Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 112/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR.112/
Ședința publică din 5 februarie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5 și M, cu sediul în Tg.M,--3, în nume propriu și în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,- sector 5, împotriva sentinței civile nr.1188 din 18 septembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de taxă judiciară de timbru.
Văzând lipsa părților și împrejurarea că acestea au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.1188 din 18 septembrie 2007, Tribunalul Mureșa respins excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și a Direcției Generale a Finanțelor Publice M; a admis acțiunea reclamanților, G, și, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Tg-M, Tribunalul Mureș, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat pârâții în solidar la calcularea și plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază pe perioada cuprinsă între data de 01.05.2004 și data încetării situației de discriminare a reclamanților.
Instanța a dispus actualizarea sumelor de la data scadenței lunare și până la data executării efective în funcție de rata inflației.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamanților a despăgubirilor mai sus menționate.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut în esență următoarele:
Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de angajator în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile sunt solicitate potrivit dreptului comun astfel că instanța a apreciat că este competentă material să soluționeze cauza.
Cu referire la calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor raportat la excepția invocată de acest pârât tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor Legii 500/2002 și a HG 208/2005, art.1 din OG 22/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală în cauză fiind pe de o parte responsabil de elaborarea legilor bugetare și pe de altă parte, fiind garantul executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii.
Cu referire la fondul cauzei instanța de fond reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție.
În soluționarea acțiunii instanța a cercetat situația reclamanților în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare tratamentul diferențial trebuie analizat prin prisma persoanelor aflate în situații comparabile iar nu neapărat în situații similare.
Reclamanții aparțin unor unități bugetare. Prin lege în sarcina acestora a fost impusă o obligație profesională imperativă specială și specifică, de confidențialitate care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa activitatea reclamanților implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică ori nefiind demnitari publici se află în aceiași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Analizând legislația aplicabilă în materia salarizării altor categorii de personal bugetar instanța de fond a constatat că debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate instanța a reținut că acesta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă, o clauză obligatorie.
Raportul de muncă indiferent dacă este tipic sau atipic are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Pornind de la aceste premise legiuitorul instituind obligația sinalagmatică profesională de confidențialitate în sarcina reclamanților a recunoscut și o contraprestație salarială însă numai pentru anumite categorii socio-profesionale aparținând sistemului bugetar.
Instanța a apreciat că sub acest aspect reclamanții se află într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu alte categorii de personal din unitățile bugetare și chiar cu personalul din unitățile private.
Reclamanții deși își execută obligația de confidențialitate totuși, nu li se recunoaște sporul salarial corespunzător așa cum este recunoscut celorlalte categorii. Cu alte cuvinte unul și același element, confidențialitatea, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Sistemul de salarizare în sens larg este guvernat de 2 principii fundamentale: cel al egalității de tratament și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă. Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Așa cum s-a mai reținut reclamanții se află într-o situație identică cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei muncii continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate.
În opinia instanței de fond esențial este criteriul acordării sporului de confidențialitate, respectiv, efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
la o categorie socio-profesională nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru ca aceasta să fie exclusă de la acordarea unui drept garantat de lege, respectiv, dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate. Aceasta deoarece nu categoria socio-profesională este resortul generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului ci obligația stabilită așa cum s-a arătat de lege.
Instanța de fond a apreciat că neacordarea sporului de confidențialitate a creat starea de discriminare supusă spre analiză în prezenta cauză. Atât doctrina cât și practica judiciară au statuat în mod unanim și constat existența discriminării în materie de muncă ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Instanța de fond a reținut ca fiind incidente dispozițiile art.2, 6 din OUG 137/2000; art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; art.7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale ratificat prin Decretul 212/1974; art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale respectiv, Protocolul nr.12 la această convenție; art.4 din Carta socială Europeană revizuită; art.5, 6, 8, 39, 40, 154, 165, 155 rap.la art.1 din Legea nr.53/2003; art.20, 16, 53 și 41 din Constituție; art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei.
