Drepturi bănești. Jurisprudență. Sentința 75/2008. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTINȚA CIVILĂ NR.75
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 15.12.2008
PREȘEDINTE: Mihaela Neagu
JUDECĂTOR 2: Benone Fuică Corina Muscă
ASISTENȚI JUDICIAR-- -
-
GREFIER-
-.-.-.-.-
La ordine fiind soluționarea acțiunii civile formulate de reclamantul, domiciliat în G,-, -afin,.55, în contradictoriu cu pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ - T, cu sediul în B, sector 5,--14, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ, cu sediul în B, sector 5,--14, MINISTERUL PUBLIC, cu sediul în B, sector 5,--14, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII, cu sediul în B, sector 1, str.- - nr.1-3 și chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B, sector 5,-, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care invederează că s-au depus la dosar note de ședință din partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după care:
Curtea, din oficiu invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nemaifiind cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra excepției invocate din oficiu de instanță, cât și asupra tuturor excepțiilor invocate, precum și asupra fondului cauzei.
CURTEA:
Asupra acțiunii civile având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin cererea introductivă înregistrată sub nr.3866/121/06.06.2008 pe rolul Tribunalului Galați, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării solicitând obligarea acestora la plata diferențelor de salarii calculate pe baza valorii de referință salarială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege, corectate periodic în raport de evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de lege, pentru determinarea și corecția valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică astfel:
- pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 30 septembrie 2005, la valoarea de referință sectorială de 264,7 lei, conform nr.OG9/2005;
- pentru perioada 1 octombrie 2005 - 31 ianuarie 2006, la valoarea de referință sectorială de 297,4 lei, conform nr.OG9/2005;
- pentru perioada 1 februarie 2006 - 31 august 2006, la valoarea de referință sectorială de 312,3 lei, conform nr.OG3/2006;
- pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 2006, la valoarea de referință sectorială de 331 lei, conform nr.OG3/2006;
- pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 martie 2007, la valoarea de referință sectorială de 347,55 lei, conform nr.OG10/2007;
și pe viitor la valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, potrivit nr.OG10/2008.
A solicitat obligarea pârâților și la plata eventualelor cheltuieli de judecată precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
În motivarea acțiunii a arătat că a îndeplinit funcția de procuror șef în cadrul Serviciului Teritorial până la data de 01.02.2007 când s- pensionat.
Actele normative care reglementează salarizarea magistraților, judecători și procurori, a personalului instanțelor judecătorești și parchetelor mențin aceste drepturi salariale în continuare.
A invocat acte normative ca fiind aplicabile în materia salarizării magistraților și a personalului auxiliar și conex din instanțele judecătorești și parchete, respectiv art.1 din Legea nr.50/1996, art.2,9 Legea nr.154/1998, art.1 alin.1 din nr.OG134/1999, art.1 din nr.OG83/2000, nr.OG2/2000 în referire la anexele II - VIII din Legea nr.154/1998, art.2 alin.1 din nr.OUG 177/2002, art.2 alin.3 din nr.OUG9/2005, art.3 alin.1 și anexa I la.OUG nr.27/2006.
Referitor la aceste ultime prevederi reclamantul le-a considerat ca fiind contrare dreptului fundamental, urmare a creării unei situații de discriminare între puterile statului prin stabilirea unei valori sectoriale de referință mai mică decât cea prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, aparținând puterii legislative și executive, în condițiile și cu drepturile recunoscute anterior și care nu putea fi diminuate.
În acest sens au fost invocate prevederile înscrise în art.3 alin.4 din Constituția României, art.74 din Legea nr.303/2004, principiile Codului muncii și prevederile art.1 alin.2 din nr.OG137/2000, practica judiciară, punctul de vedere al Consiliului Superior al Magistraturii din 4 octombrie 2007.
