Drepturi bănești. Practica juridica. Decizia 871/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 871/
Ședința publică din 16 Mai 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în nume propriu și în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.114 din 24 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate în termenul prevăzut de lege, fiind scutite de plata taxei judiciare de timbru.
De asemenea, se constată că, prin încheierea nr. 125/CR din 16 mai 2008 s- soluționat cererea de abținere formulată de dl. judecător.
Având în vedere împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța, în raport de actele și lucrările dosarului, reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.114 din 24.02.2008, Tribunalul Mureșa respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Mureș, Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și, drept consecință:
- a obligat pârâții, în solidar, să plătească pe seama reclamanților sumele, reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15%, calculat pe perioada în care fiecare reclamant a fost încadrat la instanțele judecătorești din raza pârâtului Tribunalul Mureș, începând cu data de 01.11.2004 și în continuare, până la încetarea stării de discriminare;
- a obligat pârâții să plătească aceste sume, actualizate cu indicele de inflație, calculate până la data plății efective;
- a obligat pârâtul Tribunalul Mureș să efectueze mențiunile cuvenite în carnetele de muncă ale reclamanților;
- a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare achitării sumelor menționate anterior;
În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 500/2002, ale nr.HG 208/2005 și ale nr.HG 386/2007, rolul acestuia este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esență, următoarele considerente:
Reclamanții fac parte din categoria personalului unităților din justiție, unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat, iar prin legislația specifică raporturilor de muncă ( art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul deontologic ) le-a fost impusă o obligație profesională imperativă de confidențialitate, care se îndeplinește în cadrul raporturilor de muncă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial, în acest sens dispunând prevederile art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin.1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Deși reclamanții își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acesteia în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională. Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică ( nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Prin urmare, s-a constatat că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din nr.OG 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).
În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, prima instanță a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Având în vedere considerentele relevate, cererea reclamanților a fost admisă, iar pârâții au fost obligați în solidar la plata drepturilor pretinse, sub acest aspect reținându-se prevederile art.295 din Codul muncii, raportat la art.1039 din Codul civil, precum și dispozițiile art. 44, 35 și 36 din Legea nr. 304/2004, raportat la cele ale nr.OUG 177/2002 și 27/2006.
De asemenea, ținându-se cont de prevederile art. 1082 din Codul civil și ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii, s-a dispus actualizarea prejudiciului conform indicelui de inflație.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Direcția Generală a Finanțelor Publice M în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitându-se modificarea ei integrală, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.
Pârâtul Ministerul Justiției a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, respectiv depășirea de către prima instanță a atribuțiilor puterii judecătorești și aplicarea greșită a legii.
În cuprinsul memoriului de recurs s-a susținut, în esență, că acțiunea reclamanților vizează acordarea unor drepturi care nu sunt prevăzute prin niciun act normativ în vigoare, deoarece personalul auxiliar de specialitate reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu un statut specific, reglementat de Legea nr. 567/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv nr.OG 8/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007.
În plus, actele normative la care se referă reclamanții în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea altor categorii de personal din sectorul bugetar ( funcționari publici, militari, etc.), astfel că nu există discriminare în raport cu prevederile art. 1 alin. 3 din nr.OG 137/2000, nefiind vorba de persoane aflate în situații comparabile.
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, a invocat, de asemenea, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținând că în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă chemarea în judecată a celor două instituții, deoarece între părțile aflate în litigiu, pe de o parte, și Ministerul Economiei și Finanțelor, pe de altă parte, nu există raporturi juridice de muncă.
Prin urmare, s-a apreciat că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar obligarea sa la plată, alături de ceilalți pârâți, este nelegală, deoarece atribuția gestionării bugetelor instanțelor judecătorești revine Ministerului Justiției.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a susținut că legiuitorul, prin instituirea dreptului la un spor de confidențialitate, a urmărit protejarea acelor informații clasificate a căror divulgare ar avea consecințe grave, motiv pentru care a și enumerat, în mod expres și limitativ, care sunt domeniile în care anumite informații sunt considerate ca fiind clasificate și care sunt categoriile de personal cărora li se acordă acest spor.
Prin urmare, s-a apreciat că în cazul de față nu se poate pune în discuție o eventuală discriminare, în sensul nr.OG 137/2000.
Învestită cu soluționarea recursurilor, curtea de apel a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 1 iunie 2004 - 28 iunie 2004, excepție de fond, absolută.
