Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 6888/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(5223/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 6888/
Ședința publică de la 25.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 2: Silvia Georgiana Ignat
JUDECĂTOR 3: Maria
GREFIER
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.5620/25.06.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.12945/3/LM/2009 în contradictoriu cu intimata-reclamantă - și intimații-pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și expert CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri formulate, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5620/25.06.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive, a admis cererea formulata de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul București, cu participarea Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, i-a obligat pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI, și Tribunalul București, la plata către reclamantă a sporului de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, începând cu luna octombrie 2007 și până la zi, drepturi ce vor fi acordate proporțional cu perioada în care reclamanta a activat în cadrul instanțelor sau instituțiilor pârâte, i-a obligat pe pârâții Tribunalul București și Curtea de APEL BUCUREȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, a respins ca prematură cererea privind plata pe viitor a sporului de confidențialitate.
În considerente a reținut că reclamanta face parte din categoria personalului ce desfășoară activitate în justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod, care se completează cu dispozițiile legale speciale.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află acestea în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările si criteriile tratamentelor diferențiate, Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în definirii si constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art. 78 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea sunt obligați să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul ), care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, datele cu caracter personal ale justițiabililor, sesizările adresate organelor statului, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanta nu îndeplinește o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitar publici aceasta se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut si dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr. 137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr. 123/2003, arf.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr. 6/2001, art.20 alm.3 din Legea nr. 656/2002, art.15 din G nr.64/2006, ari. 13 din G nr. 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca si creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, toți prestează o munca și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). într-adevăr, conform art. 26 raportat la art. 1 si art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantei, instanța reține că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acesteia, o clauză obligatorie (iar nu facultativa ca în dreptul comun al muncii). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art. 155 din Codul muncii ) corelativă îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesională (de munca) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept, a instituit și o obligație de plata (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial).
În caz contrar, ar fi încălcate si principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art. 16 alin.1 si art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 si art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanta se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, deoarece și reclamanta este parte a unui raport de muncă și îndeplinește, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanta, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare a acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ).
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial sporul de confidențialitate.
Din moment ce reclamanta este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal si nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că aceasta nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) si a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale.
Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a magistraților asistenți, a procurorilor și a personalului auxiliar) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salariala sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul si elementul) generator si fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Deci, în mod vădit eronat si fără absolut nicio relevanța, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătura cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanta este în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptica ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.1 2 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin. 1 lit. a) art.40 alin.2 lit. c) si f) art. 54 alin.3, art. 65 si art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoana nefiind mai presus de lege.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.
Art. 2 pct. 2 din Convenția privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egală, or munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește la art. 19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei tribunalul a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. I din OUG nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din codul civil oprește instanța sa invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin 1 și 2 din Constituția României, art.2 pct.1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamantei, astfel că a admis acțiunea în sensul celor de mai sus.
În acest sens este de altfel decizia nr. 46, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 27/2008 conform căreia în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 303/2004, raportate la art. 16 alin. 1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților, art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul d eontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 %, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar.
Având în vedere decizia pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii, care potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă este obligatorie pentru instanțe, instanța a admis acțiunea și a obligat parații la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate, de 15% din salariul de bază brut lunar pentru perioada octombrie 2005 și până la zi, drepturi ce vor fi acordate proporțional cu perioada în care reclamanta a activat în cadrul instanțelor sau instituțiilor pârâte.
În ceea ce privește plata acestor drepturi pentru viitor, cum solicita reclamanta, instanța nu poate stabili la momentul pronunțării hotărârii dacă aceștia vor mai îndeplini condițiile prevăzute de lege după acest moment, obiectul acestei cereri nefiind o creanță certă, lichidă si exigibilă, întrucât, prin ipoteza, drepturile solicitate nu sunt nici lichide si nici scadente la momentul pronunțării hotărârii, ele fiind datorate numai in măsura in care vor fi datorate drepturile salariale pentru viitor.
