Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 1051/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 1051/
Ședința publică din 17 Iunie 2008
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător
Judecător
Grefier
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B, B-. - nr.14, sector 5, și H, cu sediul în M C,-, județul H,în nume propriu și în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr.336 din 28 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică s-a constat lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei constatându-se că recursurile sunt declarate și motivate în termenul prevăzut de lege, fiind scutite de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
Se constată că prin încheierea civilă nr. 164/R, dată în ședința camerei de consiliu din 17 iunie 2008, s-a admis propunerea de abținere formulată de doamna judecător.
Văzând lipsa părților la termenul de astăzi și împrejurarea că s-a solicitat judecata în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Prin sentința civilă nr.331/28 februarie 2008, Tribunalul Harghitaa respins excepția necompetenței materiale a instanței invocată de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor prin H, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, și, împotriva pârâților Statul Român - reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerului Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, i, drept consecință:
- a obligat pârâții la plata diferențelor salariale de 5% începând cu data de 01.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006; de 2% începând cu 01.04.2007 în raport cu luna martie 2007 și de 11% începând cu 01.10.2007 în raport cu luna septembrie 2007, și în continuare până la eliminarea stării de discriminare;
- a obligat pârâții, la plata pe seama reclamantei, a acestor diferențe salariale în raport de data angajării în muncă a acesteia, respectiv 11 mai 2007, și în continuare până la eliminarea stării de discriminare.
- a obligat pârâții să plătească aceste sume, actualizate cu indicele de inflație, calculate până la data plății efective;
- a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M să efectueze mențiunile cuvenite în carnetul de muncă ale reclamanților;
- a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâților la plata drepturilor solicitate, cu aplicarea dobânzilor legale.
În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut, cu referire la excepțiile invocate în cauză, următoarele:
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 21 alin.1 din G nr. 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23-30).
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, s-a reținut că acesta, alături de ceilalți pârâți, este o persoană juridică, care ordonează (principal, secundar sau terțiar), ca și credite salariale, unul și același drept solicitat de reclamanți, respectiv diferența de drepturi salariale neachitate. Drepturile salariale solicitate de reclamanți nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de către acești pârâți, respectivii fiind obligați concomitent de lege să aprobe sumele datorate.
Pe de altă parte, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Privitor la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a considerat că aceasta este întemeiată, întrucât, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, iar potrivit art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are în principal următoarele atribuțiuni: elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale, raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul lege de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
Or, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitatea de ordonator principal de credite se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata drepturilor solicitate. Plata drepturilor solicitate de reclamanți se poate realiza numai după deschiderea de credite și după alimentarea cu fonduri a conturilor Ministerului Public de către Ministerul Economiei și Finanțelor
Cu referire la fondul cauzei, prima instanță a relevat, în esență, următoarele considerente:
OG 10/20007, în art.1 prevede majorarea în 3 etape a salariilor de bază, printre alte categorii și personalului care ocupă funcții de demnitate publică potrivit anexelor II și III din Legea nr.154/1998 (președinte, vicepreședinte, președinte de secție, judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, procuror general, prim-adjunct al procurorului general, adjunct al procurorului general și președintele și judecătorii Curții Constituționale) după cum urmează: cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007 față de nivelul din luna decembrie 2006; cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007; cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007.
De la aplicarea acestor prevederi au fost excluse așadar celelalte categorii de magistrați, respectiv judecătorii de la judecătorii, tribunale și curți de apel.
Că între magistrații care au beneficiat de majorările salariale conform OG7/2007 și celelalte categorii de magistrați menționate anterior există o situație comparabilă, rezultă fără putință de tăgadă, din dispozițiile Legii 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor și ale Legii 304/2004 privind organizarea judiciară.
Nu pot fi primite apărările pârâtului Ministerul Justiției în sensul că eventualele "discriminări" cauzate de legiuitor nu ar face obiectul OG137/2000 câtă vreme, în speță, prin acordarea diferențiată a majorărilor salariale prevăzute de OG10/2007 se încalcă prevederile art.5 alin.1 și 3 din Codul muncii.
A mai invocat pârâtul Ministerul Justiției că neacordarea majorărilor salariale prevăzute de OG10/2007 și celorlalte categorii de magistrați s-a datorat majorărilor salariale substanțiale de care aceștia au beneficiat în 2006 și 2007.
Ori, nici această apărare nu poate fi primită de instanță întrucât judecătorii și magistrații asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție au beneficiat de aceleași majorări salariale prin OG27/2006 și cu toate acestea au beneficiat și de majorările prevăzute de OG10/2007.
