Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 200/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.200/CM
Ședința publică de la 28 Aprilie 2009
Completul specializat pentru cauze privind
Conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Răzvan Anghel
JUDECĂTOR 2: Maria Apostol
JUDECĂTOR 3: Jelena Zalman
Grefier - -
Pe rol, soluționarea recursurilor civile formulate de recurentul - reclamant, domiciliat în C,-, -0,.C,.47 și de către recurenta - pârâtăSC - SA, cu sediul în B, Clădire 2000 - Faza 1, sector 5, str. -. -, nr.73-75,.2, împotriva sentinței civile nr.1606/19.12.2008 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită, cu respectarea disp.art. 87 și urm. pr.civ.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care a evidențiat faptul că recurenta - pârâtă - SA Bad eclarat și motivat în termen recursul; hotărârea Tribunalului Constanțaa fost comunicată recurentului - reclamant la data de 06.02.2009, recursul fiind declarat la data de 20 februarie 2009(ultima zi de declarare a recursului: 17.02.2009).
Instanța urmează a verifica dacă recurentul - reclamant a declarat și motivat recursul în termenul legal prevăzut de lege și având în vedere că părțile au solicitat judecata cauzei și în lipsă, în temeiul disp. art. 150.pr.civ. constată dosarul în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr-, la 03.11.2008, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta - B, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor restante reprezentând contravaloarea concediilor de odihnă pentru perioada 1999-2008.
În motivare se arată că din anul 1999 reclamantul a fost angajat al pârâtei - punct de lucru C - până la data 07.03.2008 când, prin decizia nr.4258/04.03.2008, s-a dispus desfacerea contractului de muncă pe motiv că s-a desființat postul pe care îl ocupă.
L-a data de 04.03.2008 (dar și 28.03.2008), a solicitat conducerii plata contravalorii concediilor de odihnă pentru perioada 01.01.1999 - 07.03.2008, în care nu a efectuat decât 8 zile de concediu, și nici nu a beneficiat de achitarea drepturilor restante, nici până la data prezentei acțiuni.
Reclamantul solicită ca pârâta să facă dovada plății indemnizației concediilor de odihnă pentru perioada 1999-2008 cu ștatele de plată semnate, precizând că doar la plecarea din firmă se poate compensa în bani concediul neefectuat,doar atunci putând face cererea de plată.
Pentru aceste motive reclamantul, solicită obligarea pârâtei la plata acestor sume.Pentru dovedirea acțiunii reclamantul depune înscrisuri ca: decizia nr.4258-04.03.2008, cererea de plată a contravalorii concediilor de odihnă cu nr.101-03.03.2008 și nr.1078-28.03.2008 și copia carnetului de muncă.
Prin întâmpinare pârâta invocă excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru perioada 1999-2005 conf.art 3 din decr.167/1958.
Pe fondul cauzei se solicită respingerea acțiuni ca nefondată întrucât reclamantul nu a efectuat în natură zilele de concediu de odihnă din culpă proprie,nesolicitând în nici un an efectuarea concediului.
În registratura pârâtei există doar cererile nr.1011/03.03.2008 și nr.1078/28/03.2008 prin care reclamantul solicită retroactiv acordarea indemnizațiilor de concediu pentru intervalul 1999-2008, fiind incidente astfel prevederile art.60 alin 2 din CCM Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010.
Potrivit art.141 din codul muncii este justificată solicitarea reclamantului numai pentru perioada lucrată în anul în curs 01.01-01.04 din anul curent.
Ca probatorii parata solicita înscrisuri si interogatoriul reclamantului.
Anexat întâmpinării se depune copia extras din CCM Unic la Nivel Național 2007-2010.
Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri pentru ambele părți față de faptul că pârâta nu a mai insistat în administrarea probei cu interogatoriul reclamantei.