Prin întâmpinare, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație a invocat excepțiile necompetenței materiale în favoarea Judecătoriei Galați față de prevederile art.27 alin.1 din nr.OG 137/2000 care fac trimitere la dreptul comun și de inadmisibilitate față de modalitatea de reglementare a drepturilor salariale cuvenite magistraților în baza nr.OUG177/2002, în referire la valoarea de referință sectorială stabilită succesiv prin prevederile Legii nr. 631/2002, art.631/2002, art.3 alin.1 lit.e din nr.OUG123/2003, art.1 din nr.OUG23/2005 și nr.OUG27/2006.
Acordarea creșterilor salariale în baza actelor normative emise nu ar constitui o cauză de discriminare în sensul criteriilor arătate, drepturile fiind prevăzute ca atare prin legile speciale de salarizare pentru anumite categorii de personal.
Discriminarea presupune tratament inegal pentru persoanele aflate în aceeași situație ceea ce nu este cazul în speță, iar principiul egalității în fața legii nu înseamnă uniformitate, tratamentul aplicat devenind discriminare doar dacă intervine în cazuri similare.
A mai arătat faptul că instanța investită cu litigiul nu poate decât să interpreteze legea și să o aplice, acordarea drepturilor solicitate fiind de competența exclusivă a puterii legislative.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Baf ormulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor B, pentru ca în cazul admiterii cererii reclamantului acesta să fie obligat la adoptarea unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor necesare plății.
Și-a întemeiat cererea pe dispozițiile legale ce reglementează atribuțiile Ministerului Economiei și Finanțelor în elaborarea bugetului de stat pe baza proiectelor bugetare ordonatorilor principali de credite precum și a proiectelor de rectificare a lor.
În drept a invocat dispozițiile art.19 din Legea nr.500/2002, nr.OUG22/2002 și art.60-63 Cod procedură civilă.
Chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice G, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive motivat de faptul că administrarea bugetului de stat se realizează în baza legii, după o procedură prin care ordonatorii principali de credite își fundamentează fondurile necesare.
Prin încheierea de ședință din 24.06.2008 pronunțată de Tribunalul Galați - Secția civilă s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art.I și II din nr.OUG75/2008, scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea spre competentă soluționare la Curtea de APEL GALAȚI.
Pe rolul Curții de APEL GALAȚI - Secția pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, cauza a fost înregistrată sub nr.3866/121/04.07.2008.
Astfel, investită cu soluționarea cauzei, curtea reține următoarele:
Excepția necompetenței materiale a instanței de fond ca instanță competentă să soluționeze litigii de muncă, astfel cum a fost invocată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este nefondată.
Este adevărat că magistrații nu au încheiate contracte individuale de muncă dar aceștia se află totuși într-un raport de muncăsui geniscu statul, deci există un raport de muncă special iar pentru munca prestată primesc un salariu cu titlu de indemnizație.
Ori și acestei categorii profesionale îi sunt aplicabile într-o anumită măsură reglementările Codului muncii privind drepturile salariale, nr.OUG27/2006 și Legea nr.303/2004 folosind noțiunile de salarizare a judecătorilor și procurorilor.
De altfel dispozițiile art.295(2) din muncii se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității invocată de același pârât, aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
În susținerea excepției pârâtul a invocat obiectul acțiunii, respectiv că prin acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau prin care se tinde la modificarea actelor normative, acțiunea are caracter inadmisibil în considerarea principiului separației puterilor în stat.
Pretențiile reclamantului s-ar circumscrie unei probleme de legiferare și reprezintă opțiunea legiuitorului să aprecieze și să stabilească ce anume sporuri sau adaosuri se acordă anumitor categorii de salariați.
Motivarea dată excepției de către pârât reprezintă astfel expresia unor apărări de fond ce privesc fundamentul pretențiilor formulate de către reclamant iar nu caracterul unor chestiuni prealabile, în legătură cu caracterul admisibil sau inadmisibil al acțiunii.
