Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 487/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 487/
Ședința publică din 09 aprilie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5 și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Tg. M, str. -. -, nr. 1-3, jud. în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 11 din 30.09.2008, pronunțată de Curtea de Apel Târgu -M, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate în termen legal și sunt scutite de la plata taxei de timbru.
Având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța față de actele și lucrările dosarului reține cauza în vederea pronunțării.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.11 din 30 septembrie 2008, Curtea de Apel Tg-M a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor; a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Tg-M, Tribunalul Mureș, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea reclamantuli a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariul brut, pentru perioada 24.07.2007-18.04.2008; a respins restul pretențiilor reclamantului ca nefondate.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele.
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.21 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamantului de persoană discriminată, acesta are dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamantului), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Acțiunea dedusă judecății este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin această acțiune s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul de 10% din salariu recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamantul (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamantului), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).
Trebuie subliniat faptul că același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația similară a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești, a fost reținută existența unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozițiile art.16 alin.1 din Constituție (Decizia nr. 284/2001). Și totuși instanța supremă a statuat în sensul existenței și înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispozițiile Codului muncii (lege organică) și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Într-adevăr, conform art.124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art.5, art.1 alin.2 și art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale), conform art.11 și art.20 din Constituție.
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
Sub aspectul recursului în interesul legii invocat de pârâtul Ministerul Justiției, instanța reține că acesta nu a fost publicat conform prevederilor art. 329 alin. 2 Cod proc. civ. deci nu este opozabil părților, prevederile art. 10-11 din Legea nr. 24/2000 aplicându-se prin analogie. Până la publicarea unui recurs în interesul legii în această materie, prevalează mai ales pe principiul nediscriminării și a celorlalte principii edictate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza "Beian împotriva României". Astfel, după examinarea hotărârilor judecătorești irevocabile interne ( 37-42), rezultă că, în cazuri similare, instanțe de recurs au dat câștig de cauză personalului judiciar, confirmând dreptul acestuia la indemnizația de 10%. Ar fi împotriva principiului siguranței juridice ca reclamantul să fie privat de dreptul la indemnizația de 10%, în condițiile în care altor persoane din categoria personalului judiciar li s-a recunoscut acest drept, deoarece s-ar încălca prevederile art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și cele ale art. 14 din această Convenție completat cu Protocolul nr. 12 al Convenției (reclamantul neputând fi tratat diferit din moment ce prestează aceeași activitate judiciară în aceleași condiții din unitățile de justiție, ca și cei cărora li s-a recunoscut acest drept). Din același motiv al recunoașterii prin hotărâri irevocabile a acestui drept și în favoarea celorlalte persoane din personalul judiciar, reclamantul dispune și de o "speranță legitimă" de a obține și el recunoașterea creanței cerute (indemnizația de 10%), potrivit principiului cuprins în art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
Potrivit Legii nr.500/2002 și G nr.208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța reține că reclamantul face parte din categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul unităților de justiție (grefieri), raporturile de muncă ale acestora fiind guvernate de dispozițiile Codului muncii, conform art.1 din acest cod.
Conform art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de publicitate imobiliară, a actelor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii, beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități.
Potrivit art.3 alin.8 din G nr.8/2007, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de executare penală și executare civilă beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul de bază, calculată în raportul de timpul efectiv lucrate în aceste activități.
Este de observat că aceste prevederi normative introduce o diferență de tratament în cadrul aceluiași personal auxiliar de specialitate din unitățile de justiție, criteriul de distincție fiind categoria socio-profesională (locul de muncă).
Însă, unitățile de justiție (instanțele judecătorești) desfășoară o activitate complexă, atât pe linie judiciară (activitate de judecată, contencioasă și necontencioasă), cât și pe linie conexă administrativă. Această activitate complexă se reflectă în mod direct și asupra atribuțiilor personalului auxiliar de specialitate, care concură la îndeplinirea acestei întregi activități.
