prevăzut în mod expres includerea sumelor suplimentare în salariul de bază; după anul 2003, părțile au reglementat menținerea măsurii privind includerea sumelor suplimentare în salariul de bază, (b) atât reprezentanții salariaților cât și instanțele învestite cu soluționarea unor astfel de litigii au confirmat includerea în salariul de bază a sumelor suplimentare precum și acordarea acestora către salariați, (c) oricum, modalitatea de calcul invocată în susținerea acțiunii este greșită atâta timp cât se raportează la nivelul salariului mediu brut la nivel de societate.
începând cu anul 2003 părțile au prevăzut în mod expres includerea sumelor suplimentare în salariul de bază. Ulterior, măsura includerii a fost menținută printr-o reglementare corespunzătoare.
Astfel cum rezultă din istoricul expus la capitolul anterior, pentru anul 2003, reprezentanții Societății și cei ai au convenit ca drepturile salariale suplimentare de C și de Paști (art. 168 alin. 1 din CCM) să fie incluse în salariul de bază al fiecărui salariat; în acest sens a fost negociat și inserat în CCM art. 168 alin. 2. Nu există niciun fel de dubiu sau interpretare contrară în sensul că, pentru anul 2003. sumele în discuție nu s-ar fi acordat.
Incepând cu anul 2005, părțile semnatare ale CCM au convenit menținerea măsurii anterior întreprinse, sens în care au modificat textul inițial al art. 168, reglementând astfel aplicabilitatea lui pentru viitor.
La nivelul anului 2005 fost inclusă în CCM prevederea referitoare la faptul că în "anul 2003 suplimentările salariale de la alin. (1) al prezentului articol au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat", ceea ce conduce la concluzia menținerii acestei măsuri.
Intenția clară a semnatarilor de a menține măsura includerii sumelor în discuție în venitul lunar este susținută de următoarele argumente:
Includerea în reglementarea aplicabilă anului 2005 unei măsuri dispuse pentru anul 2003 nu se justifică decât în situația în care se intenționează ca ea să producă efecte în continuare;
Modalitatea de modificare a textului inițial convenit demonstrează continuitatea aplicării acestei măsuri.
Cu ocazia negocierilor colective din anul 2003 s-a agreat de către partenerii sociali introducerea acestor drepturi salariale suplimentare în salariile de bază ale angajaților, clauza având următoarea formulare: "Pentru anul 2003, suplimentările de la alin. 1 vor fi introduse în salariul de bază al fiecărui salariat, conform modalității și în condițiile negociate cu ". Această clauză a fost reluată ca atare atât în cuprinsul versiunii republicate a CCM din anul 2003, cât și 2004.
Totuși, începând cu versiunea republicată a CCM din 2005, art. 168 alin.2 precizează foarte clar că: în anul 2003 suplimentările salariale de la alin.1 al prezentului articol au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat".
Analizând comparativ această versiune cu cea anterioară, rezultă că părțile au dorit să sublinieze acordul părților CCM cu privire la modificarea ce i-a fost adusă în privința acestor drepturi salariale suplimentare la un anumit moment.
Pe de o parte, dacă părțile ar fi considerat că alin. 2 din art. 168 al CCM se aplică doar pentru anul 2003, nu ar fi avut nici un sens să îi mai aducă modificări în anul 2005 prin act adițional. Pe de altă parte, modificările intervenite în cuprinsul textului3 precum și succesiunea lor în timp demonstrează că s-a intenționat tocmai menținerea măsurii privind includerea sumelor în salariul de bază, iar nu reimplementarea acestei măsuri.
In interpretarea alin. 2 al art. 168 din CCM nu trebuie să se ignore existența alin. 1 al aceluiași articol. în măsura în care textul alin. 2 ar fi avut o aplicabilitate temporară - așa cum se susține prin cererea de chemare în judecată - nu s-ar mai fi justificat păstrarea sa în cuprinsul textului art. 168 din versiunea CCM din anii ulteriori anului 2003. Este logic deci că păstrarea sa în cuprinsul documentului a fost necesară tocmai pentru că părțile Contractului colectiv de muncă agreaseră o aplicabilitate nu temporară, ci nelimitată în timp. Pe de altă parte, păstrarea alin.1 în cuprinsul art.168 în aceste versiuni ulterioare nu este nejustificată, menirea sa fiind aceea de a sublinia evoluția drepturilor salariale în cadrul unității în maniera în care clauzele contractelor colective de muncă la nivel național o prevăd.
