Drepturi bănești. Jurisprudență. Decizia 948/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTELE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
(nr. dosar în format vechi 6418/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 948R
Ședința publică de la 23 februarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Dorina Zeca
JUDECĂTOR 2: Amelia Farmathy
JUDECĂTOR 3: Magdalena Petre
GREFIER - - -
Pe rol fiind, soluționarea recursurilor formulate de recurenții-pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 868F/22.09.2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă și cu intimații-pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și TRIBUNALUL IALOMIȚA, cu citarea CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în calitate de expert, având ca obiect - drepturi bănești, spor 15%.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se că la dosarul cauzei au fost depuse relațiile solicitate de la Tribunalul Ialomița, privind veniturile intimatei-reclamante, realizate în perioada iulie 2009 - ianuarie 2010, că recurenții au solicitat, prin cererile de recurs, judecata pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 Cod procedură civilă, că intimata a depus la data de 15.02.2010 și 22.02.2010, întâmpinare, după care:
Curtea, în temeiul art. 150 Cod procedură civilă, constată dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 868 data de 22.09.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Ialomița - Secția Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de acesta.
Totodată, a admis, în parte, cererea formulată de, împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul Ialomița, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor; a obligat pârâții să calculeze și să plătească reclamantei sporul de confidențialitate de 15%, începând cu luna decembrie 2005, până la data pronunțării hotărârii și în continuare, până la apariția unor noi reglementări legale cu privire la acest spor, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; a respins capătul de cerere cu privire la obligarea pârâților la plata dobânzii legale pentru drepturile salariale solicitate; a obligat pârâții Tribunalul Ialomița și Curtea de APEL BUCUREȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.
Pentru a pronunța această sentință, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pe care a respins-o, ca nefondată, Tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit Legii nr.500/2002 între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției s-a născut un raport juridic bugetar în care unul dintre subiecte este Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar celălalt este o instituție publică, respectiv Ministerul Justiției și Libertăților care este finanțată integral de la bugetul statului.
În această situație, în mod legal, Ministerul Finanțelor Publice poate sta în prezentul proces în calitate de pârât întrucât acesta răspunde de elaborarea proiectului bugetar de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare proiectelor de rectificare a bugetului de stat pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
Obligarea Ministerului Finanțelor Publice la alocarea fondurilor necesare achitării sporului solicitat de reclamantă implică asigurarea și alocarea fondurilor aferente acestui spor către Ministerul Justiției.
În raport de dispozițiile art.19 din Legea nr.500/2002, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în virtutea calității de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acesteia, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr.L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantei la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamantei i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul d eontologic / art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamantei, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanta este într-o situație identică ( nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanta nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Deci, reclamanta este discriminată în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât i-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Prin Hotărârea din 06.12.2007 în cauza Beian contra României Curtea Europeană a Drepturilor Omului, văzând că în alte cauze similare instanța supremă a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr.309/2002, aceasta a apreciat că reclamantul avea o speranță legitimă de a obține recunoașterea creanței sale.
Se invocă și dispozițiile art.alin.1 și 3 din OG nr.137/2000.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanta).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al CNCD, instanța a reținut că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Reclamanta a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a apreciat-o admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Este evident că, odată ce se actualizează o creanță cu indicele inflației, dobânda legală nu mai poate fi aplicată aceleiași creanțe. În această situație s-ar crea o dublă penalitate, motiv pentru care tribunalul va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata dobânzii legale pentru drepturile salariale solicitate.
Cât privește întinderea pretențiilor reclamantei se observă că prejudiciul invocat de aceasta se compune dintr-un prejudiciu actual (contravaloarea drepturilor solicitate pentru perioada decembrie 2005 și până la data pronunțării prezentei sentințe) și un prejudiciu viitor (acordarea acestor drepturi și în continuare).
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului său, recurentulMinisterul Justiției și Libertățilorinvocă un prim motiv de recurs incident în cauză și anume cel prevăzut de art.304 pct.4 Cod pr.civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Astfel, față de obiectul acțiunii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, magistrații sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care acestea beneficiază, nemaiputând beneficia de alte drepturi decât dacă sunt expres prevăzute în favoarea lor, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de drepturile prevăzute de legea specială pentru salarizarea magistraților.
Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și Libertăților și a celorlalți pârâți la plata unor sume reprezentând un spor de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Menționează recurentul că pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca o depășire a puterii judecătorești.