Cu referire la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite instanța a aplicat prin analogie procentul sporului de confidențialitate prev. de OUG 123/2003 apreciind că numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri.
Cu referire la apărările pârâților prin invocarea deciziilor Curții Constituționale și a hotărârilor CNCD, instanța a reținut că date fiind atribuțiile și competența acestor organe precum și având în vedere efectul acestor hotărâri, nu pot fi considerate argumente suficiente pentru a aprecia în sensul susținut de pârâți, respectiv al netemeiniciei pretenției reclamanților.
Instanța a mai reținut că acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii care garantează dreptul la despăgubire inclusiv pentru discriminările în muncă.
Instanța de fond a apreciat că răspunderea pârâților este solidară prin prisma prevederilor art.295 Codul muncii, 1039, 1041 Cod civil; art.44, 35 și 36 din Legea 304/2004 raportate la OUG 177/2002 și OUG 27/2006.
Cu referire la actualizarea prejudiciului instanța a admis această pretenție întemeindu-și în drept soluția pe dispozițiile art.1082, 1084 cod civil și art.161 alin.4 Codul muncii.
Având în vedere cele de mai sus instanța s-a pronunțat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Ministerul Justiției și Direcția Generală a Finanțelor Publice M în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, potrivit HG 386/2007 și 1227/2006.
Recurentul Ministerul Justiției a invocat în drept, prevederile art.304 pct.4 și 9 coroborat cu art.312 pr.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul a arătat că pentru acordarea sporului de confidențialitatenu există temei legal,fiind astfel incident motivul de casare prev. de art.304 pct.4 pr.civ. instanța de fond depășind limitele puterii judecătorești. În această ordine de idei recurentul a arătat că atribuția de a analiza un tratament discriminatoriu aparține altor organe în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau o ordonanță în vigoare este în contradicție cu Constituția.
În atare situație se apreciază că soluția primei instanțe de a dispune obligarea ordonatorilor de credite la plata unordrepturi neprevăzute de legereprezintă un exemplu evident de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
O altă critică de nelegalitate a avut în vedere prevederile art.304 pct.9 pr.civ. în sensul în care hotărârea pronunțată este apreciată ca fiind fără temei legal. În acest sens se arată că nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă sau să garanteze dreptul magistraților de a primi spor de confidențialitate. apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații. Categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat, care beneficiază de spor de confidențialitate, sunt expres prevăzute de lege și de principiu sunt acele categorii de salariați care gestionează informații clasificate astfel cum acestea sunt definite de Legea 182/2002.
Recurentul a mai arătat că pentru a putea fi constatată starea de discriminare și pentru a fi necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, reclamanții trebuie să fie beneficiarii unuia din drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege. În opinia recurentului nu sunt incidente în prezenta cauză prev.art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prin prisma art.1 din Protocolul nr.12 la Convenție, întrucât nu există niciun text legal care să recunoască acestei categorii socio-profesională dreptul la sporul de confidențialitate.
Se mai arată în memoriul de recurs că existența stării de discriminare în raport cu OG 137/2000 presupune existența unor situații comparabile. În acest sens se arată că personalul, auxiliar din justiție reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu statut specific reglementat de Legea 567/2004 cu drepturi și îndatoririi specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv, OUG 8/2006. Situația personalului auxiliar din justiție nu poate fi considerată comparabilă în niciun fel cu a personalului militar și a funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională. În aceiași ordine de idei se arată că situația aceleași categorii nu poate fi comparabilă cu cea a funcționarilor publici întrucât cele două categorii socio-profesionale au statute distincte iar sporul de confidențialitate stabilit prin OG 6/2006 are în vedere numai anumite categorii de funcționari. Situația a fost apreciată similar și în ceea ce privește personalul din aparatul CNCD.
Curtea Constituțională a statuat prin deciziile pronunțate că, diferența indemnizațiilor și salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați este opțiunea liberă a legiuitorului, acesta fiind îndrituit să instituie anumite sporuri pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.