Atât reprezentanții salariaților cât și instanțele învestite cu soluționarea unor litigii similare au confirmat includerea în salariul de bază a sumelor suplimentare precum și acordarea lor către salariați
Prin Contractul colectiv de munca, au fost stabilite mecanisme specifice pentru soluționarea conflictelor ivite între salariați și Societate în ceea ce privește executarea contractului colectiv de muncă, respectiv interpretarea clauzelor conținute în CCM.
Astfel, art. 9 al CCM prevede în mod expres faptul că interpretarea clauzelor din prezentul contract colectiv de muncă se va face prin consens.
Dacă nu se realizează consensul, clauza se interpretează, conform principiilor dreptului muncii, în favoarea salariatului".
Totodată, art. 10 din CCM completează prevederile anterioare, astfel încât "pentru soluționarea eventualelor probleme legate de executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului colectiv de muncă părțile convin constituirea unei comisii paritare".
Părțile au stabilit, prin urmare, o procedură care trebuie parcursă prealabil declanșării unui litigiu în fața unei instanțe judecătorești, prin înființarea unei comisii paritare în baza Anexei nr. 2 la CCM; această comisie este compusă atât din reprezentanții salariaților (în speță ), cât și din reprezentanții societății și are scopul de a lămuri, pe cale amiabilă, orice neînțelegere cu privire la interpretarea unei clauze din CCM.
Această etapă prealabilă de soluționare a conflictelor de muncă nu limitează drepturile salariaților dat fiind că, în cazul în care părțile semnatare ale CCM nu ajung la o înțelegere, reprezentanții salariaților, pot să facă uz de toate drepturile de drept material și procesual consacrate de lege. însă, odată adoptată prin consens, Decizia Comisiei Paritare, care are în componența sa și reprezentanții, organizație sindicală care apără drepturile salariaților, ca toate deciziile pe care le adoptă acest organism reglementat de clauzele sus-menționate ale CCM, are conform prevederilor Anexei nr. 2 la CCM caracter obligatoriu pentru părți (adică pentru salariați și Societate).
Interpretarea dată de Comisia paritară alin. 2 din art.168 al CCM are valoarea unei interpretări autentice provenind de la înșiși semnatarii actului juridic în cauză, ceea ce demonstrează că, încă din anul 2004, intenția reală a părților a fost introducerea drepturilor salariale suplimentare în salariile de bază, astfel cum de altfel s-a și procedat.
Pe de altă parte, alte instanțe învestite cu soluționarea unor acțiuni similare formulate de către alți salariați au apreciat că "aceste drepturi au fost în întregime induse în salariile de bază ale angajaților începând cu anul 2003", motiv pentru care au respins acțiunea ca neîntemeiată.
Oricum, modalitatea de calcul invocată în susținerea acțiunii este greșită atâta timp cât se raportează la nivelul salariului mediu brut la nivel de Societate.
Sumele pretinse au fost greșit calculate având în vedere că s-a pornit de la salariul mediu brut pe, deși art. 168 alin. 1 din CCM stipulează faptul ca baza de calcul o reprezintă "salariul de baza mediu" la nivel de, ale cărui valori, la nivelul anilor 2004 - 2007 au fost diferite de valorile prezentate de către Reclamant (astfel cum rezultă din Adresa nr. 2022 din data de 04.09.2007).
S-a invocat, ca motiv de ordine publică în recurs excepția necompetentei teritoriale a Tribunalului Teleorman, excepție absolută, reglementată prin norme imperative, caz de casare prevăzut în art. 304 pct. 3.pr.civ. și s-a solicitat constatarea și sancționarea încălcării prevederilor art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, raportate la prevederile art. 249 din Codul muncii (Legea 53/2004), cu referire la art. 298 (2) ultima liniuță "orice alte dispoziții contrare"raporta.te la prevederile art. 62, art. 63 și art. 83 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative precum și a principiului "specialia generalibus derogant".