Astfel, conform art.38 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (aprobat și Hotărârea nr.287/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii), sunt repartizați pe compartimente de activitate diferite: grefierii de ședință, pe activitatea de judecată (art.93-110 din Regulament), grefierii delegați la compartimentul executări penale sau executări civile, pe activitatea execuțională (art.112, art.117-125, art.126-127, art.55 - 57 din Regulament); grefierii documentariști, la serviciul de documentare; grefierii statisticieni, la activitatea de statistică; grefierii delegați la biroul judecătorului sindic, la activitatea privind reorganizarea judiciară și falimentul; grefierii delegați la biroul de carte funciară, la activitatea de publicitate imobiliară; grefierii delegați la diferite comisii, alături de judecători (precum cele pentru cetățenie sau cercetarea averilor), la activitatea acestora, etc.
Ca atare, fiecare grefier are ca activitate principală și permanentă activitatea corespunzătoare compartimentului de activitate în care a fost repartizat sau delegat, pe durata acestei repartizări sau delegări. Astfel, grefierului delegat la compartimentul de executări civile sau penale, pe durata acestei delegări, îi revine îndeplinirea atribuțiilor execuționale respective. Nici un grefier nu poate fi în același timp (în același program de lucru unic al compartimentului în care este repartizat), în mod simultan și permanent, grefier în mai multe compartimente de activitate. Este de neconceput, de exemplu, ca una și aceeași persoană să funcționeze în același timp, în mod simultan și în același program de lucru, atât ca grefier de ședință în ședința de judecată, cât și ca grefier delegat la executări penale. Acest lucru este imposibil, deoarece pe de o parte distinctele activități de serviciu, specifice diferitelor compartimente de activitate nu pot fi îndeplinite concomitent în același timp, iar pe de altă parte repartizarea sau delegarea se efectuează în mod expres, pe compartimentele de activitate distincte, cu locații și atribuții deosebite, pentru care sunt alocate programe de lucru diferite (normare a muncii diferită).
Rezultă faptul că fiecare grefier îndeplinește atribuțiile aferente compartimentului de activitate la care este repartizat sau delegat. Însă, în toate cazurile, îndeplinește una și aceeași muncă (aceea de grefier, deci nu o muncă de natură juridică diferită), respectiv o muncă normală normată pentru acel compartiment (iar nu o muncă suplimentară, deoarece prin operațiunile juridice de "repartizare" sau de "delegare" se realizează tocmai stabilirea grefierului într-un anumit compartiment determinat de activitate pentru care îi este normată o muncă specifică, ceea ce exclude prestarea unei munci suplimentare, peste normă, atâta timp cât este în puterea respectivei repartizări sau delegări).
Deci, și grefierii delegați la biroul judecătorului sindic, la biroul de carte funciară, la compartimentul de executări civile, la compartimentul de executări penale, la comisia pentru cetățenie sau la comisia pentru cercetarea averii, îndeplinesc tot o muncă (atribuții) de grefier, specifică compartimentului de activitate la care sunt repartizați sau delegați (la fel ca toți ceilalți grefieri), iar pentru a putea îndeplini această muncă, legea nu le cere condiții de studii, de treaptă sau grad profesional diferite față de alți grefieri.
De asemenea, nu este obiectiv și rezonabil a se considera faptul că munca pentru care are loc această repartizare (reorganizarea judiciară, publicitatea imobiliară, executarea hotărârilor, acordarea cetățeniei sau cercetarea averilor) ar fi mai puțin importantă sau mai puțin însemnată cantitativ decât cea din alte compartimente de activitate (de pildă, decât cea din ședințele de judecată), dimpotrivă există aceeași dificultate și responsabilitate.