Astfel, plata drepturilor salariale, printre care și sporurile, reprezintă o prestație succesivă executată în baza muncii depuse de salariat, în condițiile contractului individual de muncă sau a celor stabilite prin raportul de serviciu sau de muncă specific, neputând fi pretinse pentru viitor anticipat prestării muncii, față de dispozițiile art. 161 Codul muncii
În temeiul art.1 si 3 din Decretul nr. 92/1976, a obligat pârâții să înscrie mențiunile privind sporul de 15% de confidențialitate, calculat la indemnizația brută lunară în carnetul de munca al reclamantei pentru perioada pentru care s-au acordat de instanță aceste drepturi.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege, instanța a depășit limitele puterii judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4. pr. civ. aspecte reținute de Curtea Constituțională în deciziile nr. 818/2008 și nr. 1325/2008, decizii prin care s-a constatat că dispozițiile nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Acțiunea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acțiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă în considerarea principiului separației puterilor în stat.
Pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariate peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
Astfel, în ședința din data de 27 mai 2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art. 146 lit. e) din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin.(3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație si Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Față de cele reținute de instanța de control constituțional, rezultă cu claritate că Decizia nr.21/10.03.2008 a ICCJ, invocată de reclamanți și de prima instanță în motivarea soluției pronunțate, nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii de față prin care se solicită în fapt modificarea și completarea unor acte normative.
Totodată, recurentul consideră că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut la pct. 9 al art. 304 din Codul d e proc. civilă.
Astfel, față de obiectul acțiunii, recurentul consideră că, asemenea altor categorii profesionale, reclamantul este salarizat în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care acesta beneficiază, neputând beneficia de alte drepturi decât dacă sunt prevăzute expres în favoarea sa, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de drepturile prevăzute de legea specială pentru salarizarea personalului auxiliar de specialitate.
Prin urmare instituirea acestor drepturi în beneficul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și nepreE. ori preE. în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare; este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare, doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce creșteri se acordă anumitor categorii de salariați.
Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și a celorlalți pârâți la plata unor sume reprezentând un spor de confidențialitate de 15% ar constitui o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Recurentul a învederat că prin acțiunile în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. Câtă vreme drepturile solicitate de reclamant nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, apreciem că o astfel de cerere nu poate fi soluționată de către instanța de fond, care prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege ar depăși limitele puterii judecătorești si ar legifera acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a personalului auxiliar.
În concluzie, situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității, ce nu semnifică uniformitate - Deciziile Curții Constituționale nr. 168/1998. nr. 294/2001.
Pe de altă parte, în ceea ce privește acordarea drepturilor solicitate pe viitor, solicită instanței respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, având în vedere faptul că obiectul acestuia se referă la un drept care nu s-a născut încă, astfel încât reclamanții nu justifică un interes actual, drepturile solicitate pe viitor nefiind creanțe certe, lichide și exigibile.
Modalitatea de salarizare atât a personalului auxiliar de specialitate cât și a judecătorilor este distinctă de cea reglementată pentru alte categorii profesionale, diferențele fiind motivate de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii profesionale, lipsa beneficiului unui drept suplimentar de natură salariată nu presupune plasarea într-o situație discriminatorie. Situația reclamantului nu este comparabilă cu cea a altor categorii socio-profesionale, având în vedere că pe lângă obligațiile specifice funcției, salariații din sistemul judiciar se bucură de o serie de drepturi și beneficii suplimentare care li se adresează doar lor, nefiind aplicabile altor categorii de salariați.
Intimatii nu au formulat intampinare si in recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât și a dispozițiilor art. 3041.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Intimata-reclamanta are calitatea de personal auxiliar de specialitate.
Aceasta a sesizat instanta de fond cu pretentiile sale avand ca obiect plata sporului de confidentialitate de 15% si prin sentinta instantei de fond a fost admisa in parte actiunea acestuia împotriva pârâților Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul B și Ministerul Justiției, pe care i-a obligat la plata către reclamanta a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15 % incepand cu octombrie 2007 la zi.
Curtea retine dispozitiile art.99 alin.1 lit.d din Legea 303/2004, potrivit carora constituie abateri disciplinare nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter.
In temeiul art.16 alin.1 si 2 din Codul d eontologic al magistratilor, magistrații au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, magistrații sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și de regulament.
