Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 702/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
-ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
Dosar nr-
Format vechi nr.5708/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.702/
Ședința publică din data de 09 februarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Farmathy Amelia
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Zeca Dorina
GREFIER - - -
*****************
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de către recurenții-reclamanți -, -, Codru, Antip, -, G, -, () ta, -, (), împotriva sentinței civile nr.5643 din data de 25.06.2009 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.12949/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații-pârâți Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Parchetelor Militare, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Apărării Naționale și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării citat în calitate de expert-având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședință publică, cauza fiind luată la ordine, au răspuns: recurenții-reclamanți -, -, Codru, Antip, -, G, -, () ta, -, (), prin apărătorul lor ales, d-na avocat, cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 62 dosar recurs, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.- din data de 30.11.2009, intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale, prin consilier juridic, d-na, cu delegație aflată la fila 125 dosar, lipsind intimații-pârâți Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Parchetelor Militare, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării citat în calitate de expert.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, în ședință publică, procedează la comunicarea întâmpinării formulate în cauză de către intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție recurenților-reclamanți, prin avocat, cât și intimatului-pârât Ministerul Apărării Naționale, prin reprezentant.
Recurenții-reclamanți prin avocat, cât și intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale, prin reprezentant, întrebați fiind, arată că nu solicită acordarea unui nou termen pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării comunicate la termenul de azi.
Intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale, prin consilier juridic, având cuvântul, arată că înțelege să depun ă la dosar concluzii scrise și practică judiciară.
Părțile prezente întrebate fiind, arată că nu mai aue cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților prezente în susținerea, respectiv combaterea motivelor de recurs formulate în cauză.
Recurenții-reclamanți, persoane fizice, prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, desființarea hotărârii judecătorești recurate, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Astfel, critică hotărârea pronunțată de către instanța de fond în temeiul dispozițiilor art.304 pct. 9 Cod proc. civ. apreciind-o ca fiind lipsită de temei legal, ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, dat fiind faptul că, prin hotărâre, în mod greșit, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
Așa fiind, solicită a se constata faptul că prin cererea introductivă de instanță reclamanții au solicitat obligarea acestui pârât să aloce fondurile necesare plății sumelor încasate.
Apreciază, de asemenea, faptul că, chiar dacă nu există relații contractuale de dreptul muncii între reclamanți și pârât, acesta are calitate procesuală în cauză, având în vedere considerentele expuse.
Pe fond, recurenții-reclamanți prin avocat, solicită a se constata faptul că soluția primei instanțe este nelegală și netemeinică, și în acest sens, solicită a se avea în vedere faptul că decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 2 și ale art.27 din OUG nr.137/2000este ulterioară introducerii acțiunii de către reclamanți, astfel că nu poate fi aplicată în cauza dedusă judecății.
Mai arată recurenții-reclamanți prin avocat, faptul că la instanța de fond au depus o serie de hotărâri definitive, cu titlu de practică judiciară, pronunțate în cauze similare cu cea dedusă judecății, prilej cu care s-a constatat caracterul discriminatoriu față de unele categorii de salariați. Cum reclamanții au calitate de personal auxiliar de specialitate, pot beneficia de aceste drepturi salariale, respectiv ca salariul să fie stabilit în funcție de valoarea de referință sectorială stabilită pentru funcțiile de demnitate publică
Fără cheltuieli de judecată.
Intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită conform motivelor expuse în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, respingerea recursului declarat de către recurenții-reclamanți, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii judecătorești recurate pronunțate de către instanța de fond, ca fiind temeinică și legală.
Curtea declară închise dezbaterile potrivit dispozițiilor art.150 Cod proc. civ. și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Prin recursul înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 09.09.2009, recurenții-reclamanți -, -, Codru, Antip, -, G, -, () ta, -, (), au criticat sentința civilă nr.5643/25.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.12949/3/LM/2008.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au susținut că decizia Curții Constituționale prin care a fost declarat neconstituțional art.2 și art.27 din OUG nr.137/2000 nu le poate fi aplicabilă întrucât a fost publicată în Monitorul Oficial ulterior introducerii pe rolul instanței a acțiunii, iar legea nu poate retroactiva.
