Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 6936/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(5125/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr. 6936/
Ședința publică din data de 26 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul-reclamant și recurenta-pârâtă SC SA, împotriva sentinței civile nr.4345 din 21 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București -Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 7364/3/LM/2009, având ca obiect - drepturi bănești.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 19.11.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 26.11.2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Constată că prin sentința civilă nr. 4345 din 21 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 7364/3/LM/2009, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul, dispunându-se obligarea pârâtei SC SA la plata a 11 salarii compensatorii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Au fost respinse celelalte pretenții deduse judecății.
În final, pârâta a fost obligată la 700 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Reclamantul și pârâta au declarat recurs împotriva sentinței precitate.
În motivarea recursului celui dintâi s-au arătat, în esență, următoarele aspecte:
- în mod nelegal și netemeinic a fost respins capătul de cerere privitor la restituirea contribuțiilor la asigurările sociale, întrucât compensațiile de care trebuia să beneficieze reclamantul reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, mai ales că a încetat și calitatea sa de salariat;
- despăgubirea a fost acordată după încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, iar potrivit legii aceste contribuții se rețin din salariu sau veniturile asimilate salariilor;
- instanța confirmă faptul că Legea nr. 19/2000 prevedea exceptarea de la plata contribuției de asigurări sociale în cazul încetării raporturilor de muncă, însă precizează că Legea nr. 200/2008 nu mai păstrează aceste dispoziții;
- nu s-a ținut seama de faptul că legea nu prevede nici împrejurarea că aceste contribuții se vor plăti;
- instanța a respins și capătul de cerere privind daunele morale, apreciind că nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu, însă simplul fapt că pârâta l-a obligat să solicite aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu, mai ales că din bilanțul contabil rezultă că administratorii și managerii în loc să plătească salariile compensatorii, și-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în fața instanței s-au prezentat umili cu un flux de numerar care este negativ.
Pârâta a exprimat următoarele critici în motivarea recursului:
1. Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic (art. 304 pct. 8 Cod Procedură Civilă).
Nu s-a ținut cont de posibilitățile reale de plată ale societății și nici de faptul că fluxurile de numerar depuse la dosar de pârâtă evidențiază lipsa lichidităților.
Nu s-a luat în considerare faptul că SA se confruntă cu dificultăți de plată prin lipsa numerarului, apreciindu-se eronat faptul că situația financiară este favorabilă dacă societatea recunoaște că a încheiat anul cu profit.
Prin situația veniturilor și cheltuielilor la perioade (fluxuri de numerar), pârâta a susținut și dovedit faptul că situația financiară a societății nu permitea și nu permite decât plata a unui singur salariu compensatoriu.
Sintagma "situația financiară" din cuprinsul art. 64 al Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivelul SA se referă la toate componentele situațiilor financiare potrivit legilor contabile și nu se rezumă numai la bilanț și contul de profit și pierderi.
Potrivit Legii nr. 82/1991 și nr. 1752/2005, situațiile financiare sunt alcătuite din următoarele componente: bilanț, cont de profit și pierderi, situația modificărilor capitalului propriu, situația modificărilor poziției financiare, situația fluxurilor de trezorerie sau a fluxurilor de fonduri, politici contabile și note explicative. Aceste documente reprezintă un tot unitar, care se analizează împreună prin prisma procesului de raportare financiară.
Situația financiară a unei societăți este determinată de posibilitățile de plată la acel moment și nu trebuie privită doar prin prisma bilanțului și contului de profit și pierderi. Or, din situația fluxului de numerar rezultă că începând cu luna decembrie 2008, pârâta este în deficit financiar.
Oricum, repartizarea profitului se efectuează pe destinațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, conform hotărârii adunării generale a acționarilor. net rămas după plata impozitului pe profit și repartizarea la fondul de rezervă a cotei prevăzute de Legea nr. 31/1990, este la dispoziția exclusivă a acționarilor care decid asupra destinației acestuia. În aceste condiții, direcționarea profitului către fondul de salarii, înainte de aprobarea bilanțului și contului de profit și pierderi, fără aprobarea AGA, constituie o încălcare a legii. Nici un angajator nu poate să achite salariaților drepturi din profit fără aprobarea AGA, care nu l-a împuternicit în acest sens.
Trebuie subliniat faptul că profitul înregistrat nu putea fi repartizat mai înainte de adunarea generală a acționarilor și mai ales pe fondul de salarii, în condițiile în care fluxurile de numerar la finele anului 2008 și în perspectiva anului 2009 erau negative. economico-financiari de dezechilibru în actuala criză economică la nivel mondial și național, implicit și la nivelul, trebuie luați în considerare și au un caracter obiectiv și exterior persoanei sau voinței angajatorului.
