Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 7480/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr- - drepturi bănești -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 7480
Ședința publică de la 16 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Carmen Tomescu
JUDECĂTOR 2: Mariana Pascu
JUDECĂTOR 3: Ligia Epure
Grefier - -
*************
Pe rol, soluționarea recursului declarat de pârâta SC SA - Membru Grup, împotriva sentinței civile nr.846/09.02.2009, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și, având ca obiect, drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează, că recursul este declarat și motivat în termenul legal după care,
Constatându-se cauza în stare de judecată, s-a trecut la soluționare.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Tribunalul Gorj prin sentința civilă nr.846 din 09.02.2009, a admis acțiunea formulată de petentii, împotriva intimatei
A obligat intimata să plătească petentei drepturile bănești reprezentând diferenta de plati compensatorii, dintre cele incasate conform Planului Social si cele cuvenite si neacordate in raport de nivelul salariului mediu net pe societate la data incetarii contractului individual de munca al fiecarui petent precum si la plata salariilor medii nete in functie de vechimea in munca cuvenite si neacordate la data incetarii contractului individual de munca, conform art.50 alin 1 din CCM, sume ce vor fi reactualizate la data plății efective.
Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că, atât planul social, cât și amendamentele aduse acestuia nu reprezintă anexe ale contractului colectiv de muncă, chiar dacă sunt semnate de reprezentanții societății și reprezentanții sindicatelor.
Potrivit art. 7 alin.2 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților, iar potrivit art.25 alin.1 din același act normativ, "contractul colectiv de muncă se încheie în formă scrisă, se semnează de către părți, se depune și se înregistrează la direcția generală de muncă și protecție socială sau a Municipiului B, după caz" și se aplică în continuare de la data înregistrării.
Conform art. 31 din Legea nr.130/1996, modificările aduse contractului colectiv de muncă trebuie să respecte aceleași condiții ca cele prevăzute în art. 7 alin.2.
În raport de dispozițiile legale de mai sus, instanța consideră că atât planul social, cât și amendamentele la acesta, au natura juridică a unor convenții, dar nu constituie anexe la contractul colectiv de muncă, pentru că nu îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr.130/1996.
Potrivit art. 50 alin.1 din Contractul Colectiv de Muncă pe anul 2005" la concediere, din motive care nu țin de persoana salariatului, angajatorul îi plătește, în funcție de vechimea acesteia, o indemnizație minimă de concediere, " în cazul petentului -peste 10 ani vechime -5 salarii medii nete. mult decât atât, alin.4 al aceluiași articol prevede, fără echivoc, că prevederile acestui articol se completează cu prevederile planului social însușit de părți.
În raport de prevederile art. 38 Codul Muncii, conform cărora " salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate".
Astfel, amendamentul la planul social prin care se menționează că drepturile acordate nu se cumulează cu cele prevăzute în art. 50 din, este nul conform art. 38 Codul Muncii, instanța urmând să oblige intimata la plata drepturile prevăzute de art. 50 alin.1 din /2007.
Intimata nu și-a formulat apărarea și nu a administrat dovezi din care să rezulte că a achitat petentului cele 3 salarii medii nete la nivel de unitate prevăzute de art.50 alin.1 din contractul colectiv de muncă pe anul 2006, aplicabil la data concedierii.
Cu privire la cererea de plata a diferentelor de plati compensatorii datorate ca urmare a executarii necorespunzatoare a acestei obligatii,prevazute de art. 4 din Planul Social,se retin urmatoarele:
In conformitate cu Planul Social, anexă la Contractul Colectiv de muncă al societății înregistrat sub nr.2643/11.05.2005 punctul 4 " financiare" - invocat, de altfel, și de intimată în preambulul deciziei de concediere, angajații disponibilizați sunt îndreptățiți să beneficieze, în funcție de vechimea în muncă în cadrul intimatei, de indemnizații de concediere, calculate conform art. 50 din CCM.
Conform art.50 din Contractul Colectiv de Munca pe anul 2007 "la concedierea individuală din motive care nu țin de persoana salariatului, angajatorul îi plătește, în funcție de vechimea acestuia, o indemnizație minimă de concediere, în cazul petenților, peste 10 ani - 5 salarii medii nete.