De altfel, a accepta o asemenea excepție după modul în care a fost invocată și argumentată, ar însemna să nu mai poată fi analizat fondul raportului juridic litigios, aducându-se atingere principiului liberului acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil, în accepțiunea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, excepția este nefondată față de dispozițiile art.19 din Legea nr.500/2002, ce prevăd atribuțiile ce revin acestui minister în referire la coordonarea activităților care sunt în responsabilitatea Guvernului privind sistemul bugetar și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
De menționat faptul citării ca parte în proces a chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor în vederea obligării acestuia la alocarea fondurilor necesare achitării drepturilor salariale solicitate iar nu în calitatea de angajator, de persoană află în raporturi juridice de muncă cu reclamantul.
Numai că, elaborarea bugetelor prin proiectele de legi se face pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formularea propunerilor de buget prezentate de ordonatorii principali de credite cât și a propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite, așa cum este și pârâtul MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Ca atare, nu subzistă în orice condiții obligațiile de garanție ori despăgubire în sarcina Ministerului Finanțelor Publice care să fie determinate în mod direct și nemijlocit de admiterea acțiunii principale, fiind necesare pentru elaborarea proiectelor de legi care să cuprindă asemenea cheltuieli, de politici și strategii sectoriale ori de propuneri de cheltuieli detaliate avansate de ordonatorii principali de credite.
În ceea ce privește fondul cauzei, se rețin următoarele:
Pretențiile formulate în cauză de reclamanți vizează modalitatea de acordare a drepturilor salariale cuvenite, prin raportare în mod concrect la valoarea de referință sectorială și cuantumul diferit al acesteia față de cel recunoscut prin lege funcțiilor de demnitate publică aparținând puterii legislative și puterii executive.
În primul rând trebuie menționat faptul că modul de salarizare al magistraților este prestabilit prin lege, fapt ce se constituie într-un principiu distinct al sistemului de salarizare, determinat de alocarea fondurilor necesare de la bugetul de stat.
Pentru magistrații - procurori în perioada de referință 2004 - 2007 sistemul de salarizare a fost reprezentat printr-o serie de acte normative respectiv nr.OUG177/2002, începând cu 1 ianuarie 2003 și nr.OUG27/2006 începând cu luna aprilie 2006 astfel cum a fost aprobată și completată prin Legea nr. 45/2007.
În referire la.OUG nr.177/2002, este adevărat că inițial, prin art.2 al.1 s-a prevăzut ca indemnizația pentru magistrați să se stabilească pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale.
Asemenea prevederi au fost însă modificate prin articolul unic din Legea nr.347/2003 de aprobare a nr.OUG177/2002, prin care s-a prevăzut ca indemnizațiile pentru magistrați să se stabilească pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută în anexa Iao rdonanței de urgență modificată și completată.
Așadar, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 347/2003, respectiv 25.07.2004, valoarea de referință sectorială pentru magistrați a fost prevăzută în mod distinct față de funcțiile de demnitate publică alese și numite prin anexa nr. I la.OUG nr.177/2002.
Asemenea prevederi au fost menținute prin dispozițiile art.3 alin.1 din nr.OUG27/2006 cu modificările și completările ulterioare, și anexa la ordonanța de urgență.
Ulterior, valoarea de referință sectorială avută în vedere la calcularea salariilor pentru magistrați a fost corectată periodic în baza art. 3 alin.1 lit.e din nr.OUG123/2003, art.1 al.1 și 2 al.2 din OG nr.238/2005.
În ceea ce privește majorările aplicate în baza OG nr.3/2006, acestea au fost prevăzute doar pentru personalul care a ocupat funcție de demnitate publică stabilit potrivit anexelor II/2 la Legea nr.154/2008, în referire strictă la funcțiile de procuror general, prim adjunct al procurorului general și adjunct al procurorului general din cadrul pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
Prevederi asemănătoare au fost stabilite prin art.1 nr.OG10/2007 în referire la anexele II/2 din Legea nr.154/2008 în referire la aceleași funcții.
