Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 1170/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR.1170
Ședința publică de la 27 Octombrie 2009
PREȘEDINTE: Benone Fuică
JUDECĂTOR 2: Mihaela Neagu
JUDECĂTOR 3: Alina Savin
Grefier - -
Pentru astăzi fiind amânată soluționarea recursului declarat de reclamanții -, A, A, împotriva sentinței civile nr.498/14.04.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ B, MINISTERUL FINANȚELOR, MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ - DIRECȚIA NAȚIONALA ANTICORUPȚIE, intimatul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII și intimatul-chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cauza având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 22.10.2009 care s-au consemnat în încheierea din aceeași zi, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat soluționarea cauzei la data de 27.10.2009.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față.
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.498/14.04.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respinge acțiunea în contradictoriu cu acesta pentru lipsă calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă excepția inadmisibilității și necompetenței materiale ca nefondată.
A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune.
A fost respinsă acțiunea promovată de reclamantul pentru perioada iulie 2004-noiembrie 2004 ca fiind prescrisă.
A fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanții, A, A, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ J B, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ C J - DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, intimatul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, ca nefondată.
Au fost respinse cererile de chemare în garanție ca fiind nefondate.
Pentru a pronunța hotărârea judecătorească, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr.8044/121/29.11.2007 pe rolul Tribunalului Galați, reclamanții, A, A, au solicitat obligarea paraților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice la plata drepturilor salariale reprezentant spor de confidențialitate de 15% din salariul de baza brut lunar pe o perioada de 3 ani raportata la data sesizării instanței si in continuare pana la încetarea cauzei de discriminare. Au solicitat reclamanții ca aceste drepturi salariale sa fie actualizate funcție de indicele pana la data achitării integrale a sumelor datorate precum și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în cărțile de muncă.
In motivarea cererii au arătat reclamanții ca sunt procurori și că au obligația de a păstra secretul profesional prin lege respectiv art.91 din Legea 303/2004 și obligația de a păstra secretul deliberărilor si al voturilor la care au participat inclusiv după încetarea exercitării funcției.
De asemenea, aceeași obligație este instituită și prin art. 10 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor prin Codul d eontologic ( Hotărârea 328/2005 a ) art. 15.
Toate aceste texte se traduc prin aceea că magistrații au instituita clauza de confidențialitate prin lege, nerespectarea ei angajând răspunderea disciplinară.
Prin Legea nr. 182/2002 si HG 585/2002 s-a recunoscut că magistrații gestionează informații clasificate.
Obligația de a respecta clauza de confidențialitate prin interdicția de a transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul executării contractului este retribuită de legiuitor prin plata unui spor al cărei cuantum variază de la 15% la 30% în domenii ca administrația publică, armata, poliție și este reglementat prin OG 9/2001, Lg.444/2006 prin care s-a aprobat OG 19/2006, OG 6/2007, Lg.656/2002.
Tratamentul diferențiat creat prin dispozițiile legale sus indicate confirmă discriminarea acestei categorii profesionale prin neacordarea sporului în condițiile în care obligația rezultă în sarcina acestora din texte de lege cu caracter imperativ.
Ne aflăm astfel în situația de a constata că procurorii care dispun și supraveghează exercitarea unor activități prin care se obțin informații confidențiale nu beneficiază de spor de confidențialitate în timp ce persoanele care execută dispozițiile respective beneficiază.
Pe de altă parte, se remarcă că anumite categorii de personal beneficiază de spor de confidențialitate pentru simplul fapt că potrivit Codului Muncii, au obligația de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul executării contractului individual de muncă (așa-zisa clauză de confidențialitate).
In aceste condiții, cu atât mai mult apare ca justificată acordarea sporului de confidențialitate acelor categorii de personal care au acces la informații clasificate și dețin certificate eliberate în acest sens.
Conform art.2 a1.3 din OUG nr.137/2000 "sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de alin. față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificative obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare".
Potrivit art.27 al.1 din OG nr.13 7/2000 republicată, "în toate cazurile de discriminare prevăzute în prezenta ordonanță, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare potrivit dreptului comun".