Se poate concluziona, că grefierii (inclusiv reclamanții) sunt tratați diferențiat în funcție de criteriul discriminatoriu al categoriei socio-profesionale (locul de muncă unde sunt repartizați sau delegați), cu încălcarea principiului legal "pentru muncă egală și pregătire profesională, salariul egal", cu toate că îndeplinesc aceeași muncă, cea de grefier.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea indemnizației de 10%, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție, reclamanții prestând muncă de grefieri.
Toate persoanele din acest cadru al grefierilor din unitățile de justiție, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă corespunzătoare funcției de grefier, indiferent de categoria socio-profesională (locul de muncă în care sunt repartizați sau delegați).
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu grefierii delegați la activitățile prevăzute de art.19 din Legea nr.50/1999 și art. 3 alin.8 din OG nr.8/2007.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută raportul de muncă și își îndeplinesc activitatea la care au fost repartizați, totuși nu primesc indemnizația de 10%, sub pretextul discriminatoriu că sunt repartizați la alte compartimente, cu faptul că îndeplinesc una și aceeași muncă de grefier.
Cu alte cuvinte, unul și același element în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de grefier produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională (locul de muncă).
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în munca de grefier în care au fost delegate sau repartizate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indemnizația de 10% din salariul brut. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul grefierilor sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al recunoașterii în mod egal și nediferențiat prin lege al aceluiași drept de vechime în muncă la fel ca și restul grefierilor, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării indemnizației de 10%.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indemnizației este unul și același: calitatea de grefier care depune munca de grefier.
Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților (locul de muncă) pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, deoarece pentru aceeași muncă și aceeași pregătire se cuvine un salariu egal.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar acordarea indemnizației de 10% nu este justificată de aceste criterii, ci de simplul fapt al unui anumit loc de muncă (compartiment) arbitrar și discriminatoriu ales.
În concluzie, prin neacordarea indemnizației de 10%, reclamantul este în mod evident și grav discriminat, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție sau loc de muncă) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific ( de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Deci, reclamantul este discrimina în sensul art.2 alin.1 -3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât i-a fost refuzată indemnizația nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acesteia (condiția prestării muncii de grefier repartizat în muncă), ci sub pretextul că aparține la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantului rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio - profesională (locul de muncă unde sunt repartizați), criteriu de diferențiere injust a grefierilor, fiind absurd și de neconceput a se accepta că munca de grefier se depune doar într-un anumit compartiment de activitate, iar în altul nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indemnizației nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul grefierilor nu primesc indemnizația de 10% pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt repartizați la un loc (compartiment) de muncă (la fel ca și reclamantul).
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca de grefier a fost depusă și de reclamanți.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor indemnizații doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că aceasta răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Răspunderea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, este solidară cu cea a celorlalți pârâți mai sus menționați, deoarece în temeiul art.51 alin.1 din Legea nr.743/2001, art.40 alin.1 din Legea nr.631/2002, art.47 din Legea nr.507/2003, art.42 din Legea nr.511/2004, art.26 din Legea nr.379/2005 raportat la art.14 din G nr.208/2005 și a Hotărârii din 24 martie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului (publicată în Monitorul Oficial nr.1048/2005), acești pârâți au și obligația suplimentară de a acoperi întreaga sumă solicitată de reclamanți, având poziția unor garanți legali, astfel încât excepția lipsei calității procesuale pasive nu poate fi primită.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța o găsește întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți. Plata diferențelor de drepturi salariale se poate realiza numai după deschiderea de credite și după alimentarea cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Apreciind asupra celor de mai sus și sub incidența prev.art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, instanța de fond s-a pronunțat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta DGFP Mad eclarat recurs în nume propriu și în numele MEF solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate iar în urma rejudecării cauzei: în principal, constatarea inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, datorită lipsei calității procesuale pasive a acestuia; în subsidiar: respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu citarea și comunicarea actelor de procedură la sediul DGFP
Recurenta a considerat hotărârea criticată ca fiind nelegală sub aspectul modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive dar și nefondată, în cauză fiind incidente disp.art.304 pct.7 și 9. pr.civ.