Acordarea compensațiilor pretinse de reclamant la nivelul a 12 salarii compensatorii ar fi dus societatea în imposibilitatea de plată a creditorilor privilegiați - salariații rămași.
În mod neîntemeiat instanța a considerat că art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă ar avea caracter imperativ. Termenul "poate acorda" nu semnifică instituirea unei obligații în sarcina angajatorului, ci înseamnă că s-a avut în vedere lăsarea deciziei de plată a salariilor compensatorii la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare. Față de modul de redactare a clauzei nu există nici o dificultate în determinarea înțelesului său, respectiv a voinței interne a părților, mai ales prin raportare la alte clauze ale CCM.
Instanța trebuia să interpreteze art. 64 din CCM potrivit dispozițiilor art. 977 Cod Civil, respectiv după intenția comună a părților contractante, aceea de a nu se obliga în mod imperativ angajatorul. Totodată, trebuia să privească situațiile financiare ca pe un tot unitar, nu numai raportat la contul de profit și pierderi, neomițând nici faptul că nimeni nu poate dispune asupra destinației profitului net al societății.
2. Hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 8 Cod Procedură Civilă).
Pe de o parte, din considerentele și dispozitivul sentinței recurate rezultă că pârâta trebuie să achite în integralitate cele 11 salarii compensatorii de bază brute din luna anterioară concedierii, neluând în seamă că trebuie reținute impozitul și celelalte contribuții datorate potrivit legii, iar pe de altă parte, din considerente și dispozitiv reiese că s-a respins cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii, reținând că pârâta a procedat temeinic atunci când a calculat și virat impozitul și contribuțiile aferente salariului compensatoriu acordat la concediere.
Mai precis, pe de o parte se admite că s-a procedat legal atunci când s-a reținut impozitul pe venit și contribuțiile la fondurile speciale cu ocazia plății salariului compensatoriu, dar pe de altă parte pârâta a fost obligată să plătească 11 salarii compensatorii brute și nu nete.
Instanța a omis apărările expuse în întâmpinarea pârâtei, potrivit cu care din pretențiile reclamantului trebuiau scăzute impozitul pe venit și contribuțiile legale datorate, care potrivit Codului Fiscal se rețin la sursă.
3. Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă).
Acordarea unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierilor colective este legală și temeinică, în concordanță cu dispozițiile art. 78 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național pe anii 2007-2010, cu cele ale CCM la nivel de unitate, cu hotărârea Consiliului de Administrație al și conform angajamentului asumat prin notificările transmise salariaților.
Instanța a nesocotit principiul înscris în art. 969 cod civil (convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante). În același sens, trebuie avute în vedere și prevederile art. 41 din Constituție, precum și cele ale art. 7 din Legea nr. 130/1996.
Art. 64 din CCM la nivelul pârâtei are înțelesul că angajatorul are posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor în funcție de conjunctură și bineînțeles dacă situația financiară permite acest lucru.
Angajatorul a aplicat corect legea, asigurându-le salariaților o protecție socială minimă prin acordarea unui salariu compensatoriu. Temeiul juridic în acest sens este art. 78 din CCM unic la nivel național pe anii 2007-2010.
Posibilitatea acordării a 12 salarii compensatorii celor concediați a fost reanalizată de Consiliul de Administrație în ședința din 19.01.2009, stabilindu-se în continuare, în raport de posibilitățile de plată ale societății, acordarea unor compensații la nivelul unui salariu de bază brut. Cu acest prilej s-a constatat că suma salariilor compensatorii ce ar trebui acordate, ar însemna cca 3 milioane lei, reprezentând fondul de salarii pentru 2 luni și J, fapt ce ar genera imposibilitatea plății salariilor pentru angajații rămași.
Fiind pus să aleagă între o măsură de protecție socială pentru personalul disponibilizat și plata salariilor pentru angajații rămași, în condițiile lipsei disponibilităților financiare și formulării permisive a art. 64 din CCM, Consiliul de Administrație a decis acordarea unui salariu compensatoriu.
Prin întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului reclamantului.
La rândul său, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului pârâtei și obligarea acesteia la cheltuieli de judecată.
În baza art. 312 alineatul 1 teza a II-a Cod Procedură Civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantului, iar în temeiul art. 312 alineatul 1 teza I și a art. 304 pct. 7 și 9 din același cod, va admite recursul pârâtei și va modifica sentința atacată în sensul menționat prin dispozitivul deciziei, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Criticile exprimate în motivarea recursului reclamantului nu pot fi primite, Tribunalul procedând corect atunci când a respins pretențiile având ca obiect restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat și pe cele referitoare la plata daunelor morale în cuantum de 10000 lei.
