Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 573/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
DOSAR Nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II A CIVILĂ ȘI PENTRU CONFLICTE DE munca ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 573
Ședința publică din data de 27 Ianuarie 2010
Completul compus din:
Președinte: JUDECĂTOR 1: Carmen Tomescu
JUDECĂTOR 2: Mariana Pascu
JUDECĂTOR 3: Florica Diaconescu
Grefier - -
*******
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanții și, împotriva sentinței civile nr.3133/29.09.2009, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC SA.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns pentru intimata pârâtă, avocat, lipsind recurenții reclamanți.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recursul este declarat și motivat în termenul legal, că prin serviciul registratură s-a depus în termen procedural întâmpinare cu exemplar pentru comunicare, după care,
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constatând cauza în stare de soluționare, acordă cuvântul părții prezente.
Avocat pentru intimata pârâtă, solicită respingerea recursului și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind temeinică și legală.
CURTEA
Asupra recursului de față.
Prin sentința nr.3133/29.09.2009, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-,s-au respins excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtă.
S-a respins acțiunea formulată de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâta SC SA.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut:
Va fi respinsă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Gorj -Secția Conflicte de muncă și Asigurări Sociale- invocată de intimată cu următoarea motivare:
Un act normativ nu poate fi abrogat decât printr-un act normativ cu aceeași forță juridică sau cu forță juridică mai marea decât a celui abrogat.
Se observă că, atât Legea 168/1999, cât și Legea 53/2003, sunt legi organice și prin urmare au forță juridică egală, astfel că, prin intrarea în vigoare a Codului Muncii (legea 53/2003) au fost abrogate dispozițiile art. 72 din Legea 168/1999(abrogare parțială) conform cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea". Altfel, ar însemna că sunt în vigoare două legi organice care conțin dispoziții contrare referitoare la competența teritorială în cazul litigiilor de muncă, situație juridică paradoxală ce nu ar putea fi gestionată unitar de instanțe care ar aplica aleatoriu acele dispoziții.
De altfel, prin aplicarea principiului tempus regit actum, instanța de judecată trebuie să aplice ultimele dispoziții în vigoare, în speță prevederile art 284 din Codul Muncii.
Mai mult, dispozițiile din Codul Muncii se raliază prevederilor europene și internaționale referitoare la jurisdicția muncii, în sensul că reglementările de la art.284 privind competența teritorială au fost instituite în beneficiul salariatului(lucrătorului), pentru eficientizarea actului de justiție, în spiritul principiului celerității și al garantării accesului liber și imediat la justiție.
Pe fondul cauzei, acțiunea formulată de reclamanti este neîntemeiată, având în vedere următoarele aspecte:
Art. 50 alin. 1 din CCM /2005, menționează că, la concedierea din motive ce nu țin de persoana salariaților, angajatorul are obligația de a plăti acestora o indemnizație minimă de concediere.
La alin. 4 s-a stipulat că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale planului social însușit de părți.
Din coroborarea textelor menționate anterior rezultă că art. 50 instituie în favoarea persoanelor concediate dreptul la o compensație bănească, intitulată indemnizație de concediere și reprezintă una din măsurile de protecție socială pe care angajatorul s-a obligat să le asigure angajaților săi prin CCM, stabilindu-se indemnizația minimă de care pot beneficia aceștia.
Aceasta înseamnă că, la data nașterii acestui drept, angajaților nu li se pot acorda drepturi bănești sub acest minim, însă nu este exclusă acordarea unui cuantum superior al acestor drepturi.
Este motivul pentru care părțile între care s-a încheiat CCM au înțeles să stipuleze la alin. 4 al art. 50 că prevederile acestui articol se completează cu cele ale planului social, fiind vorba doar despre un singur drept, acela de a beneficia de compensații bănești, cuantumul acestora și modalitatea de calcul fiind menționate detaliat în planul social.
Un argument în plus, în acest sens, îl constituie faptul că, în Amendamentul la planul social din 9. 01. 2006, părțile au menționat că angajații, în funcție de vechimea în, vor primi următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizații de concediere, iar salariul brut pe care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizații de concediere acordate se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de salariaților săi în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizație de concediere.