Recurenții au mai arătat că prin invocarea declarării neconstituționalității li se încalcă dreptul de liber acces la justiție și au susținut că Ordonanțele nr.27/2006 și nr.8/2007 încalcă principiul actelor normative prevăzute în Legea nr.24/2000. S-a învederat faptul că numeroase instanțe judecătorești au recunoscut dreptul personalului auxiliar de specialitate din justiție de a fi salarizați în raport de valoarea de referință sectorială stabilită pentru funcțiile de demnitate publică, stabilirea unei alte valori de referință sectorială pentru personalul din justiție contravenind atât Codului muncii, cât și spiritului art.1 alin.1 din OG nr.137/2000 privind excluderea privilegiilor și discriminărilor în exercitarea drepturilor printre care, la lit.i, se menționează și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Recurenții au mai criticat și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive pentru pârâtul-intimat Ministerul Finanțelor Publice, față de petitul acțiunii care îl privea pe acest pârât nefiind necesar a subzista raporturile de muncă între părți.
Intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Asupra acestuia, Curtea reține următoarele:
Contrar susținerilor recuenților, instanța de fond era obligată să țină seama de declararea neconstituționalității interpretării art.2 și art.27 din OUG nr.137/2000 pentru că, în conformitate cu dispozițiile art.147 alin.4 din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor Această din urmă sintagmă trebuie interpretată în sensul că o decizie a Curții Constituționale prin care a fost declarat neconstituțional un text de lege nu se poate aplica unui caz definitiv și irevocabil soluționat printr-o hotărâre a instanțelor judecătorești. În alți termeni, o decizie a Curții Constituționale prin care a fost declarat neconstituțional unul sau mai multe articole ale unui act normativ sau chiar actul normativ în integralitatea sa nu poate influența juridic, spre exemplu prin promovarea unei căi extraordinare de atac, soluția dată într-un proces soluționat definitiv și irevocabil în baza respectivului text de lege declarat ulterior neconstituțional.
Principiul neretroactivității se referă la situația mai sus expusă, iar nu la împrejurările concrete ale speței potrivit cărora decizia nr.821/2008 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale interpretările art.2 și art.27 din OUG nr.137/2000 a fost pronunțată înainte de soluționarea pe fond a pricinii.
Tribunalul București nu putea face abstracție de decizia Curții Constituționale în raport de prevederile art.147 alin.4 din Constituție conform cărora după data publicării în Monitorul Oficial decizia Curții Constituționale devine de imediată aplicare și este general obligatorie. De altminteri, principiul neretroactivității la care fac referire recurenții au în vedere interdicția neretroactivității unui act normativ, or decizia Curții Constituționale nu este un astfel de act normativ.
Raportat la conținutul deciziei nr.821/2008 a Curții Constituționale se poate reține că nu au fost declarate neconstituționale, în sine, cele 2 articole, ci doar anumite interpretări ale acestor texte de lege, aceasta constituind o manieră sui generis a Curții Constituționale de a aplica controlul constituționalității nu unei legi, ci unei interpretări a legii,în condițiile în care interpretarea și aplicarea legii revine în competența instanțelor judecătorești, iar controlul constituționalității articolelor din legi și ordonanțe revine în competența Curții Constituționale.
Dincolo de aceste aspecte, potrivit dispozițiilor art.147 alin.4 din Constituție, deciziile sunt obligatorii pentru instanțe, indiferent de modalitatea în care Curtea Constituțională a înțeles să își exercite atribuțiile.
Cât privește interzicerea liberului acces la justiție, Curtea constată că imposibilitatea aplicării interpretării dispozițiilor art.2 și art.27 din OUG nr.137/2000 este consecința deciziei Curții Constituționale, aceasta din urmă limitând posibilitatea instanței de a lua în considerare argumentele recurenților referitoare la discriminarea rezultată ca urmare a aplicării unor coeficienți de referință sectorială diferiți de cei folosiți pentru stabilirea drepturilor salariale pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică.