MINISTERUL PUBLICa formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii motivându-si in esența opinia pe următoarele:
-a invocat excepția necompetentei materiale a Tribunalului Galați, având în vedere disp.art 27 din nr.OG137/2000 care la art.27 arată că persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
- admiterea prezentei acțiuni ar echivala cu adăugarea de către instanța la legea specială de salarizare a magistraților.
-discriminarea invocată de reclamanți în raport de alte categorii de personal este utilizată printr-un raționament juridic speculativ, neputând exista nici un fel de discriminare decât în condițiile în care, în sfera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, după persoane aflate în aceleași circumstanțe, primesc un tratament juridic diferit, iar diferența nu poate fi susținută de argumente obiective.
-arată că în cauza de față lipsește orice dispoziție imperativă cuprinsă într-o normă privind acordarea sporului de confidențialitate de 15% magistraților, în schimb există o diferențiere radicală între veniturile nete lunare ale reclamanților în calitatea lor de magistrați și veniturile nete lunare ale altor funcționari care beneficiază de acest spor.
A mai invederat că susținerile reclamanților în sensul că sunt discriminați în raport de celelalte categorii de personal, beneficiari ai sporului de confidențialitate nu pot fi reținute deoarece Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa că prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate.
Consideră că ceea ce solicita de fapt reclamanții este ca instanța să le acorde sporul de confidențialitate în considerarea faptului că desfășoară activități ce presupun păstrarea secretului profesional, acest lucru nefiind posibil întrucât instanța investită cu un litigiu nu poate decât să interpreteze legea și să o aplice și în nici un caz să adauge la lege, acordarea sporurilor solicitate fiind de competența exclusivă a puterii legislative.
Pârâtul MINISTERUL PUBLICa formulat cerere de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice, motivat de faptul că rolul său este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a invocat lipsa calității procesuale pasive având in vedere inexistenta unui raport juridic de muncă între reclamanți și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive motivat de faptul că în speța dedusă judecății ordonator principal de credite este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată motivat de faptul că nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate procurorilor.
Analizând cererile reclamanților si susținerile pârâților din întâmpinări precum și actele dosarului tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Ministerul Finanțelor Publice, instanța a admis-o motivat de faptul că între reclamanți și pârâta Ministerul Finanțelor Publice, nu există raporturi juridice de muncă de natură a atrage obligarea acesteia la plata sumelor solicitate de către reclamanți.
In ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:
Pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, prin Legea nr. 444/2006, se prevede că se acordă un spor lunar de până la 15% din salariul de bază, funcționarilor publici, cu statut special, militarilor angajați pe bază de contract și personalului civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
Dispozițiile art. 15 din OG nr. 6/2007, privind unele măsuri pentru reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, prevăd ca sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului, Ministerul Integrării Europene, Direcțiilor subordonate ministerului delegat pentru comerț din cadrul.
Prin dispozițiile art. 21 din OG nr. 137/2000, se stabilește că persoana care se consideră discriminată, poate formula acțiune privind acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării.
Salarizarea personalului din sistemul autorității judecătorești și stabilirea drepturilor de care acesta beneficiază, este reglementată prin legi speciale, având un regim de salarizare diferit față de alte categorii de personal.
În acest sens, potrivit disp. OG nr. 27/2006, magistrații beneficiază de indemnizație lunară și alte sporuri.
Reclamanții, care își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție- Serviciul Teritorial Anticorupție G, sunt îndreptățiți la un salariu stabilit potrivit actelor normative precizate la care se adaugă celelalte sporuri, respectiv sporul de vechime, sporul de fidelitate precum și sporul pentru condiții grele.
În ceea ce privește sporul de confidențialitate, se constată că potrivit Legii nr. 444/2006, acesta se acordă astfel cum restrictiv este prevăzut de art. 3 cadrelor militare în activitate, funcționarilor publici cu statut special, militarilor angajați pe bază de contract și personalului civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, prin ordin al ministrului sau al conducătorului instituției centrale din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
Dat fiind faptul că, reclamanții nu fac parte din aceste categorii de personal, rezultă că nu sunt îndreptățite să li se acorde sporul de confidențialitate fără a se constata existența unei discriminări față de celelalte categorii.
Dispozițiile OG nr. 137/2000, prevăd că exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul acestui articol, privește persoanele aflate în situații comparabile.
