Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 722/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Conflicte de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 722
Ședința publică din 30 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR: Dr. - -
JUDECĂTOR 2: Carmen Pârvulescu
GREFIER: - -
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP T împotriva Sentinței Civile nr. 121/2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-,in contradictoriu cu intimații, având ca obiect drepturi salariale.
La apelul nominal, făcut în ședință publică,se constată lipsa parților.
Dată fără citarea părților.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 28 aprilie 2009; mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate potrivit încheierii aceleiași zile care face parte integrantă din prezenta decizie, când pronunțarea s-a amânat pentru termenul de azi.
CURTEA,
Deliberând,constată următoarele.
Prin Sentința Civilă nr. 121/2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr- a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții, promovată in contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul Timiș și Curtea de Apel Timișoara și-n consecință au fost obligați pârâții la plata drepturilor salariale în favoarea reclamanților, reprezentând spor de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază brut lunar, pe perioada 01.04.2004-19.08.2006.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a examinat in prealabil excepțiile peremptorii ale lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și cea a prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, apreciind că acestea nu sunt întemeiate.
Cu privire la legitimarea procesual pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice s-a reținut că pârâtul in discuție are calitatea de ordonator principal de credite, însă obligația ce îi incumbă nu este de a plăti drepturile salariale cuvenite angajaților săi, nefiind vorba despre un raport juridic direct de dreptul muncii dintre reclamanți-angajați ai Ministerului Justiției și angajator, ci despre obligația conferită potrivit Legii bugetului de stat pentru anul 2008, respectiv Legea nr. 388/2007, aceea de a constitui volumul veniturilor și al cheltuielilor pe destinații și pe ordonatori principali de credite pentru bugetul de stat.Astfel, obligația stabilită în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor în raport de obiectul cererii nu se referă la reglementările din art. 25 din nr.OUG 37/2008, strict cu privire la plata drepturilor salariale pentru angajații Ministerului Justiției. Totodată, acest minister, potrivit legii nr. 500/2002, a HG nr. 208/2005, coordonează activitățile privind sistemul bugetar, răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor de rectificare a acestor bugete și aprobă prin bugete sume pentru instituțiile publice, care în temeiul ordonanței Guvernului nr. 22/2007 vor executa obligațiile de plată potrivit cu titlurile executoriu.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, instanța de fond a acordat eficiență Deciziei nr. XXI (21) din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, care a statuat că instanțele judecătorești se pot pronunța, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, asupra regularității unui act de abrogare a unei norme legale, respectiv asupra aplicabilității în continuare a normei abrogate, în recursurile cu soluționarea cărora au fost legal investite.
Fiind vorba în această decizie a Înaltei Curți de constatarea neconstituționalității unei norme și de aplicabilitatea în continuare a normei abrogate neconstituțional, pe durata de timp de la abrogare și până la constatarea neconstituționalității normei abrogatoare nu se poate pune problema curgerii prescripției dreptului la acțiune în prezenta cauză, respectiv constatarea prescripției dreptului de a cere drepturile salariale restante în discuție, după trecerea unei perioade de trei ani, cum susțin pârâții în întâmpinările lor, pentru un foarte simplu motiv, acela că nu este admisibil să i se dea în justiție astfel de efecte juridice unei norme declarate a fi neconstituțională, pe calea unui proces civil soldat cu o hotărâre judecătorească prin care se soluționează fondul cauzei, neconstituționalitatea unei astfel de norme echivalând cu inexistența ei.
In fine, asupra fondului acțiunii reclamanților,Curtea a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996,ce prevăd că pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar din care fac parte și reclamanții, beneficiază de un spor de 50% din salariul brut de bază lunar, iar abrogarea prin art.42 al.83/2000 a acestui text de lege, nu poate produce efecte juridice, fiind un act normativ inferior legii, existând o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Procedându-se la abrogarea expresă prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, a art.47 din Legea nr.50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr.125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
De altfel,a mai reținut instanța de fond, în legătură cu interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, prin decizia nr. XXI (21) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, din 10 martie 2008, în dosar nr. 5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, fost admis recursul în interesul legii iar potrivit acestei decizii,judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001,dezlegarea dată asupra problemelor de drept fiind obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin.3 din Codul d e procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat in proces prin DGFP T, recurs înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara in data de 20.02.2009, solicitând,in principal,modificarea sentinței supusă reformării, in sensul admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a ministerului recurent și respingerii acțiunii față de el pentru lipsa calității procesual pasive,iar in subsidiar,respingerea in totalitate a acțiunii reclamanților,ca neîntemeiată.
