Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 3/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 3/R/2010
Ședința publică din data de 11 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTOR 2: Daniela Griga
JUDECĂTOR 3: Laura Dima
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul SINDICATUL LIBER AL SALARIAȚILOR DIN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ DE STAT "" și recursul declarat de intervenientul SINDICATUL LIBER AL SALARIAȚILOR DIN PRIMARIA MUNICIPIULUI T ȘI DIN SERVICIILE PUBLICE AFLATE ÎN CONSILIULUI LOCAL AL MUNICIPIULUI T împotriva sentinței civile nr 3901 din 16.12.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, privind și pe pârâții intimați CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI D, PRIMARUL ORAȘULUI D, CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI, PRIMARUL COMUNEI și alții, având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul Sindicatului Liber al salariaților din Primăria Municipiului T - președinte, lipsind reprezentanții celorlalte părți.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, reprezentantul Sindicatului Liber al salariaților din Primăria Municipiului T - președinte arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul recurentului Sindicatul Liber al salariaților din Primăria Municipiului T solicită admiterea recursului formulat, modificarea în tot a sentinței recurate, ca fiind netemeinică și nelegală, pentru motivele invocate prin concluziile scrise depuse la dosar, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 3901 din 16.12.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- s-a respins cererea principală formulată de reclamanții, G, și reprezentați prin Sindicatul Liber al Salariaților din Administrația Publică de Stat "" împotriva pârâților Consiliul Local al orașului D, Primarul orașului
S-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții, G, G, R, reprezentanți prin Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria municipiului T și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului T în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al orașului D, primarul orașului D, de intervenienții, a, a, R, reprezentanți prin Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria municipiului T și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului T în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al comunei, Primarul comunei; de intervenienții, G, G, reprezentanți prin Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria municipiului T și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului T în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al comunei, Primarul comunei; de intervenienții, C, C, G, T, reprezentanți prin Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria municipiului T și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului T în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al comunei, Primarul comunei; de intervenienții, C, a, dalia, G, reprezentanți prin Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria municipiului T și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului T în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al orașului, Primarul orașului; de intervenienții G, G, G, reprezentanți prin Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria municipiului T și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului T împotriva pârâților Consiliul Local al comunei M, Primaru comunei M; de intervenienții, reprezentanți prin Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria municipiului T și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului T în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al comunei și primarul comunei; de intervenienții, reprezentanți prin Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria municipiului T și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului T în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al comunei, Primarul comunei; de intervenienții, reprezentanți prin Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria municipiului T și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului T în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al comunei, Primarul comunei jud.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin încheierea din 17.09.2008 s-a dispus disjungerea celor două cereri care vizează reclamanții și intervenienții ce au calitate de personal contractual, precum și trimiterea acestora spre soluționare la Secția Civilă.
Reclamanții și intervenienții au calitatea de angajați ai instituțiilor pârâte, ca personal contractual, având încheiate cu acestea contracte individuale de muncă.
Sporul salarial de 25% din salariul de bază, spre a cărui valorificare tind reclamanții și intervenienții prin demersul judiciar pendinte a fost reglementat în conținutul art.13 din Legea nr.138/1999, act normativ privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale, personalului civil din aceste instituții, potrivit căruia "cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract și salariații civili beneficiază de o indemnizație de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcție, solda de grad, solda de merit, indemnizația de comandă și gradații, respectiv din salariul de bază".
Pentru aplicarea actului normativ mai sus individualizat au fost emise Norme metodologice aprobate de către Ministerul d e Interne prin Ordinul nr. 275/2002. Ulterior, după unificarea celor două ministere sunt un singur portofoliu (este vorba de Ministerul Administrației Publice și Ministerul d e Interne), acest act administrativ a fost modificat prin Ordinul nr.496/2003 al Ministerul Administrației și Interne, cu intenția evidentă de a asigura la aplicare unitară a Legii nr.138/1999 în contextul în care noua instituție publică a preluat și personal civil contractual, respectiv funcționari publici, care până atunci și-au desfășurat activitatea în cadrul fostului Minister al Administrației Publice.
noului ordin și-a propus astfel să concretizeze prevederile art.17 alin.3 din OUG nr.63 din 28 iunie 2003, privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, în vigoare la acea dată, care dispune că: "personalul Ministerului Administrației și Internelor beneficiază de drepturile dobândite anterior, conform legislației precum și în limita bugetului aprobat de indemnizații și sporuri specifice instituțiilor din sistemul de apărare, ordinea publică și siguranță națională".