Conținutul concret diferit al atribuțiilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate, față de alte categorii profesionale, precum și sistemele diferite de salarizare ale diverselor categorii profesionale, fac să nu poată fi reținută o situație comparabilă între categorii profesionale distincte - magistrați, funcționari publici, demnitari, alți salariați.
Modalitatea de salarizare a procurorilor DNA este distinctă de cea reglementată pentru alte categorii profesionale, diferențele fiind motivate de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii profesionale, lipsa beneficiului unui drept suplimentar de natură salarială recunoscut altor categorii de salariați, nu presupune plasarea într-o situație discriminatorie. Situația reclamanților nu este comparabilă cu cea a altor categorii socio-profesionale, având în vedere că pe lângă obligațiile specifice funcției, salariații din sistemul judiciar, se bucură de o serie de drepturi și beneficii suplimentare, care li se adresează doar lor, nefiind aplicabile altor categorii de salariați arătate chiar de reclamanți.
de aceste considerente instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a respins acțiunea în contradictoriu cu aceasta pentru lipsă calitate procesuală pasivă. A respins excepția inadmisibilității și necompetenței materiale ca nefondată. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins acțiunea promovată de reclamantul pentru perioada iulie 2004-noiembrie 2004 ca fiind prescrisă. A respins acțiunea ca nefondată. A respins cererile de chemare în garanție ca fiind nefondate.
În opinia separată a asistenților judiciari care au constituit completul de judecată s-au reținut următoarele:
Cererea reclamanților vizează un spor de confidențialitate de 15% din salariul brut.
Inițial s-a acordat acest spor de confidențialitate celor ce aveau acces la informații clasificate, însă ulterior legiuitorul a înțeles să acorde acest spor și altor categorii de funcționari ce nu aveau acces la informații clasificate în schimb aveau obligația de păstrare a secretului profesional prin legi speciale.
Astfel, au fost acordate sporuri de confidențialitate in anul 1997 salariaților din cadrul Camerei Deputaților si Senatului care desfășoară sau realizează lucrări cu caracter confidențial, în anul 1999 s-a acordat un astfel de spor salariaților Agenției Naționale pentru Locuințe, în 2001 s-a acordat sporul membrilor Corpului Diplomatic, în anul 2002 acest spor l-a primit personalul din cadrul Oficiului Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat și personalul din cadrul Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, în anul 2003 prin OUG 123 s-a acordat acest spor celor din aparatul de lucru al Guvernului, precum și din instituțiile și autoritățile publice pentru care, prin acte normative specifice se prevede acest spor. In anul 2004 prin OUG 92 se adaugă acestor categorii de funcționari și alți funcționari, precum cei din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Ministerul Economiei si Comerțului, Consiliului Legislativ. Prin legea nr. 184/2004 se acordă spor de confidențialitate personalului din cadrul Consiliului Concurenței, iar în 2006 personalului din cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Prin legea 444/2006 se acordă sporul de confidențialitate funcție de accesul la informații clasificate și certificat ORNIS cu referire însă la personal militar.
Prin urmare, din numeroasele ordonanțe și legi prin care legiuitorul a ales să acorde acest spor de confidențialitate nu se distinge în cuprinsul acestor texte scopul precis al legiuitorului și rațiunea instituirii sporului, avut în vedere. De aceea, în încercarea de a lămuri rațiunea reglementărilor ( acordarea sporului de confidențialitate) credem ca scopul și criteriul avut în vedere este obligația de confidențialitate a acestor persoane. Din exemplele date mai sus nu rezultă că doar persoanele ce au acces la informațiile clasificate au primit acest spor ci, și numeroase alte categorii de personal. Singurul aspect comun al acestor categorii de persoane ce le leagă este obligația de confidențialitate instituita prin lege. Prin urmare determinând sfera persoanelor cărora ar fi logic și firesc să li se aplica sporul putem observa că magistrații au fost excluși din această sferă ei neprimind spor de confidențialitate, deși obligația de păstrare a datelor aflate din dosare o au și magistrații instituită prin lege. Prin urmare criteriul legiuitorului a fost aceasta obligație, dar când a reglementat diverse legi numai unele categorii de funcționari au primit acest spor. Excluderea apare ca nejustificată odată ce nu s-a arătat exact de ce magistrații nu primesc acest spor mai ales ca datele și informațiile de care aceștia iau cunoștință din dosare sunt mult mai numeroase și mai personale decât, de exemplu, de datele cunoscute prin intermediul exercitării profesiei de personalul ANL sau CNCD. In cazul problemelor apărute și soluționate de CNCD chestiunile se pun doar de principiu și nu concret și atât de personal ca în fața unei instanțe de judecată.