Astfel, deși Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.46/15.12.29008 s-a pronunțat în sensul că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate în cuantum de 15%, se învederează instanței, că în ședința din 27.05.2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146 lit.e) din Constituție.
Sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării conflictului de natură constituțională, potrivit art.34 și urm. din Legea nr.47/1992, a avut la bază soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Deciziile nr.XXXVI/2007 și nr.XXI/2008, Curtea Constituțională efectuând un control de constituționalitate asupra conduitei Înaltei Curți și a autorității judecătorești în general, prin prisma atribuțiilor constituționale stabilite pentru acestea de legea fundamentală.
Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art.304 pct.6 Cod pr.civilă, care stipulează că modificarea unei hotărâri se poate face dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, recurentul arătând că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat acordarea sporului de confidențialitate începând cu iulie 2009, însă prin sentința pronunțată instanța a acordat drepturile începând cu decembrie 2005.
Mai invocă recurentul și dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal, arătând î nacest sens că situația magistraților nu poate fi considerată comparabilă cu situația personalului militar ori a funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională al căror statut este cel reglementat de Legea nr.360/2002, întrucât, statutul acestora, drepturile și îndatoririle sunt diferite, iar instituțiile din care fac parte organele autorității judecătorești nu fac parte din categoria instituțiilor publice a apărare națională, ordine publică și siguranță națională, ele constituind o categorie distinctă de autorități publice.
apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații. Ea presupune îndatorirea părților de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul derulării raporturilor de muncă. În nici un caz sistemul de salarizare nu este conceput după principiul potrivit căruia fiecărei obligații a salariatului derivată din raportul specific de muncă îi corespunde un drept.
Categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege. De principiu, aceștia sunt salariați care gestionează informații clasificate, definite de Legea nr.182/2002 ca fiind informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță, consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate trebuie să fie protejate.
În motivarea recursului său, recurentulMINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICEarată că în fapt, prin sentința recurată instanța de fond a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive și obligarea, împreună cu ceilalți pârâți la plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna iulie 2009 și până la data pronunțării hotărârii și în continuare, până la apariția unor noi reglementări legale cu privire la acest spor, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Consideră recurentul că, în mod eronat instanța de fond a respins această excepție, întrucât Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, ministrul economiei și finanțelor fiind ordonator principal de credite pentru instituțiile din subordinea sa, neputând fi obligat la plata pentru salariații altor instituții și pentru că prin Legea nr.500/2002 este desemnat un ordonator principal de credite în persoana Ministerului Justiției și Libertăților.
Arată recurentul că, reclamanta a invocat instituirea unei discriminări în raport cu ceilalți funcționari și demnitari care gestionează informații clasificate sau doar confidențiale, considerând că este îndreptățită la acordarea sporului de confidențialitate de 15% calculat la salariul de bază brut, întrucât gestionează informații cu caracter clasificat, sau confidențial, la fel ca funcționarii din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor, etc.
Apreciază recurentul că în cauză nu poate fi reținută discriminarea în raport cu alte categorii profesionale, întrucât reclamanta nu se află într-o situație similară sau comparabilă cu a acestora, chiar dacă toate aceste categorii aparțin sectorului bugetar, fiecare se bucură de un statut aparte, reglementat de legi de organizare diferite și având legi proprii de salarizare, astfel cum au fost adoptate de către legiuitor, astfel că este exclusă ideea unei situații similare sau comparabile, iar aplicarea unui tratament nediscriminatoriu nu înseamnă uniformizarea în materie salarială.
În consecință, recurentul arată că inițiativa acestor drepturi aparține de drept ordonatorului principal de credite, Ministerul Justiției și Libertăților, care trebuia să le prevină în bugetul propriu, să le supună analizei Ministerului Finanțelor Publice la elaborarea proiectului legii bugetului de stat, supus aprobării Parlamentului.
În drept, recurentul Ministerul Finanțelor Publice își întemeiază recursul pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă și art.3041Cod pr.civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea,în raport de dispozițiile art. 3041Cod proc. civilă,reține următoarele:
Recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR (fost MINISTERUL JUSTIȚIEI) este nefondat, astfel că va fi respins ca atare, din următoarele considerente:
Astfel, Curtea reține că în mod justificat instanța de fond a apreciat că, prin acțiunea formulată, reclamanta având funcția de judecător, a solicitat plata drepturilor bănești actualizate cu coeficientul de inflație, reprezentând sporul de confidențialitate, în procent de 15% din salariul de bază brut lunar, susținând că, prin necalcularea acestui spor, este discriminată în raport cu funcționarii publici prevăzuți în Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 19/2006.