Într-adevăr, aparent, din exprimarea utilizată la pct.9.2 din Ordinul nr.496/2003 al Ministerului Administrației și Internelor s-ar putea conchide că indemnizații de dispozitiv prevăzută în legea specială de salarizare personalului militar din instituției publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională s-ar acorda, fără discuție, și personalului civil ce-și desfășoară activitatea în domeniul administrației publice.
Cu toate acestea se poate observa că, într-o corectă rezolvare în fond a litigiului supus astăzi analizei, o aplicare izolată a unei prevederi printr-un act normativ este suficientă pentru a permite instanței de judecată să conchidă că titularii cererilor de față pot invoca beneficiul normai de la pct.9.2 al Ordinul în discuție, chiar dacă aparent ei se circumscriu exigențelor sale. Este necesară o interpretare sistematică a textului, prin raportare la ansamblul ordinului ce îl conține dar și în considerarea prevederilor legii speciale de salarizare în a cărei aplicare actul administrativ a fost emis.
Astfel, interpretând sistematic actele normative de care se prevalează reclamanții și intervenienții, este de observat că la pct.31.1, ordinul explică înțelesul noțiunii de personal civil, limitând totodată în mod expres sfera de aplicare a salariaților care se pot prevala de textul art.9.1 din ordin, astfel: "prin personal civil în sensul prezentului ordin se înțelege funcționarii publici și personalul contractual din Ministerul Administrației și Internelor".
Este evident că la elaborarea ordinului, ministrul de resort a avut în vedere exclusiv angajații aparatului propriu al fostului Ministerul Administrației și Internelor care potrivit art.17 din actuala OUG nr.30/2007 privind organizarea și funcționarea Internelor și Reformei Administrative se compune din: funcționari publici, polițiști - funcționari publici cu statut special, cadre militare în activitate, personal contractual, precum și soldați și gradați.
Contrar susținerilor reclamanților și intervenienților, a rezultat că emitentul Ordinului nr.496/2003, dorit să se asigure că beneficiile Legii nr.138/1999 vor privi și personalul civil din aparatul propriu al fostului minister al administrației publice care, efect al unificării celor două autorități, se circumscrie sferei subiecților enumerați de art.1 din lege (adică personalului din fostul Minister de Interne devenit Ministerul Administrației și Internelor).
În sprijinul aceleiași concluzii, instanța a constatat că în conformitate cu prevederile art.4 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă, ordinul emis în aplicarea unui act normativ cu forță juridică superioară nu poate să reglementeze decât în limitele și potrivit normelor actului pe care îl aplică. această regulă prin raportare la speța de față, se poate deduce că ordinul invocat de reclamanți și intervenienți nu poate reglementa salarizarea unei categorii mai vaste decât cea la care se referă Legea nr.138/1999 stabilind drepturi salariale și pentru personalul contractual din Administrați Publică Locală.
Instanța a înlăturat susținerile reclamanților și intervenienților, potrivit cărora Ordinul nr.496/2003 se referă și la salarizarea altor categorii de bugetari, aspect ce rezultă din enumerarea în conținutul său și a altor acte normative, cum ar fi Legea nr.53/2003, OG nr.192/2002, ori OUG nr.63/2003. Simpla enumerare în preambulul unui act normativ a unor acte normative cu caracter general care statuează asupra raporturilor individuale și colective de muncă, principiilor și regulilor de salarizare a bugetarilor, ori asupra competențelor autorității emitente, nu pot îngădui această concluzie cu atât mai mult cu cât Ministerul Administrației și Internelor a înțeles ca prin ordinul în discuție să aprobe modificările normelor metodologice de aplicare a unei legi speciale de salarizare, anume Legea nr.138/1999.