Atât timp cât legiuitorul a ales o asemenea tehnică legislativă, de a institui sporul de confidențialitate pentru diferite categorii de personal atât de diferite, prin mai mult de 20 de acte normative nu și-a declinat clar scopul și rațiunea legii - criteriul avut în vedere - și nu a ales să legifereze printr-un singur act normativ acest spor unde să indice toate categoriile de personal care beneficiază de el, credem că Decizia Curții Constituționale nr. 1/08.02.1994 este mai mult decât aplicabilă în speță în sensul că tratamentul diferențiat nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional în respectul principiului egalității cetățenilor.
Concluzionând raționamentul arătat mai sus, s-a reținut că prin legi s-a instituit un spor de confidențialitate pentru funcționarii din instituții publice ce au prin lege instituită obligația de a nu divulga date și informații de care au luat cunoștință în exercitarea atribuțiilor de serviciu, iar magistrații au fost excluși de la un asemenea spor, deși au și ei instituită prin lege o asemenea obligație, iar această excludere nu apare justificată de vreun interes public și necesar.
Nu orice diferență de tratament semnifică discriminare ci pentru a putea fi reținut tratamentul diferențiat, injust este necesar să se stabilească că persoanele aflate în situații analoage sau comparabile, în materie beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu își găsească nicio justificare obiectivă sau rezonabilă. Situația magistraților este comparabilă cu a celorlalte categorii de personal retribuit identic și reținem doar raportat la scopul instituirii sporului de confidențialitate. Nicio discriminare nu este justificată prin aceea că magistrații ar fi retribuiți prin lege specială deoarece acest aspect nu are vreo legătură cu ideea de tratament diferențiat și discriminatoriu.
Împotriva sentinței civile au declarat recurs reclamanții, a, a și, criticând-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:
În vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile iar nu neaparat în situații similare.
Legea impune procurorilor o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate, în mod concret producând, deținând și gestionând informații clasificate și totodată, dețin certificate eliberate potrivit art.28 din Legea nr.182/2002.
Instanța de judecată nu a explicat în nici un mod diferența dintre munca prestată de diferite categorii de salariați și care să justifice acordarea diferențiată a unui spor de confidențialitate.
Analizând natura juridică a acestui spor este cert faptul că voința legiuitorului a fost aceea de a-l acorda tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate, discriminarea fiind evidentă în raport cu categoriile care gestionează exact aceleași informații clasificate ca și procurorii.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate, aceasta reprezintă o clauză legală și obligație a raporturilor de muncă și contraprestația de confidențialitate reprezentând o obligație pentru pârâți în ceea ce privește plata sporului salarial corespunzător.
Deși procurorii își execută obligația de confidențialitate similar cu restul personalului din unitățile bugetare, pentru îndeplinirea acestei obligații nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Au apreciat că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă motivat de rolul său în elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordinatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de fond și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În drept au invocat dispozițiile art.99 lit.d din Legea nr.nr.303/2004, art.9 și 15 din Codul d eontologic, Legea nr.182/2002, art.6 și 41 al.2 din Constituția României, art.5,6 și art.154 muncii, Directiva nr.2000/EC/78.
Prin întâmpinare, intimatul-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea recursului ca nefondat motivat de inexistența vreunei discriminări, pretențiile formulate reprezentând o adăugare la lege iar acordarea sporului este de competența exclusivă a puterii legislative.
A mai invocat excepția de necompetență a Curții de APEL GALAȚI în soluționarea cauzei întemeiată pe dispozițiile art.II al.3 din OUG nr.75/2008.