De asemenea, mai reține că prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă.
În această categorie intrăraporturile de serviciuale funcționarilor publici civili sau militari, ale soldaților și gradaților, ale persoanelor care dețin demnități publice,ale magistraților și magistraților asistenți, ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, raporturile de muncă ale membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă.
Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă suigeneris, raport juridic ce are la bază un acord de voință, un contract nenumit, de drept public încheiat cu însuși statul, reprezentat de Președintele României și de Consiliul Superior al Magistraturii.
Ulterior numirii, părți în raporturile de muncă ale magistraților sunt, în puterea legii, ca exponenți ai puterii judecătorești a statului Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe și parchete de pe lângă acestea, atribuțiile persoanelor juridice respective fiind, exclusiv, de natură funcțională, operatorie.
atribuții clasice ale angajatorului, chiar esențiale, sunt exercitate de către Președintele României și Consiliul Superior al Magistraturii, deci de alte autorități decât persoanele juridice parte în raporturile de muncă ale magistraților.
Drepturile și obligațiile acestor categorii de personal sunt reglementate de Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și Legea nr.304/2004. privind organizarea judiciară.
În ceea ce privește drepturile și obligațiile personalului auxiliar de specialitate acestea sunt reglementate de Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cu modificările și completările ulterioare.
Ceea este comun magistraților, magistraților asistenți și personalului auxiliar de specialitate,în ceea ce privește problema pusă în discuție, este faptul că atribuțiile și responsabilitățile fiecărui post, condițiile de muncă, cât și cuantumul indemnizațiilor/salariilor nu pot fi negociate în mod individual, deoarece ele sunt stabilite de lege sau de regulamentele aprobate de Consiliul Superior al Magistraturii.
Codul muncii statuează, în art.39 alin.2 lit. f), că salariatului îi revine obligația de a respecta secretul de serviciu, dispoziții ce se coroborează cu dispozițiile art.36 alin.3 Legea nr.182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și cu art.16 alin.1 din Codul d eontologic al magistraților, aprobat prin Hotărârea nr. 144/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr.382 din 6 mai 2005, potrivit căroramagistrații au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
Nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară potrivit art.99 lît.d din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.
Totodată, conform art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul d eontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, aprobat prin Hotărârea nr. 145/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr.382 din 5 mai 2005, personalul auxiliar de specialitate este obligat să păstreze secretul profesional, confidențialitatea, în legătură cu faptele și informațiile despre care ia cunoștință în executarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
În conformitate cu prevederile art.3 din Ordonanța Guvernului nr. 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, aprobată prin Legea nr.444/2006 publicată în Monitorul Oficial nr.978 din 7 decembrie 2006, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate. Funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate. Unitățile, categoriile de personal, condițiile de acordare și cuantumul sporului de confidențialitate se stabilesc prin ordin al ministrului sau al conducătorului instituției centrale din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
De asemenea, prin dispozițiile art.15 din Ordonanța Guvernului nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, act normativ care se aplică numai celor numiți în temeiul Legii nr. 188/1999 se prevede căsporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publicidin aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Spor de confidențialitate primește și personalul din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării(art.30 dlin.3 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare) funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare care lucrează cu cifru (art.15 din Ordonanța Guvernului nr.64/2006), personalul din aparatul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (art.13 Ordonanța de urgență a Guvernului nr.57/2000 astfel cum a fost modificat prin Ordonanța Guvernului nr.9/2001) personalul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002) personalul contractual din aparatul de lucru al Guvernului și al Ministerului Integrării Europene, precum și personalul contractual din instituțiile și autoritățile publice (art.13 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 123/2003 și art.13 din Ordonanța Guvernului nr.10/2007) etc.
Cu alte cuvinte,spor de confidențialitate primește tot personalul din instituțiile și autoritățile publice care gestionează informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciuși pentru care, prin acte normative specifice se prevede acordarea acestui spor.