Că Ordinele nr.275/2002 și nr.496/2003 au caracter intern, fiind aplicabile doar personalului din aparatul propriu al ministerului, rezultă și din împrejurarea că ele nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, formalitate de a cărei îndeplinire este condiționată intrarea lor în vigoare potrivit Constituției României și Legii nr.24/2000.
În fine, instanța a observat că, potrivit art.2 și art.4 alin.1 din Legea nr.215/2001, administrația publică și unitățile administrativ teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor descentralizării și autonomiei locale, atât sub aspect administrativ cât și financiar. Ca atare, deși consiliile locale și județene sunt autorități ale administrației publice, lor nu li se pot aplica prin extindere ordine interne ale unei autorități publice centrale care nici măcar nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României.
De altfel, s-a constatat că înlăturarea discriminării pretins a exista între diferiții angajați din cadrul administrației publice prin aplicarea dispozițiilor legale ce reglementează salarizarea angajaților din aparatul propriu al fostului Minister al Administrației și Internelor, care potrivit art.17 din actuala OUG nr.30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și reformei Administrative se compune din: funcționari publici, polițiști - funcționari publici cu statut special, cadre militare în activitate, personal contractual precum și soldați și gradați, norme distincte de cele care vizează activitatea reclamanților, presupune anularea de către instanță a prevederilor legale exprese, pretins discriminatorii și înlocuirea lor cu alte norme, ceea ce excede competențelor sale, instituite prin dispozițiile art.126 alin.1 din Constituția României de a realiza justiția prin aplicarea legii încălcând principiul separației puterilor în stat, consacrat de art.1 alin.4 din Constituție, precum și art.61 alin.1 din Legea fundamentală, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin deciziile 818, 819 și 820 din 3 iulie 2008.
Față de argumentele invocate au fost înlăturate susținerilor reclamanților și intervenienților referitoare la admiterea unor acțiuni cu obiect similar în beneficiul altor persoane dat fiind că precedentul judiciar nu constituie izvor de drept în actualul sistem, iar pe de altă parte, hotărârile judecătorești depuse la dosar nu cuprind o analiză a textelor legale mai sus menționate, nefăcând distincție între personalul contractual și funcționarii publice ai angajați ai Ministerului Internelor și Reformei Administrative și ceilalți salariați din administrația publică centrală sau locală, cărora pentru argumentele expuse asupra prevederilor Ordinului nr.496/2003 nu le sunt aplicabile. De altfel, practica judiciară ilustrată în cauză nu este unitară astfel încât instanța conchide că nu poate fi socotită ca argument pentru admiterea acțiunii de față.
În egală măsură, instanța a constatat că poziția procesuală exprimată în cauză de către pârâți nu justifică admiterea acțiunii, de vreme ce nu sunt supuse dezbaterii în cauză drepturi patrimoniale proprii ale acestora, de care să poată dispune în mod valabil, achiesarea eventual exprimată neputând deci să producă efecte juridice.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SINDICATUL LIBER AL SALARIAȚILOR DIN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ DE STAT "" și recursul declarat de intervenientul SINDICATUL LIBER AL SALARIAȚILOR DIN PRIMARIA MUNICIPIULUI T ȘI DIN SERVICIILE PUBLICE AFLATE ÎN CONSILIULUI LOCAL AL MUNICIPIULUI T solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței recurate ca fiind netemeinică și nelegală în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului recurenții au arătat că inițial acțiunea făcut obiectul dosarului nr- al Tribunalul Timiș - Secția de contencios administrativ, reclamanți și intervenienții principali fiind atât salariații funcționari publici cât și salariații personal contractual.
Prin sentința civilă nr.707/CA/8.10.2007 acțiunea fost admisă pentru toți salariații atât funcționari publice cât și personal contractual.
Recurenții învederează instanței că, urmare a disjungerii acțiunea reclamanților ce au calitatea de funcționari publici a fost admisă prin sentința civilă nr.723/CA/24.09.2008 pronunțată în dosar nr-, sentință rămasă irevocabilă.