În ceea ce privește solicitarea vizând actualizarea prejudiciului suferit, conform indicelui de inflație, tribunalul a apreciat-o ca fiind admisibilă în raport de prevederile art.1082 - 1084 din Codul civil și ale art.161 alin.4 din Codul muncii.
În schimb, cererea privind aplicarea dobânzilor legale la sumele solicitate a fost considerată ca nefondată, apreciindu-se că paguba suferită de reclamanți își are acoperire în daunele interese rezultate din reevaluarea creanței depreciate fiind de neconceput ca aceste daune să cuprindă și dobânda legală.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Generală a Finanțelor Publice H,în nume propriu și în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitându-se modificarea integrală a sentinței atacate, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților ca nefondată.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 4 și 9 Cod procedură civilă, cu aplicarea art. 3041Cod procedură civilă susținând, în cuprinsul memoriului de recurs, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, respectiv a Judecătoriei Miercurea Ciuc, întrucât reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe prevederile nr.OG 137/2000, act normativ care, prin dispozițiile art. 27 alin.1, stabilește competența de soluționare a unui astfel de litigiu în favoarea instanțelor de drept comun, situație în care se impune și timbrarea acțiunii la valoare, conform Legii nr. 146/1997.
S-a mai relevat că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea pârâtului - recurent la plata drepturilor bănești reprezentând majorări în cuantum de 2%, 5% și11% din salariul de bază, conform nr.OG 10/2007, precum și la acordarea acestora în continuare, până la data încetării stării de discriminare,întrucât reclamanții nu se încadrează în categoriile de personal vizate de actul normativ menționat. În atare situație, s-a apreciat că acțiunea acestora este inadmisibilă, instanța depășind atribuțiile puterii judecătorești și adăugând în mod nepermis la legea de salarizare specială a magistraților.
De asemenea, pârâtul a susținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 2 din nr.OG 137/2000, întrucât acordarea acestor creșteri salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, fiind atributul legiuitorului de a elabora acte normative de salarizare speciale și distincte pentru toate categoriile de personal.
În fine, hotărârea primei instanțe a fost criticată și sub aspectul dispozițiilor privind plata drepturilor bănești solicitate de reclamanți cu aplicarea dobânzii legale și actualizate cu rata inflației, întrucât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, în acest sens fiind dispozițiile art. 14 alin. 2, 29 alin. 3 și 47 din Legea nr. 500/2002.
La rândul său, H, a invocat în nume propriu și în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.8 și 9.pr.civ. solicitând respingerea cererii de chemare în garanție ca inadmisibilă față de acest minister, datorită lipsei calității procesuale pasive.
În motivarea recursului s-a arătat că acțiunea îndreptată împotriva sa este lipsită de fundament legal, Ministerul Economiei și Finanțelor fiind terț față de raporturile juridice existente între reclamanți și celelalte instituții pârâte, astfel că, orice culpă pentru neacordarea unor drepturi salariale revine unităților angajatoare. Pe de altă parte, Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuții în gestionarea bugetelor parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești, o atare atribuție revenind Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 70 alin.1 din Legea nr. 304/2004.
De asemenea, s-a apreciat că acțiunea reclamanților este neîntemeiată, deoarece legiuitorul a prevăzut, pentru magistrați, prin lege specială, drepturile și majorările periodice aplicabile, respectiv prin nr.OG27/2006, astfel că acestora nu le sunt aplicabile prevederile art.1 alin.1 din nr.OG10/2007.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt nefondate, astfel că vor fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea formulată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând majorările salariale neacordate cu începere de la 1 ianuarie 2007, prevăzute de nr.OG 10/2007, invocând în argumentarea respectivei solicitări prevederile nr.OG137/2000.
Pronunțând hotărârea atacată, instanța de fond a analizat situația reclamanților în raport de celelalte categorii socio-profesionale față de care a fost invocată starea de discriminare, precum și temeiurile care au determinat adoptarea unor soluții legislative diferite.
Astfel, referindu-se la majorările salariale acordate prin nr.OG 10/2007, instanța a pornit de la o realitate incontestabilă, și anume modul de finanțare al instituțiilor față de angajații cărora au fost dispuse aceste măsuri, constatând întemeiat că respectivele majorări s-au referit la instituții finanțate de la bugetul de stat. În aceeași ordine de idei, instanța a pornit de la premisa comună a acestor acte normative privind majorările salariale, și anume efectele produse de creșterea indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 raportat la anul 2006.
Criticile formulate de recurenți se referă, în esență, la lipsa unui temei legal pentru acordarea acestor drepturi.
În opinia Curții, aceștia pornesc de la o premisă greșită, care excede obiectului pricinii, în sensul în care acțiunea reclamanților a avut drept finalitate constatarea unei stări de discriminare și, pe cale de consecință, acordarea masurilor reparatorii prevăzute de art. 27 din nr.OG 137 /2007.