A constituit astfel opțiunea legiuitorului de a reglementa prin actele normative enumerate drepturile în favoarea unor asemenea categorii profesionale, iar examinarea soluției alese excede cadrului legal al discriminării stabilit prin nr.OG 137/200.
Potrivit art.1 din nr.OG137/2000, au caracter discriminatoriu prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane aflate în situații comparabile.
Și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, interpretând art.14 din Convenție, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se fac distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe justificare rezonabilă și obiectivă.
Prin Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale s-au considerat ca fiind neconstituționale prevederile art.27 al.1 din nr.OG137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Totodată, Curtea Constituțională a constatat că unele dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr.137/2000, și anume prevederile art.1, art.2 alin.(3) și art.27 alin.(1), lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a și întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.(4) din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă în condițiile art.115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală.
Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art.126 alin.(1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
În lipsa obligației principale și față de conținutul prevederilor art.60 al.1 pr.civilă, va fi respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN MAJORITATE DE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepțiile de necompetență materială și de inadmisibilitate a acțiunii invocate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondate.
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, ca nefondată.
Respinge ca nefondată acțiunea civile formulată de reclamantul, domiciliat în G,-, -afin,.55, în contradictoriu cu pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ - T, cu sediul în B, sector 5,--14, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ, cu sediul în B, sector 5,--14, MINISTERUL PUBLIC, cu sediul în B, sector 5,--14, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII, cu sediul în B, sector 1, str.- - nr.1-3 și chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B, sector 5,-.
Respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor ca fiind rămasă fără obiect.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 15 2008.
PREȘEDINTE JUDECATOR
Grefier
Red.
Dact.
6 ex/30.01.2009
OPINIE SEPARATA formulată de asistenții judiciari - și, în sensul admiterii în parte a acțiunii.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la pretențiile aferente perioadei 01 ianuarie 2005 - 5 iunie 2005, constată că potrivit dispozițiilor art. 166, alin. 1 Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Potrivit art.1 din legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, salarizarea magistraților și personalului din instanțele judecătorești și parchete se face ținându-se seama de rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiției de putere în stat, de pregătirea și competența profesională, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile pentru magistrați, prevăzute de Constituție și de Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească.
Potrivit art.2 din Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a îndemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică dispozițiile acestei legi se aplică persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, precum și persoanelor angajate pe bază de contract individual de muncă în sectorul bugetar. Conform art.3 din același act normativ, funcția de demnitate publică este aceea funcție publică care se ocupă prin mandat, obținut prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii. Legea nr.154/1998 se aplică și celor care ocupă funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică, prevăzute în anexele la lege.
Persoanele care ocupau funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică aveau dreptul, pentru activitatea desfășurată, la un salariu de bază lunar, în conformitate cu prevederile Anexei nr.III din același act normativ.
În conformitate cu prevederile art.1 alin.1 din OG134/1999 începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se corectează periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
În OUG nr. 177/2002 la art. 2, s-a prevăzut că indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă. Această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților în temeiul prezentei ordonanțe de urgență.
Potrivit art. 2 din OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, act normativ care a abrogat OUG nr. 177/2002, salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor, ale procurorilor, ale personalului asimilat acestora și ale magistraților-asistenți se stabilesc ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal. De asemenea, conform prevederilor art. 3 din același act normativ, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței de urgență.
Rezultă că în perioada anilor 2003 și 2004 indexările salariale au fost acordate la fel atât magistraților cât și celor ce ocupau funcții de demnitate publică alese sau numite.