Pronunțând sentința civilă nr.3901/PI/16.08.2008 Tribunalul Timiș - Secția Civilă a creat o gravă diferențiere de tratament și o discriminare între salariații acelorași primării (pârâtele din prezenta cauză), și anume între: salariații funcționari publici care au câștigat "indemnizația de dispozitiv" și li s-a achitat acest drept, urmare a sentinței civile irevocabile nr.723/ CA/24.09.2008, pe de o parte și salariații personal contractual, cărora li s-a respins acordarea acestei "indemnizații de dispozitiv" prin sentința civilă nr.3901/PI/16.08.2008, pe de altă parte.
Este adevărat că "precedentul judiciar" nu constituie izvor de drept în actualul sistem (cum încearcă instanța de fond să-și argumenteze hotărârea) însă este la fel de adevărat și trebuie să constituie o preocupare a instanțelor ca practică judiciară, atunci când este covârșitor favorabilă reclamanților, să fie luată în considerare, cu tendința de a reveni unitară, tocmai pentru se evita crearea unor situații vădit discriminatorii.
"Noua practică judiciară" în materia indemnizației de dispozitiv (dar și altor drepturi salariale prevăzute în diverse acte normativ) în sensul respingerii acțiunilor, nu este decât consecința unor semnale sau a unor presiuni de ordin politic, referitoare la reducerea cheltuielilor bugetare, mediatizate în presa scrisă și audiovizual, semnale sau presiuni care influențează hotărârile unor complete de judecată (dar nu a tuturor completelor).
Instanța de fond a comis două erorii materiale atât în preambulul cât și în dispozitivul sentinței recurate anume: numiții, G, și nu au avut și nu au calitatea de parte (reclamanți) în acest dosar.
salariați sunt funcționari publici și au calitatea de reclamanți în dosarul nr- soluționat prin sentința civilă irevocabilă nr.723/CA/24.09.2008.
De asemenea, s-a mai învederat că numiții, G, G, R, nu au calitate de intervenienți, ci de reclamanți în prezenta cauză.
Instanța de fond a încălcat dispozițiile art.270 pr.civ. deoarece pârâții nu s-au opus la admiterea acțiunii, achiesând la pretențiile reclamanților (cu excepția Primăriei, care lasă la aprecierea instanței situație ce echivalează cu o achiesare tacită).
Mai mult, cea mai M parte a instituțiilor pârâte au plătit deja (fie integral, fie numai pe anul 2008) indemnizația de dispozitiv. În aceste condiții instanța de fond avea obligația fie să admită acțiunea așa cum a fost formulată, fie să dea o hotărâre parțială în măsura recunoașterii conform dispozițiilor imperative ale art.270 pr.civ. (care rezultă din formularea imperativă a textului procedural: "va da").
În mod cu totul eronat instanța de fond a motivat, în considerentele sentinței recurate, cităm: " instanța constată poziția procesuală exprimată în cauză de către pârâți nu justifică admiterea acțiunii, de vreme ce nu sunt supuse dezbaterii în cauză drepturi patrimoniale proprii ale acestora de care să poată dispune în mod valabil".
Recurenții arată că o astfel de motivare a instanței este vădit eronată deoarece drepturile salariale ale tuturor angajaților primăriilor (atât personal contractual cât și funcționari publici) se plătesc din bugetele locale; toate sumele de bani cuprinse în bugetele locale, inclusiv cele incluse în capitolul de cheltuieli cu salariile, sunt drepturi patrimoniale proprii ale respectivelor unități administrativ teritoriale (contrar opiniei instanței de fond, opinie care nu are nici un temei legal și nici nu indică vreun temei legal); bugetele locale se aprobă, la propunerea primarului, de către consiliile locale, care nu sunt autorități ale administrației publice prin care se realizează autonomia locală (art.23 alin.1 și art.36 alin.4 lit.a din Legea nr.215/2001 actualizată); primarii reprezintă unitatea administrativ teritorială (art.62 alin.1), exercită funcția de ordonatori principali de credite (art.63 alin.4 lit.a) și întocmesc proiectele bugetelor locale pe care le supun aprobării consiliului local (art.64 alin.4 lit.b).
