Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 1477/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1477/
Ședința publică din 20 august 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5 și M, cu sediul în Tg.M,--3, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.1241 din 13 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de taxă judiciară de timbru.
Văzând lipsa părților și împrejurarea că acestea au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.1241 din 13 iunie 2008, Tribunalul Mureșa respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, a DGFP M; a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Tg-M, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, DGFP M, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea fiecărui reclamant a diferenței dintre sporul de 10% calculat la salariul de bază, și respectiv sporul de 10% calculat la salariul brut, diferențe calculate și cuvenite începând cu data de 01.04.2005 și în continuare pe toată perioada în care reclamanții participă la efectuarea actelor de executare penală și civilă; a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamanților a drepturilor bănești menționate.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.21 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, acestea au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Potrivit Legii nr.500/2002, a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Prin urmare atât excepția inadmisibilității cât și cea a lipsei calității procesuale a MEF și a DGFP M sunt nefondate.
Cu privire la fondul cauzei s-a reținut că reclamantele sunt angajate la Judecătoria Târnăveni, în calitate de grefiere, fiind delegate la biroul executări civile/penale, și fac parte categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul unităților de justiție (grefieri), raporturile de muncă ale acestora fiind guvernate de dispozițiile Codului muncii, conform art.1 din acest cod.
Conform art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului a actelor de publicitate imobiliară, a actelor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii, beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități.
Potrivit art.3 alin.8 din OG nr.8/2007, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de executare penală și executare civilă beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul de bază, calculată în raportul de timpul efectiv lucrate în aceste activități.
S-a mai reținut că aceste prevederi normative introduc o diferență de tratament în cadrul aceluiași personal auxiliar de specialitate din unitățile de justiție, criteriul de distincție fiind categoria socio-profesională (locul de muncă). Însă unitățile de justiție (instanțele judecătorești) desfășoară o activitate complexă, atât pe linie conexă administrativă. Această activitate complexă se reflectă în mod direct și asupra atribuțiilor personalului auxiliar de specialitate, care concură la îndeplinirea acestei întregi activități.
Conform art.38 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (aprobat prin Hotărârea nr.287/2005 a Consiliului Superior al Magistraturi), sunt repartizați pe compartimente de activitate diferite: grefierii de ședință, pe activitatea de judecată (art.93-110 din Regulament), grefierii delegați la compartimentul executări penale sau executări civile, pe activitatea execuțională (art.112, art.117-125, art.126-127, art.55-57 din Regulament); grefierii documentariști, la serviciul de documentare; grefierii statisticieni, la activitatea de statistică; grefierii delegați la biroul judecătorului sindic, la activitatea privind reorganizarea judiciară și falimentul; grefierii delegați la biroul de carte funciară, la activitatea de publicitate imobiliară; grefierii delegați la diferite comisii, alături de judecători (precum cele patru cetățenii sau cercetarea averilor), la activitatea acestora etc.
Ca atare, fiecare grefier are ca activitate principală și permanentă activitatea corespunzătoare compartimentului de activitate în care a fost repartizat sau delegat, pe durata acestei repartizări sau delegări. Astfel, grefierul delegat la compartimentul de executări civile sau penale, pe durata acestei delegări, îi revine îndeplinirea atribuțiilor execuționale respective. Nici un grefier nu poate fi în același timp (în același program de lucru unic al compartimentului în care este repartizat), în mod simultan și permanent, grefier în mai multe compartimente de activitate. Este de neconceput, de exemplu, ca una și aceiași persoană să funcționeze în același timp, în mod simultan și în același program de lucru, atât ca grefier de ședință în ședința de judecată, cât și ca grefier delegat la executări penale. Acest lucru este imposibil, deoarece pe de o parte deoarece distinctele activității de serviciu, specifice diferitelor compartimente de activitate nu pot fi îndeplinite concomitent în același timp, iar pe de altă parte repartizarea sau delegarea se efectuează în mod expres, pe compartimentele de activitate distincte, cu locații și atribuții deosebite, pentru care sunt alocate programe de lucru diferite (normare a muncii diferită).
