Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 891/2008. Curtea de Apel Tg Mures

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ

SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,

PENTRU MINORI ȘI FAMILIE

Dosar nr-

DECIZIA CIVILĂ NR. 891/

Ședința publică din 20 mai 2008

Completul compus din:

- Președinte

- Judecător

Grefier -

Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5 și M, cu sediul în Tg.M,--3, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.259 din 26 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.

La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de taxă judiciară de timbru.

Văzând lipsa părților și împrejurarea că recurenții au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Prin sentința civilă nr.259 din 10 mai 2007, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Mureșa admis excepția prescripției dreptului material la acțiune 01.11.2003-31.10.2004; a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor; a admis în parte acțiunea civilă, având ca obiect conflict de drepturi, formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții, Curtea de Apel Tg-M, Tribunalul Mureș, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării

A obligat pârâții în solidar la plata în favoarea reclamanților și, a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariu brut, începând cu data de 01.11.2004 și până la data încetării situației de discriminare a reclamanților.

A obligat pârâții în solidar la plata în favoarea reclamantului, a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariu brut, începând cu data de 01.11.2004 și până la data de 01.07.2005.

Sumele mai sus menționate cuvenite reclamanților vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărei indemnizații și până la data executării efective a hotărârii.

A respins restul pretențiilor reclamanților.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamanții fac parte categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul unităților de justiție (grefieri), raporturile de muncă ale acestora fiind guvernate de dispozițiile Codului muncii, conform art.1 din acest cod.

Conform art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului a actelor de publicitate imobiliară, a actelor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii, beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități.

Potrivit art.3 alin.8 din OG nr.8/2007, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de executare penală și executare civilă beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul de bază, calculată în raportul de timpul efectiv lucrate în aceste activități.

S-a mai reținut că aceste prevederi normative introduc o diferență de tratament în cadrul aceluiași personal auxiliar de specialitate din unitățile de justiție, criteriul de distincție fiind categoria socio-profesională (locul de muncă). Însă unitățile de justiție (instanțele judecătorești) desfășoară o activitate complexă, atât pe linie conexă administrativă. Această activitate complexă se reflectă în mod direct și asupra atribuțiilor personalului auxiliar de specialitate, care concură la îndeplinirea acestei întregi activități. Conform art.38 din regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (aprobat prin Hotărârea nr.287/2005 a Consiliului Superior al Magistraturi), sunt repartizați pe compartimente de activitate diferite: grefierii de ședință, pe activitatea de judecată (art.93-110 din Regulament), grefierii delegați la compartimentul executări penale sau executări civile, pe activitatea execuțională (art.112, art.117-125, art.126-127, art.55-57 din Regulament); grefierii documentariști, la serviciul de documentare; grefierii statisticieni, la activitatea de statistică; grefierii delegați la biroul judecătorului sindic, la activitatea privind reorganizarea judiciară și falimentul; grefierii delegați la biroul de carte funciară, la activitatea de publicitate imobiliară; grefierii delegați la diferite comisii, alături de judecători (precum cele patru cetățenii sau cercetarea averilor), la activitatea acestora etc.

Ca atare, fiecare grefier are ca activitate principală și permanentă activitatea corespunzătoare compartimentului de activitate în care a fost repartizat sau delegat, pe durata acestei repartizări sau delegări. Astfel, grefierul delegat la compartimentul de executări civile sau penale, pe durata acestei delegări, îi revine îndeplinirea atribuțiilor execuționale respective. Nici un grefier nu poate fi în același timp (în același program de lucru unic al compartimentului în care este repartizat), în mod simultan și permanent, grefier în mai multe compartimente de activitate. Este de neconceput, de exemplu, ca una și aceiași persoană să funcționeze în același timp, în mod simultan și în același program de lucru, atât ca grefier de ședință în ședința de judecată, cât și ca grefier delegat la executări penale. Acest lucru este imposibil, deoarece pe de o parte deoarece distinctele activității de serviciu, specifice diferitelor compartimente de activitate nu pot fi îndeplinite concomitent în același timp, iar pe de altă parte repartizarea sau delegarea se efectuează în mod expres, pe compartimentele de activitate distincte, cu locații și atribuții deosebite, pentru care sunt alocate programe de lucru diferite (normare a muncii diferită).

Rezultă astfel că fiecare grefier îndeplinește atribuțiile aferente compartimentului de activitate la care este repartizat sau delegat. Însă, în toate cazurile, îndeplinește una și aceiași muncă (aceea de grefier, deci nu o muncă de natură juridică diferită), respectiv o muncă normal normată pentru acel compartiment(iar nu o muncă suplimentară, deoarece prin operațiunile juridice de "repartizare" sau de "delegare" se realizează tocmai stabilirea grefierului într-un anumit compartiment determinat de activitate pentru care îi este normată o muncă specifică, ceea ce exclude prestarea unei munci suplimentare, peste normă, atâta timp cât este în puterea respectivei repartizări sau delegări). Deci, și grefierii delegați la biroul judecătorului sindic, la biroul de carte funciară, la compartimentul de executări civile, la compartimentul de executări penale, la comisia pentru cetățenie sau la comisia pentru cercetarea averii, îndeplinesc tot o muncă (atribuții) de grefier, specifică compartimentului de activitate la care sunt repartizați sau delegați (la fel ca toți ceilalți grefieri), iar pentru a putea îndeplini această muncă, legea nu le cere condiții de studii, de treaptă sau grad profesional diferite față de alți grefieri.