Prin încheierea de ședință din 9.07.2008 pronunțată în dosarul nr- al Curții de APEL GALAȚIs -a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea spre competentă soluționare la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul declarat a fost înregistrat sub nr- din 23.07.2008, prin decizia civilă nr.309/21.01.2009 dispunându-se declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de APEL GALAȚI, avându-se în vedere declararea ca fiind neconstituționale a prevederilor art.I și II din OUG nr.75/2008 prin decizia nr.104/20.0.2009 a Curții Constituționale.
Drept urmare, recursul a fost reînregistrat sub nr.247/44/23.02.2009 pe rolul Curții de APEL GALAȚI -Secția pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Prin cererea formulată la data de 6.04.2009 intimatul-pârât MINISTERUL PUBLIC -parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -Direcția Națională Anticorupție a invocat excepție de necompetență materială a Curții de APEL GALAȚI solicitând declinarea acesteia în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Au fost solicitate relații cu privire la funcțiile îndeplinite și perioadele lucrate de către recurenții-reclamanți, în acest sens fiind adresa cu nr.1638/2009 emisă de către intimatul-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție.
Examinând recursul astfel declarat pe baza motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, sub toate aspectele de fapt și de drept în conformitate cu prevederile art.3041pr.civilă, Curtea îl apreciază ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
Excepția de necompetență materială a Curții de APEL GALAȚI, astfel cum a fost invocată, este nefondată față de obiectul căii de atac, respectiv recursul îndreptat împotriva sentinței civile nr.498/14.04.2008 a Tribunalului Galați, de dispozițiile art.284 muncii și ale art.3 pct.3 pr.civilă dar și ale deciziei civile nr.309/21.01.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr- prin care a fost declinată în mod irevocabil competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de APEL GALAȚI.
Pe fondul cauzei, se rețin următoarele:
Potrivit adresei nr.1638/2009/1.10.2009 emisă de intimatul-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție, recurenții-reclamanți au îndeplinit sau îndeplinesc funcțiile de procurori corespunzător perioadelor indicate.
Pretențiile formulate în cauză de recurenții-reclamanți vizează modalitatea de acordare a sporului de confidențialitate pe perioada în care și-au desfășurat activitatea în calitate de magistrați-procurori.
Principiul instituit prin dispozițiile art.3 al. 1 din OUG nr.27/2006 este acela al salarizării judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora și magistraților asistenți în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din ordonanța de urgență.
În ceea ce privește sporul de confidențialitate, recursul declarat de reclamanți este fondat sub aspectul cuantumului acestui spor, de 15% calculat la indemnizația brută lunară.
In acest sens, la data de 16.12.2008, s-a pronunțat Decizia nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
In interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 39 al. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 al. 1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 al. 1 din Legea nr. 567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Prin considerentele deciziei s-a reținut că, potrivit art. 1 alin. (2) lit. i) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt esențiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, vârstă etc. precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței ori executării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamental sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau orice alte domenii ale vieții publice.
Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute de alin. (1) este considerată discriminare în înțelesul acestei ordonanțe.
Sunt discriminatorii, potrivit ordonanței, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la al.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare[ art.2 al.(1)-(3)].
Prin această ordonanță, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr.324/2006, au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. din 19 iulie 2000, și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. din 2 decembrie 2000.
Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor
generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, republicată, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Așa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.
Cât privește noțiunea de "discriminare" trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.
Unul dintre principiile sistemului de salarizare este acela "pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală", consacrat de art. 41 alin. (4) din Constituție și art. 6 alin. (3) din Codul muncii.
C de-al doilea text legal a fost introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 55/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, aprobată cu completări prin Legea nr. 94/2007, în concordanță cu normele Uniunii Europene, și precizează că: "Pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare".
Munca poate fi egală deoarece funcția/postul sunt identice, ca atribuții de serviciu, impunându-se aceleași cerințe pentru salariații care le ocupă.
Dacă felul muncii este același, dacă cerințele și condițiile de muncă sunt aceleași, dacă munca este egală sau de valoare egală, diferențierile de salarizare nu se justifică.
În sistemul public (bugetar) principiul este aplicabil în interiorul acelorași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel.
Întrucât salariile (indemnizațiile) de bază se stabilesc în funcție de factorii amintiți mai sus, deosebirile existente întemeiate obiectiv și rezonabil între ramuri, domenii sau nivele diferite de activitate au o justificare legitimă, fără a fi vorba de existența unor discriminări.