Se menționează că valorile acordate efectiv vor fi stabilite prin negociere cu, prevederile domeniului vizat în articol completându-se cu prevederile Planului Social însușit de părți.
Conform Planului Social susmenționat, salariul mediu brut care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizații de concediere acordate se va stabili pe baza celui din 2004, majorat în anii următori direct proporțional cu același procentaj cu care se majorează salariile prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Petentul a beneficiat de plăți compensatorii calculate la nivelul salariului brut aferent anului 2007, deși decizia de concediere a fost emisa în 2008.
Potrivit art.7 și 8 din Legea 130/1996 "La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă, părțile sunt egale și libere, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.
Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă."
Potrivit art.243 din Codul Muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar neîndeplinirea obligațiilor asumate atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Nu poate fi reținută apărarea intimatei în sensul că măsurile financiare prevăzute de art.50 din CCM cu cele prevăzute de planul social nu pot fi cumulate, întrucât din lecturarea celor două documente (semnate de ambele părți, de altfel) nu rezultă că prevederile planului social sunt excluse sau înlăturate prin contractul colectiv de muncă în vigoare la data concedierii.
Mai mult decât atât, potrivit art.50 alin.4 din CCM/2007,prevederile domeniului vizat în prezentul articolse completeazăcu prevederile planului social însuși de părți."
Atât planul social, cât și amendamentele aduse acestuia nu reprezintă anexe ale contractului colectiv de muncă, chiar dacă sunt semnate de reprezentanții societății și reprezentanții sindicatelor.
Astfel, din interpretarea sistematică a amendamentului la acordul social prin care se menționează că "prevederile domeniului vizat în articolul 50 se completează cu prevederile Acordului Social însușit de părți, iar dacă există reglementări mai favorabile, se aplică acestea" rezultă că drepturile acordate se cumulează cu cele prevăzute în art. 50 din, și nicidecum nu se exclud, instanța urmând să oblige intimata la plata drepturile prevăzute de art. 50 alin.1 din /2007.
Pentru considerentele expuse mai sus, instanța urmează să admită acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta SC SA B, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prima critică vizează modul de soluționare al excepției prescripției dreptului la acțiune, recurenta precizând că dreptul la suplimentările salariale solicitate rezultă din CCM, acțiunea formulată fiind prescrisă, raportat la dispoz. art. 283 alin.1 din Codul Muncii, în conformitate cu care cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă or ale unor clauze ale acestuia.
Fără nicio motivare instanța a respins această excepție, considerând că sub aspectul drepturilor salariale de orice natură sunt incidente prev. art. 283 alin.1 lit.c din Codul Muncii, acțiunea fiind supusă prescripției de 3 ani.
Cea de-a doua critică vizează modul de soluționare a acțiunii pe fond prin care s-a susținut că instanța a dat interpretare greșită art. 50 din CCM și acordurilor sociale și nu a înțeles exact situația reală a acordării indemnizațiilor de concediere.
Că, prin hotărârea pronunțată nu a făcut altceva decât să oblige recurenta la plata de două ori dreptului bănesc numit "indemnizație de concediere", cumulând, contrar regulilor de drept, prevederile mai favorabile (indemnizația ce se acordă conform acordurilor sociale) cu cele mai puțin favorabile (indemnizația ce se acordă până la momentul încheierii acordurilor sociale și care se calcula prin cumul aritmetic al unui număr de maxim 4 sau 5 salarii medii nete).
Precizează că prin admiterea cererii, instanța de fond ignorat convenția părților CCM trecând peste puterea de lege a unei convenții legal încheiate, interpretând clauzele CCM total opus față de voința părților, exprimată în mod clar și fără a lăsa loc interpretărilor, faptul că salariații care sunt concediați din motive care nu țin de persoana acestora primesc o singură sumă de bani cu titlu de indemnizație de concediere.