S-a mai reținut că nu este obiectiv și rezonabil a se considera faptul că munca pentru care are loc această repartizare (reorganizarea judiciară, publicitatea imobiliară, executarea hotărârilor, acordarea cetățeniei sau cercetarea averilor) ar fi mai puțin importantă sau mai puțin însemnată cantitativ decât cea din alte compartimente de activitate (de pildă, decât cea din ședințele de judecată), dimpotrivă există aceeași dificultate și responsabilitate.

S-a concluzionat că grefierii (inclusiv reclamanții) sunt tratați diferențiat în funcție de criteriul discriminatoriu al categoriei socio-profesionale, cu încălcarea principiului legal "pentru muncă egală și pregătire profesională, salariul egal", cu toate că îndeplinesc aceeași muncă, cea de grefier.

Cu referire la stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea indemnizației de 10%, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare. În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție, reclamanții prestând muncă de grefieri.

Toate persoanele din acest cadru al grefierilor din unitățile de justiție, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă corespunzătoare funcției de grefier, indiferent de categoria socio-profesională. Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu grefierii delegați la activitățile prevăzute de art.19 din Legea nr.50/1999 și art.3 alin.8 din OG nr.8/2007.

Însă, instanța a reținut că reclamanții, deși își execută raportul de muncă și își îndeplinesc activitatea la care au fost repartizați, totuși nu primesc indemnizația de 10%, sub pretextul discriminatoriu că sunt repartizați la alte compartimente, cu faptul că îndeplinesc una și aceiași muncă de grefier. Cu alte cuvinte, unul și același element în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de grefier produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă. Astfel, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceiași situație a depunerii unei activități în munca de grefier în care au fost delegate sau repartizate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indemnizația de 10% din salariul brut. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul grefierilor sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al recunoașterii în mod egal și nediferențiat prin lege al aceluiași drept de vechime în muncă la fel ca și restul grefierilor, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării indemnizației de 10%. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indemnizației este unul și același: calitatea de grefier care depune munca de grefier.

Deci în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții au invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților (locul de muncă) pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, deoarece pentru aceiași muncă și aceeași pregătire se cuvine un salariu egal.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar acordarea indemnizației de 10% nu este justificată de aceste criterii, ci de simplu fapt al unui anumit loc de muncă (compartiment) arbitrar și discriminatoriu ales.

În concluzie, prin neacordarea indemnizației de 10%, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceiași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție sau locul de muncă) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific. Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată indemnizația nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acesteia, ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriul declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu.

Ca atare, existența directă a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din declarație Universală a Drepturilor Omului; art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974; art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale respectiv Protocolul nr.12 din această Convenție; art.4 din Carta socială europeană revizuită care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003; art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție.

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor OG nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condițiile de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Potrivit art.2 alin.1 OG nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul public, economic, social și cultural, sau orice alte domenii ale vieții publice. La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională (locul de muncă unde sunt repartizați), criteriu de diferențiere injust a grefierilor, fiind absurd și de neconceput a se accepta că munca de grefier se depune doar într-un anumit compartiment de activitate, iar în altul nu.

Împotriva sentinței civile menționate, Ministerul Justiției a declarat în termen legal recurs, conform art.301 pr.civ. solicitând modificarea în tot a acesteia în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii civile introductive de instanță, cu invocarea motivului prev. de art.304 pct.4 și 9.pr.civ. În acest sens, recurentul a relevat faptul că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea dispozițiilor legale în materia dedusă judecății.

În dezvoltarea motivelor de recurs, mai exact a motivului prev. de art.304 pct.4 pr.civ. recurentul a arătat că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești stabilind ca obligația pentru pârâți de a plăti un drept care nu este prevăzut de lege. Competența de a reconsidera poziția față de drepturile salariale cuvenite personalului auxiliar de specialitate revine legiuitorului fiind strict o problemă de legiferare și nu de interpretare a legii.

Pârâtul Ministerul Justiției a mai criticat sentința prin prisma disp.art.304 pct.9 pr.civ. arătând că dispozițiile art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, prevăd în mod expres categoriile de personal auxiliar care beneficiază de indemnizația lunară de 10% din salariul brut, ceea ce înseamnă că numai persoanele care prin fișa postului îndeplinesc atribuțiile respective, în conformitate cu Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea CSM nr.387/2005, sunt îndreptățite să primească această indemnizație. Întrucât reclamanții nu au îndeplinit activitățile pentru care legiuitorul a prevăzut acordarea sporului de 10%, acțiunea trebuie respinsă.