Fapt necontestat: obiectul cererii vizează un conflict de drepturi în sensul art. 67 din Legea 168/1999.
Important: art. 249 din Codul muncii cuprinde o normă de trimitere indiscutabilă la Legea specială.
"Procedura de soluționare a conflictelor de munca se stabilește prin lege specială. "
Esențial: fară putere de tăgadă singura lege specială în vigoare este Legea 168/1999. Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999:
"Cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea^
Ințelesul noțiunii de conflict de drepturi este dat pe de-o parte de dispozițiile art. 67 din Legea nr. 168/1999:
" Sunt conflicte de drepturi următoarele:
conflictele în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale de muncă; conflictele în legătură cu executarea contractelor colective de muncă. " Pe de altă parte art. 248 din Codul muncii prevede:"Conflictul de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă.
Conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă sunt conflicte referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaților, denumite conflicte de interese. Conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din legi ori din alte acte normative, precum și din contractele colective sau individuale de muncă sunt conflicte referitoare la drepturile salariaților, denumite conflicte de drepturi. "
Se poate observa că între definițiile din cele două acte normative sunt asemănări, dar nu există excludere reciprocă.
In egală măsură, se observa că dispozițiile art. 284 din Codul muncii prevăd:
"Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului d e procedura civilă.
Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori după caz, sediul. "
Cât privește procedura de soluționare a conflictelor de muncă, există excludere creată prin chiar art. 249 muncii, care trimite la legea speciala (Legea 168/1999).
Problema de drept: suntem în prezența a două dispoziții legale, aparent cu același obiect, pe care instanța de judecată este chemată a le ierarhiza în vederea stabilirii instanței competente.
Și într-un caz și în celălalt competența este absolută, părțile neputând deroga de la ea, astfel încât încălcarea regulii de competență teritorială exclusivă/absolută atrage nulitatea hotărârii.
Pentru stabilirea competenței teritoriale intră în concurs Codul muncii (Legea 53/2004 - dreptul comun în materie cu Legea 168/1999 - legea speciala la care trimite Codul muncii în mod expres).
Cu privire la rațiunea pentru care litigiile privind conflictele de drepturi trebuie să revină instanțelor de la sediul angajatorului sau de la domiciliul angajatului s-a scris mult și poate de aceea legiuitorul român a înțeles să creeze maximă confuzie reglementând aceeași competență în două legi care se exclud dar care sunt în vigoare concomitent.
In cazul dedus judecății, unitatea are sediul în B, în virtutea dispozițiilor art.72 din Legea nr. 168/1999, competenta de soluționare a cauzei aparținând Tribunalului București.
Pentru a determina norma aplicabilă, instanța trebuie să verifice și să aplice: principiile ierarhizării normelor interne - Constituție, lege organică, lege ordinară, lege specială - norma de drept comun; principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare și a efectelor abrogării principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincția între o normă validă în vigoare și una abrogată și o norma nevalidă prin existența ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare/ tehnica legislativă.
Potrivit art. 73 din Constituția revizuită (2003), fost art. 72 în Constituția din 1991, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială se reglementează prin lege organică.
Din acest punct de vedere Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, este lege organică specială, iar Legea 53/2003, asumată de Guvern, nedezbătută în Parlament, este lege organică dacă quorumul a fost cel prevăzut în art. 74 din Constituție pentru astfel de reguli și reprezintă dreptul comun.
Față de împrejurarea că prin Codul muncii sunt reglementate în mod general toate aspectele care țin de raporturile de muncă, sindicate, patronate și protecție socială, în timp ce prin Legea nr. 168/1999 este reglementată procedura de soluționare a conflictele de muncă, cea din urmă este o normă specială în raport cu Codul muncii.
Pornind de la premisa că ambele legi sunt legi organice, prin urmare au forță juridică egală, urmează să vedem dacă Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu.
In art. 298 alin. (2) din Codul muncii, sunt identificate/marcate cu liniuță actele normative abrogate expres, total sau parțial.