Susține că prin Sociale încheiate la 07.12.2005, 03.01.2006 și 09.01.2007, semnate și recunoscute de către ambele părți semnatare ale CCM-ului, au fost stabilite următoarele: ". Plata unei indemnizații de concediere pentru vechimea în petrol, mai mare decât cea stabilită prin Contractul Colectiv de Muncă și - stabilirea unor tranșe pentru vechimea în petrol, favorabile salariatului, după care se va calcula indemnizația de concediere".
Verificând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată recursul fondat,urmând a-admite, pentru următoarele considerente:
1. Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, se impun următoarele precizări:
Dispozițiile art. 283 alin.1 din Codul Muncii reglementează termenele de prescripție pentru formularea cererilor în vederea soluționării unui conflict de muncă, printre acestea fiind cel menționat la lit. c (de 3 ani) - în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator și cel menționat la litera e (de 6 luni), în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Esențial pentru stabilirea termenului de prescripție aplicabil în cauză este a se determina natura juridică a dreptului pretins.
Împrejurarea că indemnizația de concediere solicitată de reclamantă a fost prevăzută în contractul colectiv de muncă nu poate constitui în sine un argument suficient pentru a atrage aplicare dispozițiilor art. 283 alin. 1 lit. e din Codul Muncii.
Trebuie avută în vedere natura juridică a acestei indemnizații.
Având în vedere rațiunea pentru care se acordă indemnizația de concediere - aceea de a acoperi prejudiciul suferit de salariat ca urmare a încetării intempestive a contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, rezultă că aceste indemnizații au natura juridică a unor despăgubiri.
În speță, obiectul conflictului individual dintre părți îl constituie neplata indemnizației de concediere pentru motive care nu țin de persoana salariatului, indemnizație care are natura juridică a unei despăgubiri, termenul de prescripție pentru formularea unei astfel de acțiuni este de 3 ani, fiind reglementat de dispozițiile art. 283 lit. c din Codul Muncii.
Acestea sunt argumentele pentru care instanța de recurs constată că acțiunea formulată de reclamantă nu este prescriptibilă în termenul de 6 luni reglementat de art. 283 alin. 1 litera e din Codul Muncii, soluția instanței de fond asupra excepției fiind corectă, însă pentru alte considerente decât cele reținute în primă instanță.
2. Criticile recurentei legate de modul greșit de soluționare a fondului cauzei sunt întemeiate:
Art. 50 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivelul unității, menționează că, la concedierea din motive ce nu țin de persoana salariaților, angajatorul are obligația de a plăti acestora o indemnizație minimă de concediere.
La alin. 4 s-a stipulat că prevederile domeniului vizat în acest articol se completează cu cele ale planului social însușit de părți.
Din coroborarea textelor menționate anterior rezultă că art. 50 instituie în favoarea persoanelor concediate dreptul la o compensație bănească, intitulată indemnizație de concediere și reprezintă una din măsurile de protecție socială pe care angajatorul s-a obligat să le asigure angajaților săi prin contractul colectiv de muncă, stabilindu-se indemnizația minimă de care pot beneficia aceștia.
Aceasta înseamnă că, la data nașterii acestui drept, angajaților nu li se pot acorda drepturi bănești sub acest minim, însă nu este exclusă acordarea unui cuantum superior al acestor drepturi.
Este motivul pentru care partenerii sociali care au negociat contractul colectiv de muncă au înțeles să stipuleze la alin. 4 al art. 50 că prevederile acestui articolse completeazăcu cele ale planului social, fiind vorba doar despre un singur drept, acela de a beneficia de compensații bănești, cuantumul acestora și modalitatea de calcul fiind menționate detaliat în planul social.
Un argument în plus, în acest sens, îl constituie faptul că, în Amendamentul la planul social din 9. 01. 2006, părțile au menționat că angajații, în funcție de vechimea în, vor primi următoarele pachete financiare cu titlu de indemnizații de concediere, iar salariul brut pe care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizații de concediere acordate se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de salariaților săi în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizație de concediere.