Sub primul aspect, trebuie arătat că veniturile constând din salarii compensatorii de bază brute din luna premergătoare concedierii fac parte din categoria celor asimilate salariilor și deci sunt supuse impozitării pe venit în conformitate cu prevederile art. 57 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.
Această concluzie se impune prin interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor art. 55 din aceeași lege. Veniturile în discuție nu sunt prevăzute printre excepțiile instituite de alineatul 4 al acestui ultim text legal, astfel încât ele sunt incluse în tipul de venituri asimilate salariilor la care face referire art. 55 alineatul 2 lit. k în formularea "orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii".
De altfel, însăși denumirea lor - salarii compensatorii - indică faptul că ele se plătesc din fondul de salarii cu ocazia concedierilor colective, astfel încât ele sunt asimilate drepturilor salariale. Ca atare, nu au caracterul unor despăgubiri bănești, așa cum susține recurentul-reclamant.
Fiind asimilate salariilor, din aceste venituri trebuie reținute și virate cotele de contribuții către fondurile speciale ale statului, respectiv contribuția de asigurări sociale de stat - sens în care trebuie avute în vedere prevederile art. 4 alineatul 3, art. 5 și art. 26 din Legea nr. 19/2000 - contribuția pentru asigurările sociale de sănătate datorată conform art. 257 alineatul 2 lit. a din Legea nr. 95/2006, precum și contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, așa cum reiese din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 5, 80 și 85 din Legea nr. 346/2002.
Vor fi înlăturate susținerile recurentului-reclamant privitoare la faptul că în mod greșit nu i s-au acordat daunele morale solicitate.
Pe parcursul procesului nu s-a administrat nici o dovadă concludentă din care să reiasă existența vreunui prejudiciu de ordin moral care să fi fost cauzat recurentului-reclamant de către fostul angajator prin neplata salariilor compensatorii solicitate. Sarcina probei sub acest aspect revenea autorului acțiunii conform art. 1169 Cod Civil, nefiind aplicabile prevederile art. 287 din Codul Muncii, câtă vreme se pune în discuție acordarea unor daune morale, chestiune care ține strict de domeniul dreptului civil în sens restrâns (au relevanță în special dispozițiile art. 998 și urm. Cod Civil).
Or, recurentul-reclamant nu a probat împrejurarea că i s-ar fi adus atingere vreunuia dintre drepturile sale subiective nepatrimoniale (dreptul la viață, la sănătate, la demnitate, la propria imagine, etc.), știut fiind că doar în asemenea cazuri se pot pretinde daune morale. De altfel, nici măcar nu a adus argumente convingătoare din acest punct de vedere.
Oricum, prin faptul că Tribunalul a dispus să i se plătească salariile compensatorii solicitate, se poate aprecia că în cazul autorului cererii de chemare în judecată s-a dat eficiență principiului asigurării pe cât posibil a unei satisfacții echitabile, aplicat în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cât privește motivele de recurs formulate de pârâta SC SA, dintre acestea este întemeiat doar cel de-al doilea, care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod Procedură Civilă.
Astfel, câtă vreme Tribunalul a demonstrat pe larg faptul că în cazul salariilor compensatorii se impune ca angajatorul să rețină și să vireze impozitul pe venit și cotele de contribuții la fondurile speciale, era necesar ca aceste considerente ale hotărârii să se reflecte în mod corespunzător și în dispozitivul hotărârii atacate, dispozitiv în care trebuia să se facă mențiunea că din cele 11 salarii compensatorii de bază brute din luna anterioară concedierii se vor reține și vira impozitul și cotele de contribuții cuvenite potrivit legii.
Efectuarea unei astfel de precizări era obligatorie tocmai pentru a asigura o deplină concordanță între motivarea sentinței recurate și dispozitivul acesteia.
Temeinicia celui de-al doilea motiv al recursului pârâtei se sprijină și pe argumentele expuse anterior, prin care s-a justificat înlăturarea criticilor recurentului-reclamant ce vizau respingerea de către prima instanță a capătului de cerere având ca obiect restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat.
Pe de altă parte, celelalte două motive de recurs ale SC SA nu pot fi luate în considerare, soluția instanței de fond de acordare a celor 11 salarii compensatorii fiind legală și temeinică.
Din analiza probatoriului administrat reiese că recurentul-reclamant a fost disponibilizat prin concediere colectivă în condițiile prevăzute de art. 65, 68 și 74 din Codul Muncii, recurenta-pârâtă emițând în acest sens Decizia nr. 99/21.01.2009.
Cu acest prilej i s-a achitat un singur salariu brut compensatoriu, recurenta-persoană juridică invocând în susținerea acestei măsuri prevederile art. 78 din CCM unic la nivel național pe anii 2007-2010.
Însă, în conținutul Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate există o clauză cuprinsă în art. 64, potrivit cu care în cazul concedierilor colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii.