Prin memoriul de recurs s-a apreciat că o cerere în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă împotriva MEF, întrucât nu există raporturi juridice de muncă între MEF și reclamant.
Împrejurarea că această instituție publică răspunde pentru elaborarea bugetului de stat nu poate constitui temeiul obligării în solidar la plata drepturilor de natură salarială pretinse de reclamant.
MEF nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești, această atribuție revenind Ministerului Justiției (art.131 alin.2 din Legea nr.304/2004).
În acest context, s-a invocat prev.art.1 și 4 din OG nr.22/2002.
Pe fondul cauzei, au arătat că nu s-a creat o situație de discriminare în sensul art.1 alin.2 lit.e pct.i din OG nr.137/2000.
Împotriva aceleiași sentințe civile, Ministerul Justiției a declarat în termen legal recurs, solicitând modificarea în tot a acesteia în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii civile introductive de instanță, cu invocarea motivului prev. de art.304 pct. 9.pr.civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat pârâtul Ministerul Justiției a arătat că dispozițiile art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, prevăd în mod expres categoriile de personal auxiliar care beneficiază de indemnizația lunară de 10% din salariul brut, ceea ce înseamnă că numai persoanele care prin fișa postului îndeplinesc atribuțiile respective, în conformitate cu Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea CSM nr.387/2005, sunt îndreptățite să primească această indemnizație. Întrucât reclamanții nu au îndeplinit activitățile pentru care legiuitorul a prevăzut acordarea sporului de 10%, acțiunea trebuie respinsă.
Recurentul a invocat decizia pronunțată de ÎCCJ în soluționarea dosarului nr.7/2008 având ca obiect recursul în interesul legii cu privire la aplicarea disp.art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 și ale art.3 alin.8 din OG 8/2007.
Recurentul a mai invocat și decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor aduse de pârâți, curtea apreciază că recursurile formulate sunt fondate pentru următoarele considerente:
În susținerea cererii de chemare în judecată reclamantul a invocat în primul rând faptul că este discriminat față de personalul auxiliar personalul auxiliar de specialitate care participă la efectuarea actelor de executare penală.
Ca temei de drept reclamantul a invocat prevederile OG nr.137/2000, însă așa cum corect au subliniat pârâții, prevederile art.1 și 2 din ordonanță au fost declarate neconstituționale prin decizia nr.821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale. Potrivit art.31 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, deciziile date în verificarea constituționalității actelor normative sunt general obligatorii. Aceasta înseamnă că de la data declarării neconstituționale, dispozițiile art.27 alin.1 și art. 1 și 2 din OG nr.137/2000, nu mai pot fi aplicabile.
Se constată că instanța de fond a admis cererea formulată de reclamant, ceea ce face incident motivul de nelegalitate prev. de art.304 pct.9 pr.civ. hotărârea fiind lipsită de temei legal.
Ca urmare, fără a mai fi necesar verificarea celorlalte motive de nelegalitate invocate de pârât, Curtea, în conformitate cu art.312 alin.1 pr.civ. va admite recursurile și va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii integrale a cererii reclamantului.
Se vor menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate privitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive Ministerului Finanțelor Publice, aspect analizat detaliat prin hotărârea primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B-, sector 5, prin reprezentant legal, și M, cu sediul în Tg-M str.-.- nr.1-3, județul M, în numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.11 din 30 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Tg.
Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că respinge integral acțiunea civilă formulată de reclamantul.
Menține celelalte dispoziții.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 9 aprilie 2009.
PRESEDINTE JUDECĂTORI: Nemenționat
ptr., fiind
în concediu,semnează
judecător delegat
ptr. -, fiind
în concediu,semnează
judecător delegat
GREFIER
ptr., fiind
în concediu,semnează
grefier șef secție
Red.B/.Tehnored.
2 exp./11.08.2009. Jud.fond:-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