Este adevărat că sporul de confidențialitate nu era prevăzut printre sporurile ce se acordau magistraților asistenți și personalului auxiliar de specialitate de Legea nr.50/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, astfel cum a fost completată și modificată prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, de Legea nr.56/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Curții Supreme de Justiție, ale magistraților asistenți și ale celorlalte categorii de personal și de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, acte normative în prezent abrogate.
Acest spor nu este prevăzut nici de actele normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.45/2007) cât și salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției (Ordonanța Guvernului nr.8/2007).
Însă, potrivit dispozițiilor art.1 alin.2 lit. i) din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt esențiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, vârstă etc. precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau executării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau orice alte domenii ale vieții publice.
Sunt discriminatorii, potrivit ordonanței, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare (art.2 alin. 1-3).
Prin această ordonanță, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr.324/2006 au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului -/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. din 19 iulie 2000 și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. din 2 decembrie 2000.
Cât privește noțiunea de "discriminare"trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut în mod constant că există discriminare atâta timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.
Salariul- noțiune care, în sens extins, se referă și la indemnizațiile de bază cuvenite magistraților, parlamentarilor, demnitarilor -, potrivit art.155 din Codul muncii și art.38 alin.4 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național,cuprindesalariul de bază, indemnizațiile,sporurileși alte adaosuri la salariul de bază.
Unul din principiile sistemului de salarizare este acela"pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală"consacrat de art.41 alin.4 din Constituție și art.6 alin.3 din Codul muncii.
C de-al doilea text legal a fost introdus prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.55/2006, în concordanță cu normele Uniunii Europene și precizează că:"Pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare".
În sistemul public (bugetar) principiul este aplicabil în interiorul acelorași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel și, întrucât salariile (indemnizațiile) de bază se stabilesc în funcție de factorii amintiți
mai sus, deosebirile existente întemeiate obiectiv și rezonabil între ramuri, domenii sau nivele diferite de activitate au o justificare legitimă, fără a fi vorba de existența unor discriminări.
În ceea ce privește sporurile la salariul (indemnizația) de bază - adică acele elemente accesorii și variabile ale salariului, care se acordă în funcție de condițiile în care se prestează munca -, Curtea reține că acestea constituie, în principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiții de muncă sau pentru întrunirea de către cel în cauză a unor cerințe speciale, astfel cătrebuie să fie acordate tuturor salariațilorindiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitateaatâta timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Acest lucru se referă și la sporul de confidențialitate care trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului.
În caz contrar, s-ar ajunge la o situație discriminatorie în sensul dispozițiilor art.16 ailn.1 din Constituție, republicată, ale art.1-3 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art.1 din Protocolul 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile.
Având în vedere dispozițiile art.27 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000, potrivit cărora persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun, Curtea apreciază că și magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate, care nu primesc sporul de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor, au dreptul la atari despăgubiri.
Curtea consideră căaceste despăgubirinu trebuie stabilite prin apreciere, citrebuie să fie date cu caracter temporarpână la încetarea situației de discriminare, prin raportare la sporul de confidențialitate de 15%, prevăzut de marea majoritate a actelor normative care îl reglementează pentru alte categorii de personal, calculat la salariul sau indemnizația de bază.
De altfel, Curtea constată că problema acordării sporului solicitat de către recurenții-reclamanți și implicit, a temeiniciei pretențiilor acestora, a fost tranșată irevocabil de cătreÎnalta Curte de Casație și Justiție, care, soluționând recursul în interesul legii, prinDecizia nr.46din data de 15 decembrie 2008, pronunțată în dosarul nr.27/2008 a decis că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Întrucât, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 3 teza a 2-a din Codul d e procedură civilă:"Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.",Curtea are în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării problemei de drept analizată în speță, referitoare la sporul de confidențialitate de 15% solicitat de intimata-reclamantă și apreciază că pretențiile acesteia, referitoare la acordarea acestui spor, sunt întemeiate.
În ceea ce privește solicitarea intimatei-reclamante de actualizare, cu indicele de inflație, a drepturilor salariale solicitate, Curtea apreciază că este întemeiată această solicitare, față de disp. art.269 raportate la disp. art.295 alin.1 Codul muncii.