Ultima liniuță este urmată de textul "orice alte dispoziții contare ".
Această ultimă liniuță din art. 298 constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită" ceea ce vădește pentru teoreticieni o vădita neinformare legislativă și reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și depășirea atributelor puterii judecătorești /exces de putere.
După intrarea în vigoare a Legii 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare, Decretul 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative.
Potrivit dispozițiilor art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative:
" (1) Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementari de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parțială. [..](4) Dacă o normă de nivel inferior, cu același obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligație îi revine autorității care a emis prima actul."
"(3) în vederea abrogării, dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora."
Prin dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Acest mod de abordare a fost determinat atât pentru a asigura coerența sistemului legislativ, cât și pentru a asigura eficacitatea principiului separației puterilor în stat, nepermițând judecătorului să legifereze expres unde legiuitorul a tăcut implicit, adică
acolo unde ar fi operat "abrogarea implicită", judecătorul să constate acest lucru deși nu este legiuitor. Inexistența abrogării implicite în sistemul de drept intern rezultă din analiza comparativă a textului legal anterior Legii nr. 24/2000.
Astfel, conform dispozițiilor art. 88 din Decretul nr. 16/1976 privind aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative: " In proiecte trebuie să fie identificate toate dispozițiile legale contrare noii reglementări și să se prevadă expres abrogarea lor. Actele normative prevăzute a se abroga, total sau parțial, vor fi menționate în ordine cronologică, începând cu legile și decretele.Abrogarea poate fi dispusă numai printr-un act de același nivel sau de nivel superior. In mod excepțional, în cazul în care, datorită complexității reglementarilor, nu ar putea fi indicate toate dispozițiile legale contrare, se va putea adăuga, la sfârșitul enumerării actelor normative abrogate direct, formula de abrogare generică "și orice alte dispoziții contrare".
Cu alte cuvinte, abrogarea generică - indirectă a constituit o modalitate cu caracter excepțional, dar legală, în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 16/1976.
După apariția Legii nr. 24/2000 această modalitate de abrogare nu a mai fost reglementată, ea nemaiputând produce efecte juridice câtă vreme textul care o reglementa a fost el însuși abrogat.
In aceste condiții, dispozițiile Codului muncii trebuiesc interpretate exclusiv prin prisma regulilor de tehnică legislativă reglementate de art.l alin. 2 din Legea 24/2000:
"(2) Actele normative se inițiază, se elaborează, se adoptă și se aplică în conformitate cu prevederile Constituției României, republicată, cu dispozițiile prezentei legi ( ale Legii nr. 24/2000) precum și cu principiile ordinii de drept. "
Conform art. 15 din Legea 24/2000 pentru evitarea paralelismelor "(1) în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. (în cazul dedus judecății art.72 din Legea nr. 168/1999 și art. 284 Codul muncii ).
"Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere. (în cazul dedus judecății art. 249 din Codul muncii, care trimite la legea speciala privind soluționarea conflictelor de munca, respectiv Legea nr. 168/1999).
Alineatele 2 și 33 din același articol nu sunt aplicabile pentru că nu a existat și nu există o "concentrare a materiei în reglementari unice" întrucât în afară de Legea nr.53/2003 ( Codul muncii ) în materia raporturilor de muncă, cu titlu de exemplu, mai există și Legea nr.130/19964 privind contractul colectiv de muncă, Legea 168/19995 privind soluționarea/, conflictelor de muncă și OUG nr. 98/19996 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca unnare a concedierilor colective.
Așa fiind, odată în plus sunt aplicabile prevederile Legii nr. 168/1999, câtă vreme existența acestor paralelisme nu a fost înlăturată prin abrogare, ci dimpotrivă a fost inserat art. 249 din Codul muncii ca normă de trimitere la legea specială.
Aplicarea principiul "specialia generalibus derogant" exclude orice interpretare în sensul că ne-am afla în fața unei competențe alternative.