În ceea ce privește însă sporurile, adică acele elemente accesorii și variabile ale salariului, care se acordă în funcție de condițiile în care se prestează munca, situația este cu totul alta.
Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde nu sunt cuprinse în salariul de bază, ele fiind prevăzute de Codul muncii, de legi și ordonanțe, în contractul colectiv de muncă unic la nivel național (art. 41 alin. 3) și în contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unitate și unități.
In sistemul legal actual sporurile nu sunt recompense sau gratificații, ele constituind, în principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiții de muncă sau pentru întrunirea de către cel în cauză a unor cerințe speciale.
Sporurile la salariul (indemnizația) de bază se acordă dacă sunt întrunite următoarele condiții:
- salariatul să ocupe un post într-o specialitate care îi conferă dreptul la
un anumit spor;
- salariatul să lucreze efectiv în condițiile prescrise de lege, de contratul colectiv de muncă sau, după caz, de contractul individual de muncă.
Cu alte cuvinte, indiferent de nivelul studiilor, importanta, complexitatea și atribuțiile de serviciu, funcția (postul), meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate și cuantumul salariului (indemnizației) de bază ale unui salariat, acestuia trebuie să i se dea un anumit spor dacă lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.
Nu există nicio justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ca, în cazul a 2 salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor de serviciu, răspunderii, dar care amândoi lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-1 primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.
Cu alte cuvinte, în considerarea unor condiții amintite mai sus, dintre care se disting cu prioritate rolul, răspunderea și complexitatea atribuțiilor de serviciu ale diferitelor posturi, funcții și activități, legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere egalității cu drepturi prevăzute de art.16 din Constituție, însă acest tratament diferențiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului ( indemnizație) de bază, a indemnizațiilor care constituie sumele plătite anumitor salariați în funcție de criterii specifice muncii sau de cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu, cât și a adaosurilor la salariul de bază ce se acordă în funcție de performanțele individuale.
În ceea ce privește însă sporurile la salariul (indemnizația) de bază, acestea trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea atât timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Acest lucru se referă și la sporul de confidențialitate care trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului.
Acceptând teza propusă de procurorul general prin recursul în interesul legii s-ar ajunge la o situație discriminatorie în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale art. 1-3 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, și ale art. 1 din Protocolul 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile.
Potrivit art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Ca atare, magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziției legale amintite mai sus.
Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal, despăgubirile trebuie să fie date cu caracter temporar până la încetarea situației de discriminare.
Decizia este obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit art. 329 alin. 3 din Cod procedură civilă.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva României), rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa contradicțiile jurisprudenței, fiind mecanismul capabil să asigure coerența practicii, în scopul de a se evita insecuritatea juridică și incertitudinea.
In consecință, față de faptul că s-a pronunțat o decizie ca urmare a promovării recursului în interesul legii asupra interpretării art. 99 al. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, Curtea nu poate da o altă soluție și nu poate emite o altă interpretare contrară deciziei nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De altfel, prin Decizia nr. 93 din 11 mai 2000, Curtea Constituțională a statuat că, in temeiul art. 329 din Codul d e procedură civilă, scopul reglementării recursului in interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării. Pentru realizarea acestui scop Curtea Supremă de Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești. Potrivit aceluiași text, dezlegarea data de instanța supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanțe.
" de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza " împotriva Regarului Unit", 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [.]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii in practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.
Pronunțându-se asupra unui recurs in interesul legii, instanța supremă contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut in art. 16 alin. (1) din Constitute in conformitate cu care: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".
Printr-o altă decizie, nr. 528/02.12.1997, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 lit. d) și ale art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, statuând că: "Principiul supunerii judecătorului numai față de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constitute, nu are și nu poate să aibă semnificația aplicării diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de subiectivitatea interpretării aparținând unor judecători diferiți. O asemenea concepție ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenței judecătorilor, a unor soluții ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeași, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecință". De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeași decizie, că: "Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusă și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deci inclusiv a autorității judecătorești, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia și a aceleiași legi soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii".
Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că această soluție legislativă este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un "proces echitabil", conform art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin hotărârea pronunțată în cauza "Brincat împotriva Italiei", 1992) că independența judecătorilor este privită în raport cu puterea executivă, fară ca această independență să excludă subordonarea față de alți judecători, dacă aceștia se bucură, ei înșiși, de independență față de puterea executivă.
Chiar prin decizia invocată cu nr. 838/27.05.2009, Curtea Constituțională arată clar că "- apare evident faptul că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329. pr. civilă - nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâi judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice.".
Mai arată Curtea Constituțională că,-efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfaptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională".
In ceea ce privește pe intimatul Ministerul Finanțelor Publice, cererea față de acesta este nefondată avându-se în vedere dispozițiile art.19 din Legea nr.500/2002, ce prevăd atribuțiile ce revin acestui minister în referire la coordonarea activităților care sunt în responsabilitatea Guvernului privind sistemul bugetar și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale,ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Numai că, elaborarea bugetelor prin proiectele de legi se face pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formularea propunerilor de buget prezentate de ordonatorii principali de credite cât și a propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite,așa cum este și recurentul-pârât Ministerul Justiției.
Ca atare, nu subzistă în orice condiții obligațiile de garanție ori despăgubire în sarcina Ministerului Finanțelor Publice care să fie determinate în mod direct și nemijlocit de admiterea acțiunii principale, fiind necesare pentru elaborarea proiectelor de legi care să cuprindă asemenea cheltuieli, de politici și strategii sectoriale ori de propuneri de cheltuieli detaliate avansate de ordonatorii principali de credite.
Plata sumelor pretinse se cuvine în formă actualizată cu indicele de inflație întrucât, potrivit dispozițiilor art. 161 alin. 4 din Codul muncii, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea
angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitor.
Unul din principiile evaluării judiciare este că prejudiciul suferit trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și câștigul pe care creditorul nu 1-a putut realiza (lucrum cessans).
In timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu inflația urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești. Soluția actualizării cu indicele de inflație are în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1084 cod civil potrivit căruia daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind in genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit.
Suma rezultată din actualizare in raport cu rata inflației, a reparat integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății și astfel riscul devalorizării leului a fost pus in sarcina debitorului.
In consecință, Codul muncii prin dispozițiilor art. 161 alin. 4, nu interzice în nici un fel actualizarea cu indicele de inflație prin noțiunea de "daune interese".
De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr. 72/05.03.2002), a statuat că actualizarea in raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală.
De asemenea, în condițiile art. 11 din Decretul nr. 92/1976, subzistă și obligația unității unde recurenții reclamanți sunt încadrați în muncă, de efectuare a cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă.
În consecință, pe baza tuturor considerentelor arătate mai sus și în temeiul dispozițiilor art.312 al.1 pr.civilă, va fi respinsă excepția necompetenței materiale a Curții de APEL GALAȚI formulată de intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DNA.
- fi admis recursul declarat de reclamanții -, A, și.
- fi modificată în parte sentința civilă nr.498/14.04.2008 a Tribunalului Galați și în rejudecare:
- fi admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții -, A, și.
- fi obligat pârâtul MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de bază brută lunară începând cu luna noiembrie 2004 la zi și în continuare până la modificarea cadrului legal, proporțional cu perioada lucrată de fiecare reclamant, drepturile urmând a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății.
- fi obligat pârâtul să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMLE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția necompetenței materiale a Curții de APEL GALAȚI formulată de intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DNA.
Admite recursul declarat de reclamanții -, A, și.
Modifică în parte sentința civilă nr.498/14.04.2008 a Tribunalului Galați și în rejudecare:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanții -, A, și.
Obligă pe pârâtul MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de bază brută lunară începând cu luna noiembrie 2004 la zi și în continuare până la modificarea cadrului legal, proporțional cu perioada lucrată de fiecare reclamant, drepturile urmând a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Obligă pe pârât să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința de la 27 Octombrie 2009
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red./7.12.2009
Dact./11 ex/21.12.2009
FOND: -
Asis.jud.-
Președinte:Benone FuicăJudecători:Benone Fuică, Mihaela Neagu, Alina Savin