Examinând căile de atac deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt întemeiate, însă doar sub aspectul prescripției parțiale a dreptului material la acțiune, astfel cum s-a invocat din oficiu, excepție cu privire la care reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, acesta fiind, conform prevederilor art. 3, raportat la art. 7 din același act normativ - 3 ani de la data când se naște dreptul la acțiune, același termen fiind prevăzut și de art. 283 alin. 2 din Codul muncii.
De asemenea, dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar textul art. 12 precizează că în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
Cum în cauza dedusă judecății s- solicitat repararea unui prejudiciu constând din însumarea unor adaosuri salariale, prin urmare este vorba de prestații succesive, dreptul la acțiune s-a născut la data încasării de către reclamanți a fiecărui salariu (diminuat cu sporul de confidențialitate pretins), la aceeași dată fiind cunoscute și persoanele vinovate de producerea pagubei invocate.
În acest context, pretențiile reclamanților sunt prescrise pentru perioada 1 iunie 2004 - 28 iunie 2004, deoarece acțiunea în justiție a fost promovată la data de 29 iunie 2007.
Prin urmare, Curtea constată că, sub aspectul examinat, hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea prevederilor legale anterior enunțate, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1, raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursurile pârâților și va modifica în parte sentința atacată, în sensul respingerii pretențiilor aferente perioadei menționate, ca prescrise.
În ceea ce privește celelalte dispoziții ale hotărârii primei instanțe, acestea sunt apreciate ca fiind legale, astfel că vor fi menținute pentru considerentele relevate în continuare:
Prin demersul juridic inițiat, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata unei despăgubiri echivalente diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15 % din indemnizația de încadrare brută lunară.
În susținerea acțiunii, au invocat apartenența la categoria profesională a personalului din unitățile de justiție (grefieri) și situația de discriminare salarială în care se află față de angajații altor instituții bugetare, cărora dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost recunoscut prin diverse acte normative.
Prin dispozițiile art. 78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și ale art.9 din Codul deontologic, reclamanților le-a fost impusă o obligație profesională imperativă, specială și specifică-de confidențialitate, astfel că aceștia se află într-o situație identică, iar nu doar comparabilă, cu personalul din celelalte unități bugetare, care beneficiază de adaosul salarial menționat.
Or, fiind debitori ai obligației de confidențialitate, este firesc să li se recunoască reclamanților și calitatea de creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, Curtea observă că în mod corect s-a reținut de către prima instanță existența unei fapte de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin.1 - 3 și ale art. 6 din nr.OG 137/2000, deoarece dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost refuzat reclamanților nu datorită neîndeplinirii condiției normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligației de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin.1 din nr.OG 137/2000, existența stării de discriminare în care se află reclamanții nu poate fi contestată.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aceste principii fiind încălcate în situația de fapt dedusă judecății.
În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanță răspunde și exigențelor legislative în materie, din dreptul internațional, consacrate de art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului - care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție egală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție - care interzic discriminările și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale - care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincție.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea constată că și acest aspect a fost în mod corect soluționat de către prima instanță, deoarece în virtutea prevederilor art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, ministerul răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Acest minister a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamanți nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Or, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul Justiției, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
De altfel, aceeași responsabilitate a Ministerului Economiei și Finanțelor derivă și din prevederile art. 42 alin.1 din Legea nr. 511/2004 și ale art. 26 alin. 1 din Legea nr. 379/2005.
De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 6 alin.1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și a organelor sale descentralizate din teritoriu, are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligațiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.
Pentru considerentele expuse, recursurile supuse examinării vor fi admise doar sub aspectul constatării prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 1 noiembrie 2004 - 22 noiembrie 2004, astfel cum s-a relevat anterior în considerentele prezentei decizii, celelalte dispoziții ale hotărârii atacate urmând a fi menținute, ca legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5, și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Tg.M, str.-.- nr.1-3, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.114 din 24 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
Modifică sentința civilă atacată în sensul că înlătură obligația de plată a pârâților către reclamanți pentru perioada 01.11.2004-22.11.2004, ca perioadă prescrisă.
Menține restul dispozițiilor.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 16 Mai 2008.
PREȘEDINTE: Nemenționat pt., lipsă din instanță, semnează, președintele instanței, | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.AV
Tehnored.CC/2 exp.
09.06.2008
Jd.fd.,
Asist.jud. C-tin
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