Legea nr. 168/1999 a fost analizată din perspectiva procedurii civile ca procedură specială în Recursul in interesul legii, prin Decizia XXI/2006, interpretarea fiind în favoarea valabilității și a caracterului acestei legi speciale. Chiar dacă verificarea art. 72 din Legea nr. 168/1999 nu a făcut în mod direct obiectul, pentru identitate de rațiune, art.72 nu poate fi rupt din contextul procedurii, respectiv din cuprinsul Secțiunii II a legii, articolele 70-82, ultimul fiind cel analizat de înalta Curte de Casație si Justiție.
In cazul dedus judecații, neobservarea Legii nr. 24/2000 a creat anomalia art. 298 (2) ultima liniuță, pe care însă instanțele nu-l pot aplica pentru că ar însemna să aplice o lege abrogată - Decretul nr. 16/1976 și astfel să săvârșească un exces de putere, să depășească atributele puterii judecătorești și să reactiveze art. 88 din Decretul nr. 16/1976 abrogat expres, adică să dea sens / să aplice prin identificare "orice dispoziții contrare" și în consecință să considere abrogat art. 72 din Legea 168/1999.
Așa fiind, în condițiile existentei concomitente a dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999 și ale art. 284 din Codul muncii, raportat la dispozițiile art. 249 din Codul muncii care face trimitere la legea specială, este evident că Legea nr. 168/1999 constituie legea specială față de Codul muncii, ce reglementează procedura de soluționare a conflictelor de muncă, inclusiv competenta instanței de fond - ca fiind instanța de la sediul unității.
O astfel de reglementare este firească și prin următoarele: asigurarea unui proces echitabil prin pronunțarea unor soluții predictibile de o singură instanță atunci când cauza juridică este aceeași și este determinată de același cocontractant; evitarea dispersiei proceselor și a contrarietății de hotărâri; legiuitorul a instituit în sarcina unității sarcina probei, fiind astfel normal ca probele să fie administrate de preferință la locul unde ele sa află - sediul unității.
Desigur că argumentul apropierii instanțelor de justițiabili privește și pe angajatorul - justițiabil, iar faptul că normele de dreptul muncii au un caracter de protecție a salariaților este reflexul concepției bazată pe lupta de clasă, ceea ce în momentul dezbaterii de față este neavenit dat fiind dialogul social și reglementarea echilibrată a mijloacelor prin care partenerii sociali angajați/sindicate și angajatori, stabilesc pe calea negocierilor drepturi și obligații complexe.
Aplicarea Legii speciale nr. 168/1999 în vederea stabilirii competenței instanței nu reprezintă o încălcare a principiului imediatei aplicări a legii noi. Așa cum s-a reținut în doctrină7 " legea procesual civilă produce efectele pentru care a fost edictată în tot intervalul de timp de la intrarea în vigoare și până la abrogare. Cele două momente intrarea în vigoare și abrogarea - reprezintă limitele aplicării în timp a legilor de procedură civilă. Principiul are un caracter universal și este aplicabil întregului sistem de norme juridice."
Prevederile Legii nr. 168/1999 nu au fost abrogate de către Legea nr. 53/2003, fiind în vigoare la data promovării prezentului litigiu. în aceste condiții, instanța învestită cu soluționarea prezentului litigiu este obligată să aplice în materie de competență prevederile Legii nr. 168/1999, cu atât mai mult cu cât art. 249 din Codul muncii face trimitere expresă la legea specială pentru soluționarea conflictelor de muncă.
Caracterul de drept comun al Legii nr. 53/2003 în materia dreptului muncii este stabilit de art. 1 din această lege, potrivit căruia:
"(1) Prezentul cod reglementează totalitatea raporturilor individuale și colective de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii. Imposibilitatea abrogării legii speciale de către legea generală a fost susținută în doctrină, în cadrul analizei posibilității abrogării implicite a unei prevederi legale. S-a susținut că "Această formă de abrogare este ușor de determinat atunci când normele succesive contradictorii sunt fie ambele generale, fie speciale. Dacă însă una este generală și cealaltă specială, situația este mai complicată. Dacă norma posterioară este specială față de cea anterioară, norma veche este menținută în vigoare, cu excepția prevăzută în legea specială ulterioară (specialia generalibus derogant).