Astfel, Curtea reține că actualizarea sumelor solicitate cu indicele de inflație se cuvine persoanelor prejudiciate, pentru a asigura repararea integrală a prejudiciului cauzat prin neplata sumelor datorate, cu atât mai mult cu cât aceste sume sunt drepturi bănești cuvenite din raporturle juridice de muncă (de serviciu).
A nu ține seama de devalorizarea monedei naționale ar însemna crearea unui nou prejudiciu, fiind cunoscut că moneda națională s-a depreciat în acest intervalul de timp susmenționat.
Totodată, având în vedere argumentele instanței supreme, expuse în decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că sporul de confidențialitate de 15% trebuie să fie acordat, cu caracter temporar, până la încetarea situației de discriminare, Curtea apreciază că acest spor de cuvine reclamantei și în continuare, așa cum în mod justificat a apreciat instanța de fond.
Ca urmare, astfel cum rezultă și din motivarea recursului în interesul legii, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr însemnat de persoane-magistrați și personal auxiliar de specialitate, le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul de confidențialitate, astfel că neacordarea acestui spor ar duce în mod inevitabil la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar care beneficiază de sporul de confidențialitate și pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept.
Or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii profesionale, în condițiile în care nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul art.16 alin.1 din Constituție, nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și Protocolului nr.12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale.
Așa fiind, apar ca nefondate criticile în sensul că drepturile pretinse de reclamanți nu mai pot fi recunoscute și plătite după data intrării în vigoare a nr.OG 8/2007.
De asemenea, în privința acordării pe viitor a acestui spor, Curtea mai are în vedere și dispozițiile art. 155 din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora sporul este partea variabilă a salariului reprezentând prin urmare un drept salarial care este datorat de angajator cât timp persoana sau, după caz, persoanele își păstrează calitatea de salariați iar împrejurările care au determinat legiferarea sporului se mențin neschimbate.
Acesta este motivul pentru care se impunea acordarea și pentru viitor a sporului de 15% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, cât timp reclamanta își păstrează calitatea de judecător.
Procedând în această manieră, instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci doar a statuat, aplicând dispozițiile legale care garantează pentru salariați plata salariilor, acest drept și pentru viitor, adică pentru perioada ulterioară judecății în care se mențin raporturile de muncă între reclamantă, pe de o parte și angajator, pe de altă parte.
Ar fi în egală măsură inechitabil și excesiv de împovărător să se pretindă salariatului sau persoanelor plătite din bugetul unor instituții publice să formuleze periodic acțiuni având același obiect, câtă vreme izvorul juridic al situațiilor analizate rămâne același, respectiv raportul juridic între angajator și angajat se menține neschimbat, iar plata salariului reprezintă o certitudine și o obligație legală prioritară în conformitate cu dispozițiile art. 154 și art. 155 din Codul muncii adoptat prin Legea nr. 53/2003.
Curtea reține că Statul Român are obligația de a executa hotărârile judecătorești definitive și menținute prin hotărâri irevocabile, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care cuprinde obligația de a executa cu bună-credință toate îndatoririle stabilite prin hotărâri judecătorești. Această obligație revine tuturor instituțiilor statului, ministere, administrației publice centrale și locale, fără a fi necesară o dispoziție legală prin care să le oblige în mod expres.
Astfel simplul fapt că pârâții TRIBUNALUL IALOMIȚA, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, care reprezintă instituții ale statului, au fost obligate la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea sporului de confidențialitate de 15% este suficient pentru ca Statul Român și toate instituțiile acestuia să fie obligate să aloce fondurile necesare și să își execute obligațiile prevăzute în titlurile judecătorești. În acest sens, este și jurisprudența Curții Europene în cauzele împotriva României
Astfel, în cauza Matache și alții împotriva României, s-a reținut că obligația de plată a unei sume de bani stabilită printr-o sentință executorie trebuie executată de către stat și de către administrație, care constituie un element al statului de drept. Dacă administrația refuză, omite să execute sau întârzie să o facă, garanțiile de la art. 6 din CEDO, de care a beneficiat justițiabilul în timpul etapei judiciare își pierd orice rațiune de a fi.
De asemenea, în majoritatea cauzelor împotriva României, Curtea Europeană a reținut că neexecutarea unei hotărâri definitive, care se bucură de autoritate de lucru judecat reprezintă o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1, de natură a atrage răspunderea statului pentru nerespectarea dreptului la un proces echitabil.