Potrivit art. 1 alin. 3 din ordonanță, exercitarea drepturilor prevăzute de acest articol privește persoanele aflate în situații comparabile. Or, reclamanții au solicitat, iar instanța a analizat temeinicia pretențiilor acestora, prin raportare la persoane aflate în situații comparabile.
Despăgubirile acordate prin hotărârea atacată nu echivalează cu o soluție legislativă, cum greșit consideră recurenții, apreciind că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci reprezintă soluția judiciară permisă și impusă de prevederile art. 27. din nr.OG 137/2000.
Potrivit aceleiași ordonanțe, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare. Astfel fiind, sunt cel puțin greșite susținerile recurenților potrivit cărora tratamentul discriminatoriu poate fi constatat de alte organe abilitate de lege în măsura în care o dispoziție cuprinsă în lege sau ordonanță vine în contradicție cu art.16 din Constituție. Această susținere nu poate fi primită, întrucât starea de discriminare, poate fi constatată de instanță, fiind în esență o apreciere a unor aspecte de fapt, prin raportare la situații comparabile în care se găsesc anumite categorii de persoane.
Așa cum s-a mai arătat, raționamentul instanței de fond a pornit, în primul rând, de la analiza modului de finanțare a categoriilor examinate, reținându-se în acest sens împrejurarea că modalitatea de finanțare a cheltuielilor de personal este comună, respectiv bugetul de stat.
Astfel, instanța de fond a reținut că personalul din sistemul bugetar a beneficiat de majorări salariale pentru anul 2007, majorări acordate prin nr.OG 10/2007, nr.OG 11/2007, nr.OG 16/2007, nr.OG 27/2007, Legea nr. 232/2007, nr.OG 8/2007, nr.OG 20/2007 și nr.OG 23/2007. de motive ale acestor acte normative au avut ca numitor comun necesitatea acordării majorărilor salariale pentru a atenua efectele creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum. Or, prin voința legiuitorului, această măsură a fost aplicată și unor categorii socio-profesionale pentru care nu era necesară dispunerea unei măsuri de protecție socială, cum ar fi demnitarii, personalul asimilat demnitarilor, judecătorii Curții Constituționale, personalul Curții de Conturi ( nr.OG 10/2007, nr.OG 27/2007 ).
În aceste condiții, argumentația instanței de fond este extrem de clară, în sensul în care în baza actelor normative enumerate anterior s-a conturat existența unor măsuri legislative pentru majoritatea personalului salarizat de la bugetul de stat, măsuri care nu au vizat și categoria reclamanților.
Susținerile recurenților, potrivit cărora aceste măsuri au avut natura unor măsuri de protecție socială nu pot fi primite, prin prisma celor arătate anterior, cum de altfel nu poate fi acceptat argumentul potrivit căruia în anul 2007 veniturile salariale ale reclamanților au fost majorate substanțial prin efectul Legii nr. 45/2007. Majorarea salarială despre care se face astfel vorbire nu a avut în vedere altceva decât înlăturarea unei stări precedente de discriminare, a acoperit o nevoie obiectivă și firească a modalității de salarizare și nu a avut în niciun fel ca finalitate înlăturarea efectelor produse de creșterea indicelui de inflație. Această din urmă măsură legislativă nu a fost astfel fundamentată și deci, nu putea produce astfel de efecte.
Prin urmare, instanța de fond a concluzionat în mod temeinic că reclamanților nu le-au fost acordate aceste despăgubiri salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condițiile de acordare (salariile reclamanților nu ar fi afectate de creșterea indicelui prețului de consum) ci, sub simpla motivație că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu discriminatoriu potrivit art. 2 alin.1 din nr.OG 137/2000.
O altă critică formulată de recurenți are în vedere aplicabilitatea nr.OG 137/2000 în cauza de față, în sensul în care se susține că acest act normativ se referă strict la modul de aplicare a legii și nu la examinarea soluțiilor legislative.
Curtea va înlătura această critică pornind de la definiția legală cuprinsă în art.2 din nr.OG137/2000, în sensul că legiuitorul a definit discriminarea ca fiind orice deosebire,excludere și restricție sau preferințăpe bază de (.) categorie socială, (.) precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a - drepturilor recunoscute de lege, în domeniul - economic - sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Pentru a exista discriminare, este necesar să existedeosebiri, excluderi, restricții sau preferințe, întemeiate pe orice criteriu care are ca scop sau efect înlăturarea recunoașterii, înlăturarea folosinței sau a exercitării drepturilor omului și a libertăților fundamentalesaua drepturilor recunoscute de lege în orice domeniu al vieții publice. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a impus, pentru constatarea stării de discriminare, existența unei prevederi legale ca punct de plecare pentru analizarea elementelor definitorii ale acesteia. De altfel, situația sporului de vechime pentru magistrați a fost similară, fiind vorba de un drept neacordat în mod discriminatoriu magistraților, drept față de care a fost apreciată ca existentă starea de discriminare atât de către CNCD, cât și de către instanțe, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, prin soluția dată în recursul în interesul legii și instanțele judecătorești, prin hotărârile irevocabile pronunțate.