Începând cu data de 01.01.2005, majorările salariale pentru magistrați și cei ce ocupau funcții de demnitate publică alese și numite nu au mai fost aceleași. Astfel prin OG 9/2005 salariile celor ce ocupau funcții de demnitate publică au fost majorate cu 25% pe când salariile magistraților au fost majorate cu doar 11% potrivit OG 23/2005. De asemenea, pentru anul 2006 majorările salariale au fost de 4% de la 01.04.2006 și 5% de la 01.09.2006 pentru magistrați, potrivit OUG 27/2006, respectiv de 5% de la 01.02.2006 și de 6% de la 01.09.2006 pentru cei ce ocupă funcții de demnitate publică, conform OG 3/2006, pentru anul 2007 de 0% pentru magistrați și de 5%, 2% și 11% pentru cei ce ocupă funcții de demnitate publică potrivit OG 10/2007 și pentru anul 2008 pentru magistrați de 4% iar pentru ceilalți de 11% potrivit OG 10/2008.
Valoarea de referință sectorială și a coeficienților pentru magistrați, este diferită de valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă. Astfel, potrivit OG3/2006, valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, în luna aprilie 2006 era de 312,3 lei, iar Ordonanța 27/2006 stabilește valoarea de referință pentru magistrați la suma de 257 lei.
Conform art.3 alin.4 din Constituția României, în anul 2006 statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale. Legislația privind salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești și parchete respecta până în anul 2005 principiul echilibrului puterilor legislative, executive și judecătorești în cadrul democrației constituționale.
Este evident că salarizarea, ca un element al noțiunii de echilibru al celor trei puteri de stat, trebuie avută în vedere, întrucât în caz contrar, prin actele normative care au apărut anterior, puterea judecătorească s-ar plasa în afara principiilor și a sensului prevederilor constituționale, care au fost stabilite anterior prin legi de natură organică.
Ordonanța 27/2006 încalcă acest principiu, stabilind o valoare de referință sectorială mai mică decât cea prevăzută de lege și care trebuia aplicată la data intrării acesteia în vigoare, fiind diferită față de valoarea de referință stabilită pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, aparținând puterii legislative și executive.
Drepturile cu privire la salarizare, recunoscute de lege, la o anumită perioadă de timp, nu pot fi diminuate unilateral, nici chiar în cadrul unor negocieri sau cu acordul ambelor părți, încălcându-se principiile Codului muncii cu privire la teoria dreptului câștigat.
Drepturile persoanelor încadrate în muncă, nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrare.
Ordonanțele 27/2006 și 8/2007 încalcă principiul ierarhiei actelor normative prevăzute în Legea 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și Constituția României, privind categoriile de acte normative și normele de competență pentru adoptarea acestora, principiul aplicării valorii de referință sectorială egal pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive și judecătorești fiind stabilit prin legile menționate mai sus.
Acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului, contravine atât Constituției cât și Codului muncii.
De asemenea, conform art. I pct. 15 din Legea nr. 97/2008, personalul contractual și funcționarii publici din cadrul instanțelor judecătorești (deci din aparatul puterii judecătorești) beneficiază de salarizarea prevăzută pentru personalul similar din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, iar acest din urmă personal este salarizat la nivelul aparatului puterii legiuitoare, conform art. 63 alin. 4 din Legea nr. 317/2004. Rezultă faptul că personalul instanțelor judecătorești este salarizat la nivelul Parlamentului, cu excepția magistraților și grefierilor.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Astfel, magistrații sunt incluși în rândul persoanelor care dețin demnități publice, având în vedere că potrivit dispozițiilor OUG 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi a judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, republicată, cu modificările ulterioare, magistrații nu beneficiară de un salariu de bază, precum orice salariat sau funcționar public, ci de o indemnizație de încadrare lunară brută.
Acest concept se regăsește în conținutul Legii 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, unde se stipulează că personalul bugetar beneficiază de un salariu de bază, cu excepția persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, situație în care, pentru activitatea desfășurată, au dreptul la o indemnizație de încadrare lunară.
De asemenea, este de reținut și faptul că magistrații sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, situația fiind similară cu cea a demnitarilor, așa cum rezultă și din art.3 din Legea 154/1998, potrivit căreia funcția de demnitate publică este acea funcție care se ocupă prin mandat obținut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii.