Accesul la justiție se realizează, în condițiile arătate, în limitele trasate de decizia nr.821/2008 a Curții Constituționale, instanțele de judecată neavând posibilitatea legală de a ignora o decizie a Curții prin care se constată cu claritate și fără echivoc neconstituționalitatea unei interpretări a unor texte de lege.
Pe fondul cauzei, Curtea constată că la momentul înregistrării acțiunii, salarizarea personalului auxiliar era reglementată de OUG nr.8/2007 care stabilea modalitatea și elementele de calcul ale salariilor acestei categorii de personal.
Opțiunea legiuitorului pentru alți coeficienți de referință sectorială poate fi privită ca o modalitate de apreciere asupra importanței activității desfășurate de personalul auxiliar și a valorizării acestei activități în contextul social mai larg reprezentat de ansamblul activităților și categoriilor de personal bugetare.
Faptul că personalul auxiliar de specialitate nu este considerat ca făcând parte din categoria personalului cu funcții de demnitate publică este o împrejurare lăsată la aprecierea celui care stabilește modul de salarizare în funcție de importanța pe care o acordă respectivei activității în politica sa socio-economică.
Nu este obligatoriu ca toți salariații bugetari să plece de la același nivel sau, mai corect spus, până la data intrării în vigoare a Legii nr.330/2009, nu era obligatoriu ca toți salariații, cu situații comparabile, să fie salarizați, prin prisma stabilirii salariului de bază, în funcție de elemente similare pentru că nu tuturor salariaților bugetari legiuitorul le recunoștea aceeași importanță socio-economică. Curtea nu urmărește prin aceste argumente să afirme că legiuitorul a avut dreptate când a stabilit coeficienți diferiți de salarizare, însă dorește să sublinieze că, cel puțin față de salariul de bază, instanța de judecată nu se poate substitui legiuitorului pentru a crea premisele obținerii altor salarii de bază în afara cadrului legal.
Cu totul altfel stau lucrurile în privința sporurilor, unde ignorarea acestor drepturi salariale pentru salariații care își desfășoară activitatea în condiții similare cu alți salariați bugetari cărora li se plătesc asemenea sporuri, nu își poate regăsi justificarea în importanța socio-economică distinctă pe care o conferă legiuitorul diferitelor categorii de bugetari.
În prezenta cauză însă nu este vorba despre drepturile salariale reprezentând sporuri, ci despre salarii de bază stabilite în baza altor coeficienți decât cei avuți în vedere pentru funcțiile de demnitate publică.
Existând un temei legal, care precizează coeficienții de salarizare, chiar dacă aceștia i-ar putea dezavantaja pe recurenți, Curtea apreciază că nu se poate aplica acestora din urmă dispozițiilor legale care nu îi privesc. La acest moment, importanța socială pe care înțelege să o acorde legiuitorul activității desfășurată de personalul auxiliar de specialitate este cea reflectată de coeficienții prevăzuți de legea specială, chiar dacă aceștia sunt mai mici grație aprecierii legiuitorului asupra nivelului de salarizare în domeniul personalului din justiție. Analiza acestor diferențe nu poate fi făcută de C prin prisma interdicției discriminării pentru că această posibilitatea a dispărut odată cu decizia Curții Constituționale care, potrivit art.147 alin.4 din Constituția României, este obligatorie pentru instanțele de judecată.
În privința criticii raportată la soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, Curtea apreciază că instanța de fond a procedat corect și legal în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit dispozițiilor legale, respectiv HG nr.386/2007 (în prezent abrogată), în vigoare la data sesizării instanței de fond, Ministerul Economiei și Finanțelor avea printre atribuții și pe aceea de a elabora proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat (art.3 lit.A pct.2).
În acest context, devine evident că Ministerul Economiei și Finanțelor (actualmente Ministerul Finanțelor, după dezlipirea și formarea unui alt Minister al Economiei) nu are prerogativa de a adopta bugetul pentru a hotărî destinația și repartiția sumelor ce compun bugetul de stat.