Rezultă astfel că fiecare grefier îndeplinește atribuțiile aferente compartimentului de activitate la care este repartizat sau delegat. Însă, în toate cazurile, îndeplinește una și aceiași muncă (aceea de grefier, deci nu o muncă de natură juridică diferită), respectiv o muncă normal normată pentru acel compartiment(iar nu o muncă suplimentară, deoarece prin operațiunile juridice de "repartizare" sau de "delegare" se realizează tocmai stabilirea grefierului într-un anumit compartiment determinat de activitate pentru care îi este normată o muncă specifică, ceea ce exclude prestarea unei munci suplimentare, peste normă, atâta timp cât este în puterea respectivei repartizări sau delegări).
Deci, și grefierii delegați la biroul judecătorului sindic, la biroul de carte funciară, la compartimentul de executări civile, la compartimentul de executări penale, la comisia pentru cetățenie sau la comisia pentru cercetarea averii, îndeplinesc tot o muncă (atribuții) de grefier, specifică compartimentului de activitate la care sunt repartizați sau delegați (la fel ca toți ceilalți grefieri), iar pentru a putea îndeplini această muncă, legea nu le cere condiții de studii, de treaptă sau grad profesional diferite față de alți grefieri.
S-a mai reținut că nu este obiectiv și rezonabil a se considera faptul că munca pentru care are loc această repartizare (reorganizarea judiciară, publicitatea imobiliară, executarea hotărârilor, acordarea cetățeniei sau cercetarea averilor) ar fi mai puțin importantă sau mai puțin însemnată cantitativ decât cea din alte compartimente de activitate (de pildă, decât cea din ședințele de judecată), dimpotrivă există aceeași dificultate și responsabilitate.
S-a concluzionat că grefierii (inclusiv reclamantele) sunt tratați diferențiat în funcție de criteriul discriminatoriu al categoriei socio-profesionale, cu încălcarea principiului legal "pentru muncă egală și pregătire profesională, salariul egal", cu toate că îndeplinesc aceeași muncă, cea de grefier.
Cu referire la stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea indemnizației de 10%, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare. În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție, reclamanții prestând muncă de grefieri.
Toate persoanele din acest cadru al grefierilor din unitățile de justiție, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă corespunzătoare funcției de grefier, indiferent de categoria socio-profesională. Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu grefierii delegați la activitățile prevăzute de art.19 din Legea nr.50/1999 și art.3 alin.8 din OG nr.8/2007.
Însă, instanța a reținut că reclamantele, deși își execută raportul de muncă și își îndeplinesc activitatea la care au fost repartizate, totuși nu primesc indemnizația de 10%, sub pretextul discriminatoriu că sunt repartizate la alte compartimente, cu faptul că îndeplinesc una și aceiași muncă de grefier.
Cu alte cuvinte, unul și același element în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de grefier produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă. Astfel, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceiași situație a depunerii unei activități în munca de grefier în care au fost delegate sau repartizate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indemnizația de 10% din salariul brut. Din moment ce reclamantele sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul grefierilor sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al recunoașterii în mod egal și nediferențiat prin lege al aceluiași drept de vechime în muncă la fel ca și restul grefierilor, rezultă că reclamantele nu pot fi tratate diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării indemnizației de 10%. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indemnizației este unul și același: calitatea de grefier care depune munca de grefier.
Deci în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții au invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamantelor (locul de muncă) pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, deoarece pentru aceiași muncă și aceeași pregătire se cuvine un salariu egal.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar acordarea indemnizației de 10% nu este justificată de aceste criterii, ci de simplu fapt al unui anumit loc de muncă (compartiment) arbitrar și discriminatoriu ales.
În concluzie, prin neacordarea indemnizației de 10%, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceiași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție sau locul de muncă) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific. Deci, reclamantele sunt discriminate în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată indemnizația nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acesteia, ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriul declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantelor rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din declarație Universală a Drepturilor Omului; art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974; art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale respectiv Protocolul nr.12 din această Convenție; art.4 din Carta socială europeană revizuită care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003; art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție.
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor OG nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condițiile de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Potrivit art.2 alin.1 OG nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul public, economic, social și cultural, sau orice alte domenii ale vieții publice. La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională (locul de muncă unde sunt repartizați), criteriu de diferențiere injust a grefierilor, fiind absurd și de neconceput a se accepta că munca de grefier se depune doar într-un anumit compartiment de activitate, iar în altul nu.
Instanța de fond a apreciat ca fiind incidente prevederile art.2 pct.1 și art.29 pct.2 din Declarația universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția ner.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indemnizației nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul grefierilor nu primesc indemnizația de 10% pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt repartizați la un loc (compartiment) de muncă (la fel ca și reclamanții).