Din moment ce reclamanții se află într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu persoanele care ocupă funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de cealaltă categorie în discuție.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii acesteia.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar acordarea indemnizației de 10% nu este justificată de aceste criterii, ci de simplul fapt al apartenenței uneia din cele trei puteri în stat, arbitrar și discriminatoriu ales. Aceasta cu atât mai mult cu cât restul personalului din aparatul puterii judecătorești este salarizat la nivelul corespunzător din aparatul puterii legiuitoare.
În concluzie, prin stabilirea valorii de referință sectorială diferită în ceea ce privește pe magistrați, respectiv persoane care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează această valorii de referință sectorială.
În concluzie, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 -3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât li s-a refuzat stabilirea aceleiași valori de referință sectorială ca și persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acesteia, ci sub pretextul că aparține unei anumite puteri a statului - a celei judecătorești.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare; art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974, care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție; art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție, care interzic discriminările; art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999), care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003, care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări; art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție, care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust, reclamanții fiind tratați discriminatoriu prin nerecunoașterea drepturilor de salarizare corespunzătoare nivelului puterii legiuitoare, așa cum s-a procedat în cazul personalului contractual și al funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea aceleiași valori de referință sectorială magistraților nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece puterile în stat sunt pe poziție de egalitate și echilibru, iar pe de altă parte în cazul personalului contractual și al funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești s-a recunoscut același nivel de salarizare ca cel al aparatului puterii legiuitoare.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, reclamanții depun o muncă de importanță egală cu cea prestată în cadrul celorlalte puteri ale statului.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor indemnizații doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Astfel apreciem că reclamanții sunt îndreptățiți la plata diferențelor de salarii, calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege începând cu data de 06.06.2005, pretențiile pentru perioada anterioară acestei date fiind prescrise, având în vedere disp. art. 166 al.1 din Codul muncii coroborat cu art.3 din Decretul 167/1958.
Plata despăgubirilor cuvenite reclamanților, ar trebui să se facă în funcție de indicele de inflație, conform art. 1084.civ. Acest aspect, trebuie interpretat ca o echilibrare a valorii pe care reclamanții sunt îndreptățiți să o pretindă pentru repararea pierderii suferite. puterii de cumpărare a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri, nu se poate înlătura decât prin actualizarea lor cu indicele de inflație.
Față de cele arătate, apreciem că pârâții ar trebui să fie obligați la plata către fiecare reclamant a sumelor reprezentând diferențe salariale calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege, corectate periodic în raport de evoluția prețurilor de consum, pentru determinarea și corecția valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică, după cum urmează:
- pentru perioada 06 iunie 2005 - 30 iunie septembrie 2005, la valoarea de referință sectorială de 264,7 lei;
- pentru perioada 1 octombrie 2005 - 31 ianuarie 2006, la valoarea de referință sectorială de 297,5 lei;
- pentru perioada 1 februarie 2006 - 31 august 2006, la valoarea de referință sectorială de 312,4 lei;
- pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 2006, la valoarea de referință sectorială de 331,2 lei;
- pentru perioada 1 ianuarie 2007 - 31 martie 2007, la valoarea de referință sectorială de 337,8 lei;
- pentru perioada 1 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007, valoarea de referință sectorială de 354,7 lei;
- pentru perioada 1 octombrie 2007 - 31 2007, valoarea de referință sectorială de 393,7 lei.
În ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice, apreciem că și aceasta ar trebui admisă, în considerarea atribuțiilor prevăzute de Legea 500/2002.
Văzând dispozițiile DL 92/1976, apreciem că aceste drepturi ar trebui consemnate în carnetele de muncă ale reclamanților.
Asistent judiciar Asistent judiciar
Președinte:Mihaela NeaguJudecători:Mihaela Neagu, Benone Fuică Corina Muscă