Litigiul dintre părțile prezentului proces s-a născut tocmai în legătură cu modul de interpretare și aplicare a acestei clauze, recurentul-reclamant prevalându-se de existența ei pentru a-și sprijini pretențiile pe care le-a dedus judecății, iar recurenta-pârâtă susținând că respectiva clauză nu are caracter imperativ și nu poate fi privită în sensul că ar crea o obligație pentru angajator de a plăti 12 salarii compensatorii (ci doar un drept al său), mai ales că situația financiară a societății nu permitea și nu permite efectuarea unei asemenea prestații.
Unul dintre principiile fundamentale ce acționează în domeniul raporturilor juridice de muncă este cel al protecției salariaților, fiind prevăzut expres de art. 6 din Legea nr. 53/2003. Totodată, salariații au dreptul la protecție în caz de concediere (art. 39 alineatul 1 lit. j din Codul Muncii ), corelativ existând obligația pentru angajator de a acorda toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă (art. 40 alineatul 2 lit. c din același cod).
Ținând seama de principiul enunțat, de dispozițiile legale precitate, dar și de cele ale art. 7 și 8 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, concluzia care se impune este aceea că o clauză precum cea prevăzută de art. 64 din CCM la nivel de unitate se interpretează întotdeauna în favoarea salariaților, cei care au dreptul la protecție în caz de concediere. Clauza respectivă nu poate fi înțeleasă în sensul că ar institui o obligație pentru salariați și un drept pentru angajator, oricare ar fi acesta. Ca atare, în speță nu se poate concepe existența unui drept al recurentei-pârâte de a acorda salariile compensatorii, cu atât mai mult cu cât acestui drept nu-i corespunde nici o obligație a salariaților.
Prin urmare, sintagma "angajatorul poate acorda" semnifică existența unei obligații pentru angajator și nu a unui drept, căci așa cum s-a relevat anterior, în materie de concediere colectivă doar salariații au dreptul la protecție, drept care nu poate fi limitat în vreun fel, căci s-ar ajunge să se contravină dispozițiilor art. 38 din Codul Muncii. Modul defectuos de redactare al art. 64 din CCM la nivel de unitate nu poate schimba datele problemei și nu poate avea ca efect instituirea unui drept în favoarea angajatorului într-un domeniu precum cel al concedierilor colective, deoarece s-ar ajunge să se nege principiul fundamental al protecției salariaților în astfel de situații.
Totuși, obligația ce revine în speță recurentei-pârâte nu este una necondiționată (adică ar trebui îndeplinită în cazul oricărei concedieri pentru motive ce nu țin de persoana salariatului), ci una cu caracter condiționat, întrucât în textul art. 64 din CCM s-a făcut mențiunea că salariile compensatorii se vor plăti "în funcție de situația financiară" a societății. Mai precis, angajatorul urmează a achita compensațiile cuvenite celor concediați, dacă situația sa financiară o va permite (adică va fi pozitivă), nu și în cazul în care ar avea dificultăți financiare ori ar înregistra pierderi. Acesta este unicul înțeles ce se poate da expresiei sus amintite, înțeles pe care și părțile în proces îl admit.
Or, prin înscrisurile depuse la dosar (în special copia bilanțului contabil și contului de profit și pierderi de la sfârșitul anului 2008) s-a făcut dovada că recurenta-pârâtă avea o situație financiară pozitivă la momentul când l-a concediat pe recurentul-reclamant. În consecință, trebuia să-și îndeplinească obligația de plată a salariilor compensatorii ce deriva din cuprinsul art. 64 din CCM. ținând cont și de prevederile cu caracter imperativ ale art. 30 din Legea nr. 130/1996.
În plus, deși sarcina probei existenței unei situații financiare negative îi revenea conform art. 287 din Codul Muncii, recurenta-reclamantă nu și-a respectat-o, neadministrând dovezi suficiente și concludente în sensul indicat. Copiile de pe documentele intitulate "flux de numerar" nu au nici un fel de relevanță în cauză (fiind oricum contrazise de mențiunile din bilanțul contabil și contul de profit și pierderi), întrucât situația financiară a unei societăți comerciale nu se deduce doar din intrările și ieșirile de numerar ori din lichiditățile aflate la dispoziția acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva sentinței civile nr.4345 din 21 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 7364/3/LM/2009.
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă SC SA contra aceleiași sentințe.
Modifică sentința atacată în sensul că obligă pârâtă să plătească reclamantului, în afara drepturilor cuvenite la zi, contravaloarea a 11 salarii compensatorii de bază brute din luna premergătoare concedierii din care se vor reține și se vor vira impozitul și cotele de contribuții la fondurile speciale ale statului.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 26.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./17.12.2009
Jud. fond:,.
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