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca de grefier a fost depusă și de reclamanți.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor indemnizații doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că aceasta răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Răspunderea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, este solidară cu cea a celorlalți pârâți mai sus menționați, deoarece în temeiul art.51 alin.1 din Legea nr.743/2001, art.40 alin.1 din Legea nr.631/2002, art.47 din Legea nr.507/2003, art.42 din Legea nr.511/2004, art.26 din Legea nr.379/2005 raportat la art.14 din G nr.208/2005 și a Hotărârii din 24 martie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului (publicată în Monitorul Oficial nr.1048/2005), acești pârâți au și obligația suplimentară de a acoperi întreaga sumă solicitată de reclamanți, având poziția unor garanți legali, astfel încât excepția lipsei calității procesuale pasive nu poate fi primită.
Reclamantele au solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a găsit-o admisibilă, având în vedere prevederile art.1082 Codul civil și art.161 alin.4 din același cod.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a găsit-o întemeiată, procedând la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți. Plata diferențelor de drepturi salariale se poate realiza numai după deschiderea de credite și după alimentarea cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Apreciind asupra celor de mai sus și sub incidența prev.art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, instanța de fond s-a pronunțat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâre a declarat recurs Ministerul Justiției solicitând admiterea recursului declarat, și respingerea acțiunii formulată de reclamante invocându-se prevederile art.304 pct.9 pr.civ.
În motivele de recurs se arată că prin decizia 818/03.07.2008 a Curții Constituționale, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art,1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG 137/2000.
Recurentul susține că instanța supremă a statuat că indemnizația lunară de 10% din salariul de bază nu se cuvine decât categoriilor de grefieri expres și limitativ prevăzute de legea specială motiv pentru care se solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Se invocă hotărârea nr.333 din 8 octombrie 2007 Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării care a constatat că faptele nu constituie acte de discriminare conform OG 137/2000, fiind sesizat cu o petiție de către persoane care îndeplinesc funcția de grefier prin care se solicită constatarea existenței unei discriminări față de prev.art.8 din OG 8/2007.
Împotriva aceleiași hotărâre a declarat recurs și DGFP M în numele Ministerului Economiei și Finanțelor solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată a MEF și DGFP M datorită lipsei calității procesuale a acestora și în subsidiar respingerea acțiunii ca nefondate, invocând prevederile art.304 pct.9 pr.civ.
Recurenta susține că o cerere de chemare în judecată formulată împotriva MEF în material litigiilor de muncă este inadmisibilă întrucât între părțile din litigiu pe de o parte și MEF sau DGFP pe de altă parte, nu există raporturi juridice de muncă.
Se susține că MEF nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești, aceste atribuții revenind Ministerului Justiției conform prevederilor Legii nr.304/2004.
În ce privește pretențiile deduse judecății se arată că instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile incidente în cauză întrucât din data de 02.02.2007 a intrat în vigoare Legea nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea prin care se arată că sporul se calculează asupra salariului de bază.
După înregistrarea recursurilor de față, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în condițiile art. I și II din nr.OUG 75/2008, iar ulterior instanța supremă și-a declinat competența de soluționare în favoarea acestei instanțe, întrucât dispozițiile sus indicate au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 104/20 ianuarie 2009 Curții Constituționale.
Examinând recursurile deduse judecății, prin prisma motivelor invocate, a prev.art.304 ind.1 și 304 pct.9 pr.civ. rap.la art.312 pr.civ. se constată că sunt fondate urmând a se admite, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond în considerentele hotărârii atacate se constată că nu a analizat acțiunea dedusă judecății încadrându-se la prevederile art.312 pct.5 pr.civ. motivele cuprinse în hotărârea atacată nefiind în concordanță cu dispozitivul acestei hotărâri, fapt ce atrage casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe Tribunalul Mureș, în vederea soluționării cauzei deduse judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Ministerul Justiției cu sediul în B-, sector 5, și M cu sediul în Tg-M, str.-.- nr.1-3, județul M, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.1241 din 13 iunie 2008.
Casează integral hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Tribunalul Mureș.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 20 august 2009.
PRESEDINTE JUDECĂTORI: Nemenționat
-
GREFIER
Red.
Tehnored.
9 exp.
07.09.2009.
Jud.fond:-
Asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