Pentru justificarea motivelor de recurs care, in opinia recurentului, ar determina aplicabilitatea art. 304 pct.9 și 304 ind. 1/pr.civ., autorul căii de atac a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive,cu motivarea că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului legii bugetului,in limitele competențelor conferite prin prevederile art. 18 alin.2 lit.b) și art. 28 lit. e) din Legea nr.500 /2002 privind finanțele publice. Recurentul este ordonator principal de credite la fel ca și Ministerul Justiției.
Recurentul a reiterat in recurs argumentele ce susțin excepția prescripției dreptului la acțiune in sens material exprimate in primul ciclu procesual in conținutul întâmpinării și a mai susținut că in mod eronat petenții reclamanți au susținut că drepturile salariale prevăzute in conținutul art. 46 din Legea nr. 50/1996 nu ar fi fost abrogate prin OUG nr. 83/2000.
Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs și de către pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților care a solicitat modificarea acesteia,in sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamanților.
Sintetizând motivele de recurs ale Ministerului Justiției,Curtea constată că acestea s-au întemeiat pe prevederile art. 304 pct.9 /pr.civ. și au vizat in primul rând greșita soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru perioada 01.04.2004-19.08.2006, cu ignorarea prevederilor imperative ale art. 1,3,7 și art.8 din Decretul nr. 167/1958și cele ale art. 283 din Codul Muncii.
Recurentul susține că,in cazul concret al reclamanților,dreptul la acțiune in sens material a luat naștere la data publicării G nr. 83/2000,când reclamanții au cunoscut sau trebuiau sa cunoască despre înlăturarea dreptului la acordarea sporului salarial solicitat, iar decizia pronunțată de instanța supremă,la care s-a făcut referire in conținutul sentinței de fond, produce efecte numai pentru viitor,neavând nici o influență asupra cursului prescripției.
In fine,recurentul a mai susținut că reclamanții,in calitate de consilieri de probațiune nu au fost niciodată beneficiari ai sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică,deoarece prin Legea nr. 50/1996 și de OG nr. 56 /1997 beneficiau de acest spor doar magistrații și ulterior personalul auxiliar de specialitate. Serviciile de reintegrare socială a infractorilor au fost create abia prin OG nr. 92/2000,emisă in aceeași zi cu OG 83/2000, care a abrogat prevederile Legii nr. 50/1996.
Reclamanții intimați nu și-au exprimat poziția procesuală prin întâmpinare cu toate că au fost citați cu această mențiune de către instanța de recurs.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând cele două recursuri prin prisma motivelor invocate, precum și a actelor de procedură efectuate in fața instanței de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind. 1,art. 304 pct. 9 și art. 312 alin.1/pr.civ.,Curtea reține următoarele.
Asupra calității procesual pasive a recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP T, Curtea reține că,intr-adevăr, drepturile solicitate de autorii cererii principale sunt drepturi de natură salarială, potrivit art. 282 Codul Muncii, context in care părți în proces sunt in principiu numai reclamanții și pârâții (angajatorul și organele ierarhic superioare) care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acestora, având în vedere că într-un proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.
De aceea, instanța de recurs apreciază că judecătorii fondului nu au aplicat și interpretat corect prevederile Legii nr. 500/2002 și a HG nr. 208 /2005, in ce privește atribuțiile pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor in legătură cu elaborarea proiectul bugetului de stat, care ar fi justificat legitimarea procesuală a pârâtului doar in prezența unui petit privind alocarea fondurilor necesare plății drepturilor bănești recunoscute in favoarea reclamanților,ceea ce nu a fost cazul in speță. In consecință, soluția instanței de fond,de obligare a ministerului recurent,în solidar cu ceilalți pârâți, la plata drepturilor salariale ce au făcut obiectul acțiunii este greșită, ceea ce atrage incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct.9/pr.civ.
Pentru argumentele expuse supra, apreciind că este inutil a se mai cerceta celelalte motive de recurs ala pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea va face aplicarea prevederilor art. 312 alin.1 și 304 pct.9/pr.civ.,in sensul că va admite recursul părții in discuție și va respinge acțiunea reclamanților față de acest minister pentru lipsa calității procesual pasive.