Dacă însă norma ulterioară este generală față de cea existentă, conform principiului că legea generală nu derogă de la cea specială, în principiu, vechea normă rămâne în vigoare."
Prin urmare, prevederile în materie de competență ale legii speciale nr. 168/1999 sunt pe deplin aplicabile și după intrarea în vigoare a legii nr. 53/2003, care constituie norma generală în materie, instanța competentă să soluționeze litigiul în curs fiind cea de la sediul angajatorului.
jurisprudențiale majoritare au susținut că reglementările privind competența teritorială au caracter imperativ și exclusiv, instanța fiind "obligată să invoce din oficiu excepția de necompetență teritorială dacă părțile au omis sa o invoce.
Competența teritorială stabilită în favoarea instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, este o competență imperativă, exclusivă și derogatorie de la dispozițiile de drept comun prevăzute în Codul d e procedură civilă.
Sub aspect teritorial, Codul muncii stabilește o competență derogatorie de la dreptul comun, fixând regula potrivit căreia competența aparține instanței în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul reclamantului, ori, după caz, sediul acestuia. Această competență teritorială este exclusivă, neputând fi înlăturată nici de către părți, nici de către instanță. Prin urmare, dacă excepția necompetenței teritoriale nu a fost invocată de părți ea trebuie să fie pusă în discuția părților, din oficiu, de către instanța. Competența teritorială reglementată de art. 284 din Codul muncii este imperativă, exclusivă și derogatorie de la dreptul comun. Prin legi speciale sunt instituite excepții de la această regulă.
Este evident ca în aceste opinii s-a concluzionat asupra caracterului absolut al competenței teritoriale în materia conflictelor de drepturi, dar discuția a avut ca obiect doar raportarea Codului muncii la Codul d e procedură civilă, ci nu raportarea Codului muncii la Legea specială 168/1999, cum se solicită prin prezentul demers.
Pentru identitate de rațiune competența teritorială instituită prin legile speciale nu poate avea decât tot caracter absolut. O asemenea lege specială, care derogă de la regula generală stabilită de Codul muncii, este Legea nr. 168/1999, care prevede în art. 72 competența exclusivă a instanței de la sediul angajatorului.
In acest context legislativ, în aplicarea riguroasă a legii și a principiilor de drept care guvernează materia, hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor privind competența teritorială absolută, fiind lovită de nulitate.
Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Potrivit art.29 alin.1-3 din Legea nr. 47/1992, este admisibilă excepția invocată în fața instanței de una dintre părțile procesului, care are ca obiect neconstituționalitatea unor texte dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, ce are legătură cu soluționarea cauzei și care nu au fost declarate anterior neconstituționale, cerințe pe care textul criticat le îndeplinește, prin prisma aplicabilității lui în soluționarea conflictului dintre art. 284 alin. 2 din Codul muncii și art. 72 din Legea nr. 168/1999, cât privește competența teritorială a instanțelor în judecarea conflictelor de muncă.
Din chiar natura excepției, însă, rezultă și că temeiul ei trebuie să îl constituie neconformitatea textelor legale cu prevederile Constituției României, iar din interpretarea "per a contrario" a art. 29 alin.1 din Legea nr. 47/1992, coroborată cu prevederile art. 2 alin. 3 din aceeași lege și ale art.126 alin. 1 și 3 din Constituție, rezultă că este interzis Curții Constituționale să se pronunțe asupra modului de interpretare și aplicare a legii la cazul concret, de resortul exclusiv al instanței judecătorești, sub control judiciar, limitând competența instanței constituționale la stabilirea înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului.
Prin urmare, deși nereglementate expres de dispozițiile art.29 alin.1-3 din legea nr.47/1992, cazurile de inadmisibilitate care rezultă din faptul că sesizările de neconstituționalitate nu au în realitate un temei constituțional ori pune în discuție un anume mod de interpretare și aplicare a legii, subsecvent unui conflict al normelor în timp, sunt și la latitudinea instanței judecătorești, putând fi extrase, fără echivoc, din dispozițiile, interpretate "per a contrario", ale art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, conform art.29 alin.6 din același act normativ. Aceasta pentru că rațiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate este aceeași în toate cazurile anterior expuse, ținând de împiedicarea declanșării controlului de constituționalitate în acele situații ce constituie limite ale competenței de a se pronunța, inclusiv pentru Curtea Constituțională.