Părțile au înțeles să lămurească acest aspect și prin Amendamentul la Planul social din 13.09.2006, făcând precizările corespunzătoare, în sensul că voința comună a părților la redactarea pct. 4 din Planul social a fost aceea de a modifica în favoarea salariaților indemnizațiile de concediere stabilite prin art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă și nu de a cumula indemnizațiile de concediere acordate în baza Planului social cu cele acordate în baza art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă
Potrivit dispozițiilor art. 977 din Codul civil, deplin aplicabil și în materia interpretării contractelor colective de muncă, "interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante".
Iar în problema cumulului indemnizațiilor de concediere reglementate de art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă cu cele reglementate în Planul social părțile contractante și-au exprimat expres și neechivoc intenția atât la momentul redactării contract ului colectiv de muncă, cât și prin amendamentul la Planul social încheiat la 13.09.2006.
De altfel și instanța de fond a reținut faptul că potrivit art. 9 din contractele colective de muncă "interpretarea clauzelor prezentului contract colectiv de muncă se face prin consens". Cu toate acestea, în mod greșit, contrar înscrisurilor depuse la dosar care dovedesc consensul părților cu privire la cuantumul negociat al indemnizațiilor de concediere, instanța de fond apreciază clauzele ca fiind neclare și consideră că este necesară o altă interpretare decât cea exprimată neechivoc de părți.
Instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, trecând peste intenția comună exprimată expres și neechivoc de părțile contractante.
În condițiile în care, prin prevederile Planului social, care completează contractul colectiv de muncă, nivelul indemnizațiilor de concediere a fost majorat în favoarea salariaților sunt nefondate argumentele instanței de fond în sensul că ar fi încălcate dispozițiile 38 din Codul Muncii. Plata unei indemnizații de concediere majorate la nivelul prevăzut de dispozițiile din Planul social nu poate reprezenta o diminuare a drepturilor negociate prin contractul colectiv de muncă, iar clauzele Planului social sunt în mod evident mai favorabile salariaților concediați.
De aceea, Curtea constată că cererea privind plata drepturilor prevăzute de art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă este nefondată.
Și în ceea ce privește modul de calcul al sumelor reprezentând indemnizații de concediere acordate conform prevederilor din Planul social, soluția instanței de fond este greșită. Apreciind că nivelul indemnizației de concediere cuvenite contestatorului trebuia calculat în funcție de nivelul salariului mediu brut pe din anul concedierii, instanța de fond a nesocotit voința comună a partenerilor sociali care, la data de 09.01.2006 au menționat în Amendamentul la Planul social, pct. 4, modul în care se stabilesc salariile medii brute care stau la baza calculului indemnizațiilor de concediere, astfel:
"Salariul mediu brut pe care va fi luat în calcul pentru stabilirea fiecărei indemnizații de concediere acordate pe baza prezentului, se va stabili ca medie a tuturor salariilor brute acordate de salariaților săi, în anul anterior celui în care se acordă respectiva indemnizație de concediere".
Față de faptul că reclamanților, așa cum se menționează chiar prin cererea de chemare în judecată, le-a încetat contractul de muncă în anul 2006, cuantumul indemnizației de concediere trebuie să se raporteze la salariul mediu brut la nivelul anului 2005. Curtea constată că, și de această dată, instanța de fond a nesocotit voința comună a părților, exprimată expres și neechivoc, atâta timp cât a considerat că plățile compensatorii cuvenite reclamanților trebuie să se raporteze la salariul brut aferent anului 2007.
Sunt argumentele pentru care, Curtea în temeiul dispoz. art. 312 Cod pr. civ. raportat la art. 304 pct. 8 din Codul d e procedură civilă, va admite recursul și va modifica în tot sentința, în sensul că va respinge pe fond cererea de chemare în judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC SA - Membru Grup, împotriva sentinței civile nr. 846 din 09.02.2009, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și, având ca obiect, drepturi bănești.
Modifică sentința civilă nr. 846 din 09.02.2009 și respinge acțiunea formulată de reclamanții, și împotriva pârâtei SC SA - Membru Grup.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 16 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.jud. -/ 2 ex./ 2 februarie 2010
.3ex/
-/
Președinte:Carmen TomescuJudecători:Carmen Tomescu, Mariana Pascu, Ligia Epure