De asemenea, Curtea reține că, referindu-se la prevederile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a apreciat în mai multe cauze (prin hotărârile Freding c/a Suediei din 23 iunie 1993, Hoffman c/a Austriei din 28 septembrie 1995, și Scalambrino c/a Italiei din 22 octombrie 1996, și alții c/a Regatului Unit) că statele contractante dispun de o marjă de apreciere pentru a determina în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament aplicabile. De asemenea, printr-o altă hotărâre, respectiv Thlimmenos c/a Greciei, curtea a arătat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
În situația de față, dreptul garantat prin art.14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a fost încălcat, statul, prin puterea sa legiuitoare tratând în mod diferit,fără justificări obiectiveșirezonabilepersoane aflate în situații analoage. Prin urmare, curtea reține că pretențiile reclamanților sunt justificate, iar hotărârea pronunțată de instanța de fond în temeiul dispozițiilor art.1, 2 și 27 din nr.OG 137/2000 este legală și temeinică.
Referitor la dispoziția primei instanțe, vizând actualizarea cu indicii de inflație, la data plății, a sumelor acordate prin hotărârea pronunțată, Curtea de apel relevă, de asemenea, justețea unei astfel de soluții, dată fiind lipsirea reclamanților de beneficiul utilizării respectivelor drepturi bănești la momentul la care acestea ar fi trebuit să le fie acordate și având în vedere efectele devalorizării în timp a monedei naționale.
Temeiul legal al acordării acestor sume îl constituie prevederile art. 1082, 1084 cod civil și ale art. 161 alin. 4 Codul muncii.
Fiind întrunite cerințele prevăzute de aceste texte de lege, rezultă că respectiva cheltuială are o bază legală, după cum are bază legală, potrivit celor arătate mai sus, și acordarea drepturilor bănești solicitate, dreptul reclamanților neputând fi condiționat de sumele alocate Ministerului Public prin Legea bugetului de stat.
În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a primei instanțe, în soluționarea cauzei, Curtea reține că aceasta a fost în mod corect respinsă, deoarece conform art. 21 alin. 1 din nr.OG 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul nr. 1/2001 - 23-30).
De altfel, în același sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și ale art. 295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii în raporturile de muncă), precum și ale art. 5 din Codul muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
În ceea ce privește recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, se constată că acesta vizează și modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive.
Cu privire la această excepție, instanța de control judiciar constată că acest minister are, potrivit Legii nr. 500/2000, responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat, materializat ulterior în legea bugetară anuală. Proiectul bugetului de stat are la bază proiectele de buget ale ordonatorilor principali, printre care se numără și Ministerul Justiției. Cheltuielile de personal reprezintă un capitol distinct al proiectelor de buget întocmite de fiecare ordonator. În activitatea sa, așa cum chiar recurentul invocă, în caz de divergență între Ministerul Economiei și Finanțelor și ordonatorii principali de credite, guvernul este competent să ia decizii în acest sens. Cu toate acestea, responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat aparține în exclusivitate pârâtului, calitatea sa procesual pasivă derivând din această obligație legală și nu, cum în mod greșit apreciază recurentul, din raporturi de muncă. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din nr.HG 208/2005 și art. 3 din nr.HG 386/2007.
Pe de altă parte, cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 24 martie 2005, publicată în 1048/2005, a apreciat calitatea Ministerului Economiei și Finanțelor, ca fiind aceeade garant legalal acestor categorii de obligații.
Prin urmare, în mod greșit se susține că Ministerul Economiei și Finanțelor este lipsit de calitate procesuală pasivă în cauze precum cea supusă examinării, în mod corect fiind admisă și cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub acest aspect fiind incidente prevederile art.60 pr.civ.
Pentru considerentele expuse, constatând că în privința hotărârii primei instanțe nu se identifică niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate recursurile deduse judecății, în baza prevederilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate, recursurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5, și H, cu sediul în M C,-, județul H, în nume propriu și în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.331/28 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 17 iunie 2008.
PRESEDINTE JUDECĂTORI
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 exp.
02.07.2008.
Jud.fond. -
Asist.jud. -
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