Sub aceste aspecte, se constată că prezenta excepție, deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului, constituie sursa unei aplicări a textului criticat (art.298 ultima liniuță), efectuate de judecători cu gravă neglijență, prin necunoașterea legii și exces de putere.
De asemenea, invocatul principiu al "efectivității juridice" nu este reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție fundamentală, iar cât privește art.1 alin.5 din Constituția României, respectiv exemplele din jurisprudența europeană, acestea au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului de a respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.
Or, deși atât obligația Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat (desigur, până nu le-a modificat sau abrogat conform procedurii prevăzute de Constituție), de a asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite, cât și interpretarea și aplicarea corecte și pe cât posibil unitare, reprezintă obligații constituționale certe și deziderate legitime, dar nu interesează și nu pot întemeia controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională în condițiile art.146 lit.d) din Constituție și art.29 din Legea nr.47/1992.
Din această perspectivă, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele, argumentând că aceste critici nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate pe cale de excepție.
Astfel, prin deciziile nr. 93/2000, 584/2006, 494/2005, 192/2008, 474/2008, Curtea Constituțională a reiterat că orice excepție prin care nu se face o veritabilă critică de neconstituționalitate și care se referă la interpretarea și aplicarea legii, respectiv tinde la completarea sau modificarea prevederilor supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede competenței Curții Constituționale, ținute să se pronunțe numai asupra constituționalității legilor supuse controlului.
De asemenea, prin deciziile nr.76/2000, 249/2005, 81/1999 și 6/2003, Curtea Constituțională a statuat că nu intră sub incidența controlului pe care-l exercită coroborarea sau corelarea diverselor acte normative cu forță juridică inferioară Constituției, ea având competența de a se pronunța asupra constituționalității legilor și ordonanțelor. Astfel, coordonarea legislativă ține de competența puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, după cum Curtea nu este competentă să se pronunțe în cazul în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situație dată, aceasta ținând de competența instanței de judecată, ce dispune de atribuția interpretării și aplicării legii.
Motivul referitor la prematuritatea cererii de chemare în judecată nu poate fi primit, întrucât dreptul pretins este prevăzut în mod imperativ de art. 168 alin. 1 Contractul colectiv de muncă pentru 2004-2007, existența lui nefiind afectată de vreun termen suspensiv, termenul de 15 zile anterior fiecărui eveniment religios fiind prevăzut numai pentru stabilirea în concret a valorii și condițiilor de acordare (exercitare) a acestui drept, iar în măsura în care negocierile în acest sens nu s-au desfășurat, nefiind inițiate de patronat, situația îi este imputabilă acestuia, dar nu afectează existența și posibilitatea de valorificare în instanță a dreptului.
De altfel, o atare excepție o face contradictorie, de neînțeles, pe următoarea, a prescripției dreptului material la acțiune, neputându-se susține în același timp, pe de o parte, că dreptul nu poate fi încă pretins în instanță, pe de altă parte că, de fapt, dreptul la acțiune pentru aceleași pretenții este prescris.
Referitor la această a doua excepție de ordine publică, Curtea reține că este vădit nejustificată aprecierea potrivit căreia pretențiile ce fac obiectul prezentei judecăți nu reprezintă drepturi salariale, ci drepturi de protecție socială, contrazisă de chiar formularea expresă a textului art. 168 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă incident, în condițiile în care drepturile suplimentare sub forma unor adaosuri la salariu păstrează această natură, chiar dacă nu au caracter continuu, ci ocazional, legat de sărbătorile religioase specificate.
Din acest punct de vedere, este evident că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, raportat la care, prezenta acțiune, introdusă la 05.11.2008, prin care se solicită suplimentările salariale prevăzute pentru anul 2007, fost formulată în termen.