În acest sens, în temeiul hotărârilor judecătorești menținute sporul de condidențialitate în cuantum de 15% este datorat și după data de 12 noiembrie 2009, când au intrat în vigoarea dispozițiile art.4 din Anexa 6 din Legea nr.330/2009, deoarece Statul Român avea obligația de a reglementa un spor de 15 %, de condidențialitate, în favoarea personalului din justiție. Împrejurarea că acest spor a fost reglementat în favoarea magistraților și a personalului auxiliar în mod etapizat nu reprezintă îndeplinirea obligației pozitivă pe care o are Statul Român de a achita sporul de 15%, obținut în baza unei hotărâri judecătorești definitive și executorii. Tocmai această reglementare etapizată reprezintă o recunoaștere expresă din partea autorităților că acest spor este datorat și pentru viitor.
Iar dacă ne raportăm la celelalte dispoziții ale Legii nr. 330/2009, respectiv art. 3 și art. 30 pct. 5, care vor intra în vigoarea începând cu data de 1 ianuarie 2010, se constată că intenția legiuitorului a fost de a păstra salariile aflate în plată pentru personalul bugetar, inclusiv pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate, respectiv salariile care cuprind atât sporul de confidențialitate de 15%, cât și sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
În consecință, potrivit considerentelor anterioare, Curtea de Apel constată că față de interpretarea obligatorie conținută într-o decizie pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, problema sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru categoria de personal din care face parte intimata-reclamantă, nu mai poate fi pusă în discuție, ea fiind tranșată cu efecte obligatorii pentru instanțe, în sensul existenței sporului pretins.
În ceea ce privește recursul declarat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, Curtea constată că acesta este fondat, astfel că îl va admite ca atare, din următoarele considerente:
Deși prin petitul acțiunii introductive intimata-reclamantă a înțeles să cheme în judecată atât STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cât și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în nume propriu, la judecata în fond a cauzei a fost citat doar MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în nume propriu, nu și în calitate de reprezentant al STATULUI ROMÂN.
În același timp, deși respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de acesta, instanța de fond a obligat STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, la plata drepturilor bănești solicitate prin acțiunea introductivă -sporul de confidențialitate de 15%.
Potrivitprincipiului disponibilității, partea care are calitate procesuală activă (reclamantul) stabilește cadrul procesului. Or, în speță, pricina a fost soluționată în fond fiind citat, din eroare, doar MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în nume propriu, fără deci, ca pârâtul STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE să fi fost citat, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cererii de chemare în judecată formulată de reclamante în contradictoriu cu STATUL ROMÂN.
Ca urmare, este incident, în cauză, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr. 868 din data de 22.09.2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr-.
Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1, alin. 3 alin. 3 teza a 2-a și alin. 5 Cod proc. civilă, apreciind că hotărârea fondului este, în parte criticabilă, va admite recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva aceleiași sentințe și, în consecință, va casa, în parte, sentința recurată, în sensul că va dispune trimiterea cauzei, spre rejudecare, către aceeași instanță de fond,în vederea rejudecării cererii formulată în contradictoriu cu Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea sporului de confidențialitate de 15% șia cererii în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor neîncasate.
Cu prilejul rejudecării, în fond, după casarea parțială a hotătârii, urmează, deci a se stabili corespunzător cadrul procesual, a se cita atât Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și a se verifica dacă au calitate procesuală pasivă în cauză, față de natura dreptului dedus judecății.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate, privind soluționarea cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița, precum și a celorlalte capete de cerere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr. 868 din data de 22.09.2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu intimații-pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și TRIBUNALUL IALOMIȚA și cu recurentul-reclamant MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE I, cu citarea CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în calitate de expert.
Admite recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva aceleiași sentințe civile nr. 868 din data de 22.09.2009, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, cu intimații-pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și TRIBUNALUL IALOMIȚA și cu recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu citarea CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în calitate de expert.
Casează, în parte, sentința recurată, în sensul că:
Dispune trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță în vedere rejudecării cererii formulată în contradictoriu cu Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea sporului de confidențialitate de 15% și a cererii în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor neîncasate.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate, privind soluționarea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița, precum și a celorlalte capete de cerere.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER
red. / dact.
2 ex. / 19.03.2010
Jud.fond:;
Președinte:Dorina ZecaJudecători:Dorina Zeca, Amelia Farmathy, Magdalena Petre