In baza art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004, personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este obligat să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care ia cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
n ședința din 15 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008 a pronunțat decizia nr. 46, cu următorul dispozitiv:"Admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițieși stabilește:
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora.
Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar".
Potrivit dispozitiilor art. 329 alin. 1 si 3 din Codul d e procedura civila, rocurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Ca atare, in aprecierea obligatorie pentru instantele judecatoresti, data de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008, prin decizia nr. 46/15.12.2008, s-a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Curtea nu poate retine sustinerile recurentului referitoare la faptul ca instanta de fond ar fi depasit atributiile puterii judecatoresti, in cauza nefiind incident motivul de recurs prevazut de art.304 pct.4 Cod procedura civila.
In primul rand, asa cum rezulta si din considerentele deciziei in interesul legii, drepturile respectivenu reprezinta drepturi salariale, ci despagubiripentru tratamentul discriminatoriu aplicat unei categorii socio-profesionale. In aceste conditii, instantele de drept comun sunt competente sa se pronunte asupra unei cereri in despagubiri si prin admiterea actiunii Tribunalul nu a acordat alte drepturi decat cele prevazute de lege si nici nu a modificat actele normative aplicabile in cauza.
Mai mult, decizia Inaltei Curti pronuntata in recursul in interesul legii este obligatorie pentru instanta, care nu poate refuza aplicarea acesteia in litigiile deduse judecatii.
Recurenta invoca decizia Curtii Constitutionale din 27 mai 2009.
In primul rand, Curtea constata ca decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008 nu a facut obiectul sesizarii Curtii Costitutionale cu existenta unui conflict de natura constitutionala.
In al doilea rand, Decizia Curții Constituționale nr. 838/2009, după cum, de altfel, stipulează, " nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție ", neputându-le " lipsi de efecte juridice ".
Așadar, efectele hotărârilor date de către Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 329 Cod procedură civilă sunt aceleași ca și înainte de această hotărâre a instanței constituționale.
Tot aceleași efecte ca și mai înainte vor avea hotărârile definitive și irevocabile de speță, Curtea Constituțională neputându-se transforma "într-o instanță de control judiciar".
Decizia prin care a fost solutionat recursul in interesul legii nu cunoaste vreo cale de atac, iar Curtea Constitutionata nu are competenta de a se pronunta asupra legalitatii deciziei Inaltei Curti de Casatie si Justitie, pentru a-i limita aplicabilitatea in timp.
De asemenea, deciziile Curtii Constitutionale referitoare la interpretarea dispozitiilor OG nr. 137/2000 nu pot fi interpretate in sensul ca, in masura in care instanta de judecata stabileste existenta unei discriminari, este exclusa posibilitatea stabilirii unei reparatii pentru aceasta discriminare, deoarece ar goli de continut dreptul material de a nu fi supus unei discriminari. Instanta nu poate inlocui dispozitiile legale existente si nu poate adauga la lege, dar in cazul despagubirilor pentru o fapta ilicita instanta nu adauga la lege, ci face aplicarea dispozitiilor de drept intern, dar si de drept comunitar referitoare la repararea prejudiciului adus si are posibilitatea legala de a stabili o reparatie echitabila, pe are o poate evalua in functie de drepturiele cuvenite in situatii similare. In aceste conditii despagubirea nu trebuie confundata cu drepturile salariale, cauza acestora fiind diferita, in primul caz fiind vorba de o raspundere delictuala, iar in doilea de una contractuala.
Curtea nu retine nici sustinerile recurentului referitoare la acordarea drepturilor pe viitor, deoarece instanta a dispus plata despagubirii echivalente cu sporul de 15% pana la zi, deci pana la data pronuntarii hotararii, moment la care a putut aprecia asupra caracterului cert, lichid si efectiv al prejudiciului.
de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedura civila, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, urmând să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.5620/25.06.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.12945/3/LM/2009 în contradictoriu cu intimata-reclamantă - și intimații-pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și expert CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./25.11.2009
Jud. fond:
Președinte:Lizeta HarabagiuJudecători:Lizeta Harabagiu, Silvia Georgiana Ignat, Maria