Cu referire la incidența în cauză a prevederilor Codului muncii mai exact, obligativitatea acordării unui spor de confidențialitate, recurentul a arătat că o atare prevedere este inexistentă iar confidențialitatea este o atribuție de serviciu normală și compensarea salariului nu este o condiție de validitate a acestei obligații.
În opinia recurentului nu sunt incidente în cauză prevederile art.14 din Convenție în sensul constatării încălcării lor întrucât nu există situații comparabile sau analoage între personal auxiliar de specialitate și alte categorii de personal din sectorul bugetar. În susținerea acestui argument recurentul a arătat că fiecare categorie socio-profesională are statut propriu și sisteme diferite de stabilire a drepturilor salariale, astfel că problema acordării acestor drepturi este una aparținând în exclusivitate puterii legiuitoare. Un alt argument îl constituie acela că salariile reclamanților s-au majorat substanțial în cursul anului 2007 prin mărirea coeficienților de salarizare, a sporului de fidelitate, prin introducerea unor noi drepturi salariale.
Având în vedere cele de mai sus, recurentul a solicitat în baza art.304 pct.4 și 9 coroborat cu art.312 pr.civ. admiterea recursului declarat, casarea sentinței pronunțate și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice M în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, potrivit HG 386/2007 și 1227/2006.
Recurenta a solicitat admiterea căii de atac promovate și respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată față de Ministerul Economiei și Finanțelor.
În drept recurenta a invocat prevederile art.304 pct.7 și 9 și art.304 ind.1 pr.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat în esență că, între reclamanți și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi juridice de muncă, în acest sens acțiunea astfel îndreptată, împotriva unei persoane străină de raporturile juridice existente între pârâți și reclamanți, nu poate fi primită.
Recurenta a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive în cauză argumentând această excepție prin aceea că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se confundă cu bugetul de stat, rolul acestuia limitându-se la elaborarea proiectului bugetului cu respectarea procedurii reglementată de Legea 500/2002. Responsabilitatea astfel stabilită de lege nu poate atrage după sine obligarea solidară la plata drepturilor de natură salarială pretinsă de reclamanți. În altă ordine de idei se arată că Ministrul Economiei și Finanțelor este la rândul său ordonator principal de credite pentru ministerul pe care-l conduce și nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate precum și sub toate aspectele de fapt și de drept, curtea reține următoarele:
Reclamanții au solicitat prin acțiunea formulată, obligarea pârâților, Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Tg-M, Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, la platadespăgubirilorreprezentând echivalente sporului de 15%, spor de confidențialitate acordat printr-o serie de acte normative altor categorii socio-profesionale aparținând unor instituții finanțate de la Bugetul de Stat.
În argumentarea acestor solicitări reclamanții au invocat prevederile OUG 137/2000.
Pronunțând hotărârea atacată instanța de fond a analizat situația reclamanților în raport de celelalte categorii socio-profesionale față de care a fost invocată starea de discriminare precum și temeiurile ce au dus la abordarea unor soluții legislative diferite.
Instanța a analizat în detaliu obligația generatoare a sporului de confidențialitate, respectiv obligația de confidențialitate constatând în mod absolut întemeiat că această obligație este una expresă impusa de dispozițiile legale însă cu toate acestea ea nu se regăsește într-un drept corelativ salarial.
Apreciind asupra acestor constatări instanța de fond a admis pretențiile reclamanților obligând pârâții la despăgubiri.
În esență criticile formulate de recurentul Ministerul Justiției se referă la lipsa unui temei legal pentru acordare a acestor drepturi.
În opinia curții recurentul pornește de la o premisa greșită care excede obiectului pricinii în sensul în care acțiunea reclamanților a avut drept finalitate constatarea unei stări de discriminare și pe cale de consecință acordarea masurilor reparatorii prevăzute de art. 27 OUG 137 /2007.
Potrivit art.1 alin.3 din OUG 137/200 exercitarea drepturilor prevăzute de acest articol privește persoanele aflate în situații comparabile.