Referitor la criticile formulate pe fondul cauzei, Curtea reține că interpretarea literală a art. 168 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2003-2007, nu autorizează concluzia potrivit căreia în toată această perioadă suplimentările salariale au fost incluse în salariul de bază al fiecărui salariat, dispoziția referindu-se exclusiv la anul 2003, iar cât privește hotărârea comisiei paritare nr. 12/18.06.2007, prin care s-a convenit asupra voinței comune a părților, în sensul că aceasta a fost ca primele să fie introduse în salariile de bază ale fiecărui angajat începând cu anul 2003, numai aceasta nu face dovada acordării drepturilor salariale în discuție, potrivit celor pretinse.
Mai mult, față de conținutul clar și neechivoc al textului art. 168, acesta nu are nevoie de o explicitare a voinței părților, utilă doar în situația clauzelor neclare ori îndoielnice, astfel că interpretarea dată prin notele comisiei paritare apare ca o modificare a clauzelor contractului.
În același sens, teza potrivit căreia pentru anii ulteriori lui 2003 art. 168 alin. 1 ar fi devenit caduc, părțile convenind să nici nu mai fie acordate prime, întrucât au fost încorporate în salariul de bază, nu poate fi valabil susținută, de vreme ce dispoziția expresă a art. 168 alin. 1 a fost menținută în toate contractele colective de muncă la nivel de unitate ce au urmat, până în anul 2007 inclusiv, aplicabile cu prioritate, dacă conțin clauze mai favorabile față de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Sub aceste aspecte, în mod legal și temeinic a statuat prima instanță că măsura includerii sumelor reprezentând prime de Paști și C în salariul de bază al reclamantului a constituit modalitatea în care s-a realizat reașezarea salariilor în anul 2003, însă aceasta nu a afectat în niciun fel valabilitatea clauzei cuprinse în art. 168 alin. 1 pentru viitor, independentă de nivelul salariului de bază, astfel cum a rezultat în urma reașezărilor succesive; de altfel, o atare susținere a recurentei nu rezistă nici față de modalitatea de stabilire a valorii acestor sume, prevăzută imperativ de art. 168 alin. 1 din M, respectiv prin negociere, începând cu minimum 15 zile înainte de fiecare eveniment, cu privire la modalitatea de acordare, condiții, criterii, beneficiari, valoarea concretă, etc. în absența cărora societatea nu se poate prevala de culpa de a nu fi inițiat negocieri, iar salariații având acțiunea directă întemeiată pe contract, pentru realizarea dreptului stipulat neechivoc de acesta și în contra căruia angajatorul nu se poate apăra invocând formularea "defectuoasă" (pentru că în acest caz s-ar ajunge la schimbarea înțelesului clar și lămurit al clauzei).
Prin urmare, numai faptul că salariul de bază nu a scăzut este irelevant sub aspectul existenței dreptului pretins, întemeiat pe o dispoziție autonomă care a fost menținută.
Curtea mai reține și că pârâta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a dovedit faptul pretins, al plății drepturilor suplimentare solicitate, situație în care, în mod legal a procedat instanța, dând eficiență clauzei imperative a art. 168 alin. 1 din, de care reclamanții s-au prevalat în mod legitim pentru a-și justifica acțiunea și dovedi existența dreptului reclamat.
În fine, nefondată este și critica referitoare la calcularea eronată a drepturilor salariale pretinse, având în vedere că aceasta s-a făcut raportat la salariul de bază mediu pe, de către expertul contabil desemnat, în cuprinsul unui raport necontestat în condițiile art. 212 alin. 2. pr. civ. situație în care nu mai pot fi puse în discuție concluziile acestuia în recurs.
În consecință potrivit celor expuse, se constată legală și temeinică sentința primei instanțe, prin raportare la care recursul declarat este nefondat și va fi respins ca atare în aplicarea art. 312 alin. 1. pr. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă - SA - GRUP împotriva sentinței civile nr.692/1.04.2009 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, G, și.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 23 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex.
9.12.2009
Jud.fond:
Președinte:Nadia Raluca IlieJudecători:Nadia Raluca Ilie, Adela Cosmina Bodea