Această atribuție este recunoscută exclusiv în zona de competență a puterii legislative, respectiv a Parlamentului.
Pe cale de consecință, Ministerul Finanțelor nu poate fi obligat să aloce fonduri pentru că, legal, nu are această atribuție.
Reținând ansamblul argumentelor mai sus expuse, Curtea, în opinie majoritară, în temeiul art.312 alin.1 Cod pr.civilă, va respinge ca neîntemeiat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți -, -, Codru, Antip, -, G, -, () ta, -, (), împotriva sentinței civile nr.5643 din data de 25.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.12949/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații-pârâți Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Parchetelor Militare, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Apărării Naționale și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, citat în calitate de expert.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red.
Dact.LG/2 ex./09.03.2010
Jud.fond:;
Cu opinia separată a doamnei judecător - -,în sensul: admiterii recursului; modificării în partea a sentinței recurate, în sensul: admiterii în parte a acțiunii; obligarea pârâților la plata contravalorii drepturilor bănești reprezentând valoarea de referință sectorială de 264,7 Ron pentru perioada mai 2005-septembrie 2005, valoarea de referință sectorială de 297,4 Ron pentru perioada 1 octombrie 2005 - 31 ianuarie 2006, valoarea de referință sectorială de 312,3 Ron pentru perioada 1 februarie 2006 - 31 august 2006, valoarea de referință sectorială de 331 Ron pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 decembrie 2006, valoarea de referință sectorială de 358 Ron pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 martie 2007, valoarea de referință sectorială de 365 Ron pentru perioada 1 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007 și valoarea de referință sectorială de 405 Ron pentru perioada 1 octombrie 2007 - 1.04.2008; obligarea pârâților să facă mențiunile corespunzătoare în cartea de muncă; menținerii celorlalte dispoziții ale sentinței.
Se constată existența unei discriminării a recurenților-reclamanți, prin neacordarea majorărilor salariale anuale în raport cu alte categorii socio-profesionale, deoarece tratamentele care se aplică recurenților-reclamanți, justificările și criteriile tratamentelor sunt diferențiate.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare).
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003).
Deci, reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.
Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: G nr.10/2007; G nr.11/2007; G nr.16/2007; G nr.27/2007; Legea nr.232/2007; G nr.8/2007; G nr.20/2007; G nr.23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio - profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art.1 din G nr.10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art.1 din G Nr.10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din G nr.10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art.19 din G nr.10/2007); personalul Curții de Conturi (art.2 din G nr.27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art.1 din G nr.10/2007); personalul auxiliar din justiție (art.31 din G nr.8/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art.1 din G nr.11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art.1 din G nr.16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct.5 din Legea nr.232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art.1 pct.3 din G nr.23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art.1 din G nr.20/2007).
de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art.29 - 32 din Legea nr.24/2000 și potrivit art.6 din Legea nr.52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
Cu toate acestea, reclamanților (personal salarizat prin G nr.27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanții nu pot obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.
În concluzie, cu alte cuvinte, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale.
Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, recurenții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).
În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, recurenții-reclamanți sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește majorările anuale pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că li se plătește salariul în aceeași monedă națională ca și reclamanților și trebuie tratați în mod egal în materie de salarizare.
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contractarea efectelor creșterii prețurilor de consum și a inflației.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față de aceleași prestații în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată și remunerată pentru alții în monedă devalorizată.
De asemenea, conform principiilor cuprinse în art.154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una în monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflația.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeași monedă.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța de fond a aplicat în mod corect prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din nr.OG10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, prin care a fost declarată ca neconstituțională nr.OG137/2000, cu privire la combaterea discriminării, deoarece instanțele sunt obligate să constate existența unei discriminări și să dispună înlăturarea acesteia în conformitate cu dispozițiile art.11 din Constituția României, care obligă autoritățile statului, inclusiv instanțele de judecată, în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Având în vedere considerentele menționate, apreciem că trebuia să fie admis recursul declarat.
JUDECĂTOR
Președinte:Farmathy AmeliaJudecători:Farmathy Amelia, Petre Magdalena, Zeca Dorina