Asupra recursului declanșat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea reține că este întemeiată critica acestui recurent ce vizează modul de soluționare de către prima instanță de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune in sens material relativ la drepturile bănești aferente intervalului aprilie 2004-26 martie 2005.
Instanța de recurs observă că potrivit art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968 termenul general de prescripție este de trei ani și începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar prevederile art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii statuează că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
ale dreptului material la acțiune pentru valorificarea creanțelor rezultate dintr-o pretinsă discriminare sunt conținute și de art. 27 alin. 2 din OG nr. 137/2000, care, in considerarea normelor de drept comun amintite mai sus,dispune cătermenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
Curtea mai consideră,pornind de la cadrul legal mai sus enunțat că,in cazul concret al speței de față,este evident că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la 1 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a OUG nr. 83/2000, din acest moment putându-se pune în discuție argumentul neregularității actului de abrogare in fața instanțelor judecătorești (ceea ce, de altfel,s-a și întâmplat in cazul altor reclamanți care au beneficiat de prevederile art. 47 din Legea nr.50/1996).
Decizia nr.XXI (21) din 10 martie 2008, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de Decretul nr.167/1958. Nici în dispozitivul hotărârii și nici în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate naște dreptul la acțiune decât dacă are în sine acest obiect și, de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Față de cele de mai sus, fiind vorba de prestații succesive, pentru fiecare prestație curgând un termen de prescripție distinct, Curtea apreciază prescrise pretențiile aferente perioadei aprilie 2004-26 martie 2005, pretenții pe care instanța de fond le-a admis, interpretând și aplicând greșit prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii și art. 27 alin. 2 din OG nr. 137/2000.
In fine,referitor la argumentele recurentului Ministerul Justiției și Libertăților care vizează fondul acțiunii reclamanților, Curtea reține că autorii cererii au calitatea, necontestată de către pârâți,de consilieri de probațiune in cadrul Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Timiș,context in care,prin efectul art.7 alin.3 din OG nr. 92/2000 (in varianta in vigoare in perioada 2001-2006),ei au fost asimilați,in privința modului de salarizare, personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, beneficiind de prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Cum,in privința aplicabilității art. 47 din Legea nr. 50/1996 și după momentul intrării in vigoare a nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia nr. XXI (21), in sensul că beneficiul sporului de 50% pentru stres și suprasolicitare neuropsihică nu a putut fi abrogat printr-un act normativ cu o putere inferioară celui care l-a reglementat și cum potrivit art. 329 alin.2 și 3/pr.civ. dezlegările date problemei de drept expusă sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești,Curtea consideră că acțiunea reclamanților pentru drepturile bănești reprezentând sporul de 50% aferent perioadei 27.03.2005-19.08.2006 este întemeiată, iar motivul de recurs supus analizei este nefondat.
In contextul celor mai sus expuse,in temeiul art.304 pct.9 și art. 312 alin.1 /pr.civ. Curtea va admite și recursul Ministerului Justiției și Libertăților,modificând sentința supusă reformării in sensul respingerii ca prescrise a drepturilor bănești ale reclamanților aferente perioadei aprilie 2004-26 martie 2005.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată in recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP T, împotriva Sentinței Civile nr. 121/2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-,in contradictoriu cu intimații,.
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților impotriva aceleași hotărâri judecătorești.
Modifică parțial sentința recurată,in sensul că admite in parte acțiunea reclamanților și admițând excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, respinge acțiunea față de acest pârât, ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune și respinge ca prescrise pretențiile reclamanților având ca obiect plata drepturilor salariale aferente perioadei aprilie 2004-26 martie 2005.
Menține dispozițiile sentinței recurate in ce privește obligarea pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților la plata in favoarea reclamanților a sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază brut lunar pentru perioada 27.03.2005-19.08.2006.
Fără cheltuieli de judecată in recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 30 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 3: Raluca Panaitescu
- - DR.- - - -
GREFIER,
- -
Red. /28.05.2009
Tehnored. /2 ex /28.05.2009
Prima instanță: și - Curtea de Apel Timișoara.
Președinte:Dumitru PopescuJudecători:Dumitru Popescu, Carmen Pârvulescu, Raluca Panaitescu