Altfel spus reclamanții au solicitat iar instanța a analizat temeinicia pretențiilor acestora, prin raportare la persoane aflate în situații comparabile.
Despăgubirile acordate reclamanților prin hotărârea atacată nu echivalează cu o soluție legislativă, cum greșit consideră recurentul, apreciind în acest sens că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci reprezintă soluția judiciară permisă și impusă de prevederile art. 27. din OUG 137/2000.
Potrivit aceleiași ordonanțe persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare. Astfel fiind sunt cel puțin greșite susținerile recurentului potrivit cărora tratamentul discriminatoriu poate fi constatat de alte organe abilitate de lege în măsura în care o dispoziție cuprinsă în lege sau ordonanță vine în contradicție cu art.16 din Constituție. Această susținere nu poate fi primită întrucât starea de discriminare, așa cum arătam, poate fi constatată de instanță fiind în esență o apreciere a unor aspecte de fapt prin raportare la situații comparabile în care se găsesc anumite categorii de persoane.
Analiza criticilor formulate în recurs presupune abordarea lor într-o ordine logică. În acest sens se impune în primul rând analizarea argumentației instanței de fond privind existența unei situații comparabile între reclamanți si categoriile profesionale fată de care au fost dispuse masuri salariale e au condus la crearea stării de discriminare.
Așa cum s-a mai arătat raționamentul instanței de fond a pornit, în primul rând, de la analiza modului de finanțare a categoriilor examinate, reținându-se în acest sens împrejurarea că modalitatea de finanțare a cheltuielilor de personal este comună respectiv bugetul de stat.
În esență s-a pornit de la aceiași premisă, respectiv, au fost analizate celelalte categorii socio-profesionale salarizate ca și reclamanții de la bugetul de stat.
Pornind de la acest prim element instanța a analizat caracterul sinalagmatic al raporturilor de muncă (tipice sau atipice) în care sunt păți persoanele beneficiare ale sporului de confidențialitate.
Din acest punct de vedere situația reclamanților a fost corect apreciată ca fiind identică cu a celorlalte categorii de personal în sensul în care și reclamanții se supun unei obligații legale de confidențialitate însă fără a beneficia de o contra prestație salarială îndeplinirii acestei obligații.
Prin motivele de recurs recurentul a arătat că nu se pot pune în discuție situații comparabile întrucât categoria socio-profesională a reclamanților este una aparte cu un statut specific reglementat de Legea 567/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special.
Datorită specificului acestei categorii socio-profesionale aceasta nu poate fi comparată cu nicio altă categorie profesională salarizată de la bugetul de stat întrucât fiecare dintre acestea au statute proprii și legi de salarizare distincte.
de la care pornește recurentul este din nou greșită întrucât din argumentația instanței de fond arătată anterior, rezultă cu claritate elementele care au fost determinante în stabilirea stării de discriminare și anume, modalitatea de salarizare (bugetul de stat), obligația legală de confidențialitate (legile și statutele care guvernează organizarea și funcționarea fiecărei instituții), caracterul raporturilor de muncă (tipice sau atipice) în care se află categoriile socio-profesionale examinate (sinalagmatice).
Pornind de la aceste elemente, raționamentul instanței de fond este corect în sensul în care a constatat că, pentru una și aceiași obligație legală, efectele se produc diferit, singurul criteriu fiind, și de această dată, apartenența la o anume categorie socio-profesională.
O altă critică formulată de recurent are în vedere aplicabilitatea OG 137/2000 în cauza de față în sensul în care se susține că acest act normativ se referă strict la modul de aplicare a legii și nu la examinarea soluțiilor legislative.