Motivarea instanței de fond cu privire la inaplicabilitatea dispozițiilor pct.9.2 din Ordinul nr.496/2003 este în opinia recurenților netemeinică și nelegală.
Dispozițiile pct.9.2 din ordinul nr.496/2003 trebuie interpretate și aplicate exact așa cum au fost edictate.
ordinului nr.496/2003 nu a făcut absolut nici o distincție ori limitare între administrația publică centrală și cea locală, iar atunci când un act normativ nu distinge, nici instanța de judecată nu poate distinge. Așadar, instanța a încălcat un principiu consacrat de drept, anume " lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
Tot eronat instanța de fond a considerat, cităm: "este evident că la elaborarea ordinului, ministrul de resort a avut în vedere exclusiv angajații aparatului propriu al fostului minister al internelor".
Nu este deloc evident punctul de vedere al instanței def ond. Dimpotrivă, această opinie și interpretare este fără nici un temei. Aceasta deoarece dacă "indemnizația de dispozitiv" ar trebui acordată numai cadrelor militare și personalului civil din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (actualul MIRA), atunci Ordinul nr.496/2003 și mai ales pct.9.2 din acest ordin, nu ar fi fost necesar să fie emis.
Nu ar fi fost necesar, pentru simplul motiv că, atât cadrele militare cât și personalul civil din Ministerul Internelor beneficiau de respectivul drept salarial (indemnizația de dispozitiv) încă de la apariția Legii nr.138/1999, anume prin art.13.
Cu rea intenție, instanța de fond a citat, în considerentele sentinței numai textul paragrafului nr.1 al art.31.1 din ordinul nr.496/2003 (care modifică și completează art.47 din Legea nr.138/1999) omițând să citeze sau să analizeze și textul paragrafului nr.2, deși acesta este relevant pentru corecta soluționare a cauzei.
: 31.1, paragraf nr.1: "prin personal civil, în sensul prezentului ordin, se înțelege funcționarii publici și personalul contractual din Ministerul Administrației și Internelor" (text citat de instanță "ad litteram" în considerente).
nr.2: "personalul civil din Ministerul Administrației și Internelor beneficiază de drepturile stabilite prin prezenta lege ( Legea nr.138/1999) cu excepția celui din domeniul administrației publice, care beneficiază doar de dreptul prevăzut de art.13 din lege ( adică doar de indemnizația de dispozitiv, prevăzută la art.13 din Legea nr.138/1999), precum și de cele prevăzute în reglementările în vigoare aplicabile salariaților din sectorul bugetar".
Mai arată recurenții că, marea majoritate a completelor de judecată au interpretat corect atât textul propriu zis al pct.9.2 din Ordinul nr.496/2003 cât și scopul real urmărit de emitent.
Sunt lipsite de relevanță și următoarele argumentații ale instanței de fond: că Ordinul nr.496/2003 nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României câtă vreme acest ordin a intrat în circuitul civil (de peste 5 ani) și câtă vreme există la nivelul întregii țări sute de hotărâri judecătorești irevocabile date în favoarea tuturor salariaților din domeniul administrației publice, iar aceste hotărâri își produc efectele juridice; că pentru înlăturarea discriminării între cei care beneficiază de indemnizația de dispozitiv, în baza unor hotărâri irevocabile și subsemnații cărora prima instanță le-a respins acțiunea, ar fi necesară (în opinia instanței) "anularea de către instanță a prevederilor legale exprese și înlocuirea lor cu alte norme".
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel reține următoarele:
Așa cum învederează chiar recurentul practica judiciară nu constituie izvor de drept, iar instanța de fond nu și-a întemeiat soluția pronunțată pe necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare, ci pe dispozițiile legale incidente în cauză. În acest context, faptul că reclamanții au salarii foarte mici nu are nicio relevanță pentru soluționarea cauzei.