Părțile au înțeles să lămurească acest aspect și prin Amendamentul la planul social din 13.09.2006, făcând precizările corespunzătoare, în sensul că nu se pot cumula indemnizațiile de concediere.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Precizează astfel că, sunt îndreptățiți să beneficieze în funcție de vechimea în muncă, de indemnizații de concediere, calculate conform art.50 alin.1 din CCM, amendamentul din 09.01.2006 pe care s-a bazat instanța de fond neavând nr. de înregistrare și nefiind menționat în Planul Social.
Atât Planul social și Amendamentul nu constituie anexe la CCM, pentru că nu îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr.130/1996 și nu pot elimina dispozițiile art.50 din CCM, care se completează cu prevederile Planului social referitoare la drepturile salariale și nu exclud pe cele prevăzute de art.50 alin.1.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază recursul ca fiind nefondat și urmează să îl respingă, pentru următoarele considerente:
Prima instanță a reținut în mod corect că art. 50 din CCM instituie în favoarea persoanelor concediate dreptul la o compensație bănească, intitulată indemnizație de concediere și reprezintă una din măsurile de protecție socială pe care angajatorul s-a obligat să le asigure angajaților săi prin contractul colectiv de muncă, stabilindu-se indemnizația minimă de care pot beneficia aceștia iar la data nașterii acestui drept, angajaților nu li se pot acorda drepturi bănești sub acest minim, însă nu este exclusă acordarea unui cuantum superior al acestor drepturi.
Așa se explică menționarea la alin. 4 al art. 50 că prevederile acestui articolse completeazăcu cele ale planului social.Folosirea termenului de completare nu înseamnă o cumulare a drepturilor stipulate de art.50 din CCM cu cele mentionate în Planul Social.În realitate este vorba doar despre un singur drept, dreptul la compensații bănești, cuantumul acestora și modalitatea de calcul fiind detaliate în planul social.
În Amendamentul la planul social din 9. 01. 2006,s-au stabilit indemnizațiile de concediere acordate salariaților în funcție de vechimea în unitate și s-a făcut mențiunea că salariul brut pe care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizații de concediere acordate se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de salariaților săi în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizație de concediere.
Amendamentul la Planul social din 13.09.2006, confirmă încă odată care a fost voința comună a părților la redactarea pct. 4 din Planul social și anume, de a modifica în favoarea salariaților indemnizațiile de concediere stabilite prin art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă și nu de a cumula indemnizațiile de concediere acordate în baza Planului social cu cele acordate în baza art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă.
Potrivit dispozițiilor art. 977 din Codul civil, deplin aplicabil și în materia interpretării contractelor colective de muncă, "interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante", iar în problema cumulului indemnizațiilor de concediere reglementate de art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă cu cele reglementate în Planul social părțile contractante și-au exprimat expres și neechivoc intenția atât la momentul redactării contractului colectiv de muncă, cât și prin amendamentele la Planul social.
Plata unei indemnizații de concediere majorate la nivelul prevăzut de dispozițiile din Planul social nu poate reprezenta o diminuare a drepturilor negociate prin contractul colectiv de muncă, iar clauzele Planului social sunt în mod evident mai favorabile salariaților concediați.
Și modul de calcul al indemnizațiilor de concediere primite de recurenți cu ocazia disponibilizării a fost corect,întrucât la data concedierii acestora, erau aplicabile prevederile Amendamentului la Planul Social/9.01.2006,potrivit cărora salariul mediu brut pe care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizații de concediere,se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de salariaților săi,în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizație.
Sunt argumentele pentru care, Curtea în temeiul dispoz. art. 312 Cod pr. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții și, împotriva sentinței civile nr.3133/29.09.2009, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC SA.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 27.01.2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
- -
Red. Jud.MP /4.02.2010
Tehn.IB /2 ex /
/ E și E
03 Februarie 2010
Președinte:Carmen TomescuJudecători:Carmen Tomescu, Mariana Pascu, Florica Diaconescu