Curtea va înlătura această critică pornind de la definiția legală cuprinsă în art.2 din OG 137/2000 în sensul că legiuitorul a definit discriminarea ca fiind orice deosebire,excludere și restricție sau preferințăpe bază de (.) categorie socială, (.) precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a - drepturilor recunoscute de lege, în domeniul - economic - sau în orice alte domenii ale vieții publice. Pornind de la aceiași definiție recurentul a arătat că reclamanții ar putea să considere că sunt discriminați dacă drepturile asupra cărora poartă prezentul proces suntrecunoscute de lege. O atare susținere nu poate rezulta decât printr-o interpretare trunchiată a definiției date de legiuitor. Pentru a exista discriminare este necesar să existedeosebiri, excluderi, restricții sau preferințe, întemeiate pe orice criteriu care are ca scop sau efect înlăturarea recunoașterii, înlăturarea folosinței sau a exercitării drepturilor omului și a libertăților fundamentalesaua drepturilor recunoscute de lege în orice domeniu al vieții publice. Cu alte cuvinte legiuitorul nu a impus, pentru constatarea stării de discriminare, existența unei prevederi legale ca punct de plecare pentru analizarea elementelor definitorii ale acesteia. De altfel, situația sporului de vechime pentru magistrați a fost similară fiind vorba de un drept neacordat în mod discriminatoriu magistraților, drept față de care a fost apreciată ca existentă starea de discriminare atât de CNCD cât și de instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție prin soluția dată în recursul în interesul legii și instanțele judecătorești prin hotărârile irevocabile.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art.14, prin hotărârile Freding c/a Suediei din 23 iunie 1993, Hoffman c/a Austriei, 28 septembrie 1995, și Scalambrino c/a Italiei, 22 octombrie 1996, și alții c/a Regatului Unit, a apreciat că statele contractante dispun de o marjă de apreciere pentru a determina în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament aplicabile. Printr-o altă hotărâre respectiv Thlimmenos c/a Greciei curtea arătat că dreptul de a nu fi discriminat garantat de Convenție este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage fără a oferii justificări obiective și rezonabile dar și atunci când statele omit să trateze diferit tot fără justificări obiective și rezonabile persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
În situația de față dreptul garantat prin art.14 din Convenția Europeană a drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale a fost încălcat, statul prin puterea sa legiuitoare tratând în mod diferitfără justificări obiectiveșirezonabilepersoane aflate în situații analoage. În acest sens curtea reține că pretențiile reclamanților sunt justificate iar hotărârea pronunțată de instanța de fond în temeiul dispozițiilor art.1,2 și 27 din OG 137/2000 este legală și temeinică.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor invocând în esență excepția susținută în fața instanței de fond privind lipsa calității sale procesual pasive.
Cu privire la această excepție, instanța de control judiciar constată că acest minister are potrivit Legii nr.500/2000 responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat materializat ulterior în legea bugetară anuală. Proiectul bugetului de stat are la bază proiectele de buget ale ordonatorilor principali printre care se numără și Ministerul Justiției. Cheltuielile de personal reprezintă un capitol distinct al proiectelor de buget întocmite de fiecare ordonator. În activitatea sa, așa cum chiar recurenta invocă, în caz de divergență între MEF și ordonatorii principali de credite, guvernul este competent să ia decizii în acest sens. Cu toate acestea, responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat aparține în exclusivitate pârâtului, calitatea sa procesual pasivă derivând din această obligație legală și nu cum în mod greșit apreciază recurentul din raportul de muncă. De asemenea, răspunderea MEF rezultă și din prevederile art.3 din HG 208/2005 și art.3 din HG 386/2007.
Nu în ultimul rând având în vedere competențele legale a acestui pârât în materie bugetară instanța a stabilit în sarcina acestuia obligația de aalocafondurile necesare plății drepturilor stabilite prin hotărârea atacată. Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 24 martie 2005 publicată în 1048/2005 a apreciat calitatea, ca fiind aceeade garant legala acestor categorii de obligații.
Apreciind asupra celor de mai sus, curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Justiției și de DGFP M în numele Ministerului Economiei și Finanțelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Justiției cu sediul în B-, sector 5, și Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în B- sector5, prin M cu sediul în Tg-M str.-.- nr.1-3, în nume propriu și în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.1188 din 18 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată azi, 5 februarie 2008, în ședință publică.
PRESEDINTE JUDECĂTORI: Nemenționat
-
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 exp./28.03.2008.
Jud.fond:-
Asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