În mod corect a reținut prima instanță că înlăturarea pretinsei discriminări între reclamanți și alte persoane din cadrul administrației publice ar presupune anularea de către instanță a unor dispoziții legale exprese și înlocuirea lor cu alte norme legale, ceea ce ar fi reprezentat o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești, unica autoritate legiuitoare a țării fiind Parlamentul conforma art. 61 alin. (1) din Constituție. În acest sens s-a pronunțat în mod constant Curtea Constituțională prin Deciziile 818, 819 și 820 din 3 iulie 2008, respectiv 838 din 27 mai 2009.
Susținerile recurentului referitoare la erorile materiale din hotărârea de fond sunt întemeiate. Astfel, G, și sunt funcționari publici și au calitate de reclamanți în dosarul nr-.
De asemenea, G, G, R, nu au calitate de intervenienți, cum din eroare s-a consemnat în hotărârea recurată, ci au calitate de reclamanți.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 270 Cod procedură civilă, Curtea reține că în mod corect instanța de fond a reținut că nu poate pronunța o hotărâre parțială ca urmare a achiesării totale sau parțiale a pârâților la pretențiile reclamanților, în condițiile în care pârâții nu pot dispune în mod valabil asupra drepturilor salariale solicitate de reclamanți, art. 157 alin. (2) din Codul muncii prevăzând în mod expres că "sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau majoritar de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor specialese stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative".
De altfel, chiar demersul reclamanților de a formula prezenta acțiune reprezintă un argument în acest sens, în condițiile în care dacă pârâții ar fi avut posibilitatea legală să acorde sporul de dispozitiv, l-ar fi acordat fără să fie nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens.
Referitor la ultimul motiv de recurs se reține că actele normative incidente în cauză sunt Legea nr.138/1999 (art.13) și Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr.496/2003 (pct.9.2).
Or, dispozițiile Legii nr.138/1999 se aplică, conform art.1, personalului militar și civil din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului d e Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției.
Prin urmare, aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile personalului contractual din cadrul consiliilor locale, a cărui salarizare este reglementată prin OUG 24/2000.
De asemenea, prevederile Ordinului nr.496/2003 (pct.9.2) nu pot fi aplicabile reclamanților, deoarece acest act normativ a fost emis în aplicarea Legii nr.138/1999 (42-43 fond), care, astfel cum s-a reținut anterior, nu îi include pe reclamanți în sfera destinatarilor dispozițiilor sale.
De altfel, dispozițiile edictate de pct.9.2 nu trebuie interpretate în mod de sine stătător, ci raportate la ansamblul prevederilor nr.496/2003, ceea ce confirmă însă o dată excluderea reclamanților din categoria persoanelor îndreptățite să primească spor de dispozitiv.
În fine, chiar acceptând susținerea că pct.9.2 din nr.496/2003 se referă în mod independent la personalul contractual din organele administrației publice, Curtea constată că un asemenea mijloc de legiferare pune sub semnul întrebării principiile constituționale de bază, cum ar fi autonomia publică locală, deoarece nu poate fi admisă posibilitatea ingerinței unui minister (organ executiv central) în cadrul legislativ specific unei autorități publice locale.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că prima instanță a aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu este întemeiat.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. (1) și (3) Cod procedură civilă, se va admite în parte recursul declarat în cauză, se va modifica parțial sentința în sensul că se va înlătură dispoziția de respingere a acțiunii reclamanților, G, și și se va constata că, G, G, R, au calitatea de reclamanți și nu de intervenienți.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite în parte recursul declarat de SINDICATUL LIBER AL SALARIAȚILOR DIN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ DE STAT "" și SINDICATUL LIBER AL SALARIAȚILOR DIN PRIMARIA MUNICIPIULUI T ȘI DIN SERVICIILE PUBLICE AFLATE ÎN CONSILIULUI LOCAL AL MUNICIPIULUI împotriva sentinței civile nr. 3901 din 16.12.2008 a Tribunalului Timiș pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte în sensul că înlătură dispoziția de respingere a acțiunii reclamanților, G, și și constată că, G, G, R, au calitatea de reclamanți și nu de intervenienți.
Menține celelalte dispoziții.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 11 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./Dact.
23 ex./25.01.2010
Jud.fond: și
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Daniela Griga, Laura Dima