Recurenta mai arată că în mod greșit instanța de fond a reținut că, modalitatea de acordare a indemnizației de 10% reprezintă prin ea însăși o practică discriminatorie și că Ministerul Justiției nu poate invoca propria culpă. Susține recurentul că nu i se poate reține o culpă, atâta vreme cât aplică corect dispozițiile legale, care nu au fost declarate neconstituțional sau discriminatorii.

Se mai arată că, dimpotrivă, prin admiterea acțiunii reclamanților și acordarea pentru aceștia a unui spor pentru care nu au desfășurat activitate, se creează o discriminare între aceștia și grefierii care au desfășurat activitățile în discuție.

Împotriva aceleiași hotărâri, pârâta DGFP Mad eclarat recurs în nume propriu și în numele MEF solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate iar în urma rejudecării cauzei: în principal, constatarea inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, datorită lipsei calității procesuale pasive a acestuia; în subsidiar: respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu citarea și comunicarea actelor de procedură la sediul DGFP

Recurenta a considerat hotărârea criticată ca fiind insuficient motivată, dar și nefondată, în cauză fiind incidente disp.art.304 pct. 9 Cod pr.civilă.

Au apreciat că o cerere în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă împotriva MEF, întrucât nu există raporturi juridice de muncă între MEF și părțile în litigiu.

Împrejurarea că această instituție publică răspunde pentru elaborarea bugetului de stat nu poate constitui temeiul obligării în solidar la plata drepturilor de natură salarială pretinse de reclamantă. Instanța de fond nu a constatat existența unei conduite culpabile a MEF, care să fi prejudiciat în vreun fel pe reclamantă, fiind, astfel, cu atât mai puțin incidente în speță disp.art.269 din Legea nr.53/2003.

MEF nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești, această atribuție revenind Ministerului Justiției (art.131 alin.2 din Legea nr.304/2004).

În acest context, au invocat prev.art.1 și 4 din OG nr.22/2002.

Pe fondul cauzei, au arătat că nu s-a creat o situație de discriminare în sensul art.1 alin.2 lit.e pct.i din OG nr.137/2000.

Analizând sentința recurată prin prisma criticii aduse de pârâți, curtea apreciază că recursurile formulate sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Cu referire la recursul promovat de Ministerul Justiției:

Este adevărat că potrivit art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 "grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități. De aceiași indemnizație beneficiază și conducătorii de carte funciară".

În altă ordine de idei, art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.

Art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, ori art.23 din declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.

Acest principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit.i din OG nr.137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.

Potrivit art.2 alin.1 din OG nr.137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de orice criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. În speță nu s-a invocat și nici nu s-a dovedit existența unui scop legitim care să infirme această discriminare.

În aceste condiții, curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele categorii de grefieri, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare în cadrul aceleiași profesii.

Contrar susținerilor făcute de minister în recurs, admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata acestui spor și pentru personalul care desfășoară alte activități decât cele enumerate de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente.

Simplul fapt că, așa cum susține Ministerul Justiției în recursul declarat, această instituție nu face decât să aplice textul legal în vigoare, nu poate constitui un argument pentru respingerea acțiunii.

Cu referire la recursul promovat de Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP

Recurentul susține că nu cade în obligația lor plata unor drepturi salariale. Cu toate acestea, Curtea constată că potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general.

Instanța de fond nu a făcut altceva decât să oblige pârâta să pună la dispoziția ordonatorului principal, secundar, etc. a sumelor de bani necesare plății drepturilor salariale în favoarea reclamantei.

Este adevărat că, potrivit OG nr.22/2002 executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul unor titluri executorii se realizează de ordonatorii principali de credite bugetare, însă aceste sume trebuie aprobate prin bugete ori cu privire la această obligație MEF prin DGFP are în mod clar atribuții.

Trebuie de asemenea precizat că, potrivit art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se instituie dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune, printre altele, ca procesul să se finalizeze printr-o punere în executare într-o perioadă rezonabilă ( a se vedea în acest sens Imobiliare împotriva Italiei, cererea nr.22774/1994 sau împotriva României, cererea nr.67289/2001), ori chemarea în judecată a pârâtei-recurente are menirea de a asigura punerea în executare în cel mai scurt timp a obligației ordonatorilor principali, secundar, etc. de plată a drepturilor salariale.

Asupra fondului cauzei, Curtea constată că este adevărat că potrivit art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 "grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a celor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități. De aceiași indemnizație beneficiază și conducătorii de carte funciară".

În altă ordine de idei, art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.

Contrar susținerilor recurenților, admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru personalul care desfășoară alte activități decât cele enumerate de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente.

Față de cele de mai sus, în temeiul dispozițiilor art.291 Codul muncii și art.304 și 312.pr.civ. curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și DGFP M în numele Ministerului Economiei și Finanțelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5 și M, cu sediul în Tg.M,--3, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.259 din 26 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi, 20 Mai 2008.

PREȘEDINTE: Nemenționat	Judecător,	Judecător,
Grefier,

Red.

Tehnored.

2 exp.

25.06.2008.

Jud.fond:-

Asist.jud.-

Președinte:Nemenționat
Judecători:Nemenționat

Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 891/2008. Curtea de Apel Tg Mures

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 891/2008. Curtea de Apel Tg Mures