Prin sentința civilă nr.1606/19.12.2008, s-a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâtă și în consecință s-au respins pretențiile reclamantului aferente perioadei 1999 - 31.12.2003 ca prescrise dar a fost admisă acțiunea reclamantului în sensul obligării pârâtei către reclamant la plata indemnizației de concediu de odihnă aferente perioadei 01.01.2004 - martie 2008.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit art. 1 și 3 din Decret 167/1958 o persoană are posibilitatea de a formula o acțiune civilă in justiție în termen de 3 ani; acest interval se calculează în funcție de data formulării acțiuni, respectiv se pot solicita drepturi pe ultimii 3 ani înaintea înregistrării cererii de chemare în judecată.
In speță prevederile acestor doua texte se vor corobora cu disp.art. 141 codul muncii, cu art. 60 alin. 2 din CCM Unic la Nivel Național, în sensul ca,în speță fiind în discuție indemnizațiile de concediu de odihnă pentru concedii neefectuate, compensarea în bani este permisă în cazul încetării raporturilor de muncă se poate solicita și acorda pentru fiecare an, până la sfârșitul anului următor.
Concret în cazul de speță deși prescripția dreptului la acțiune ar opera pentru intervalul 1999-septembrie 2005,datorită posibilității compensării în bani a concediului neefectuat pentru anul 2003 până la sfârșitul anului 2003, prescripția va cuprinde un interval mai scurt decât cel invocat de pârâtă, explicabil pe faptul că reclamantul beneficiază de această compensare pentru concediul anului 2003, până la data de 01.01.2004, dată de la care este în drept să solicite plata indemnizațiilor,astfel acțiunea sa, va fi admisă parțial pentru perioada 01.01.2004 - martie 2008, restul perioadei: anul 1999 - 31.12.2003, intrând în termenul de prescripție așa cum s-a arătat anterior.
Împotriva acestei soluții au formulat recurs ambele părți.
În motivarea recursului său, recurentul reclamant a arătat că în mod greșit s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, solicitând modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii și pentru perioada 1999 - 31.12.2003.
În motivarea recursului formulat de recurenta pârâtă s-a arătat că în mod greșit instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune numai pentru perioada 1999 - 31.12.2003, întrucât excepția era întemeiată în ceea ce privește intervalul 1999 - septembrie 2005. În acest sens s-au invocat prevederile art. 141 din codul muncii și art. 60 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru perioada 2007-2010 față de care s-a apreciat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamantul poate pretinde compensarea concediului de odihnă în totalitate la sfârșitul anului următor, prevederile legale permițând doar efectuarea concediului în anul următor. Cu privire la fondul cauzei, s-a reiterat susținerea privind imposibilitatea compensării concediului de odihnă în bani la sfârșitul anului următor, art. 60 din contractul colectiv de muncă la nivel național condiționând posibilitatea efectuării concediului la sfârșitul anului următor, dacă acesta nu a fost efectuat din motive neimputabile. Cu privire la această condiție s-a susținut că reclamantul nu a efectuat concediul de odihnă din culpa sa exclusivă, întrucât nu a cerut efectuarea concediului de odihnă; s-a mai arătat în același sens că o compensare în bani a concediului neefectuat se poate realiza numai în ceea ce privește concediul din ultimul an de activitate nu și în privința concediilor din anii anteriori.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată următoarele:
1. Cu privire la recursul formulat de recurentul reclamant:
La termenul din 28.04.2009 instanța, din oficiu, a invocat tardivitatea formulării recursului.
Cu privire la excepția tardivității, potrivit art.137 Cod.proc.civ. Curtea reține următoarele:
În conformitate cu art.290 din codul muncii, procedura de soluționare a conflictelor de muncă se reglementează prin lege specială. Potrivit art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, în această materie, termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunțate de instanța de fond. Aceste prevederi au un caracter special și sunt derogatorii de la prevederile art. 301 Cod.proc.civ..
Se constată că sentința recurată a fost comunicată recurentului la data de 06.02.2009 așa cum rezultă din dovada de comunicare aflată la fila 24 din dosarul de fond, prin afișare la sediul acesteia întrucât nici o persoană nu a fost găsită, în conformitate cu art. 921 Cod.pr.civ.
Cererea de recurs a fost înregistrată la Tribunalul Constanța la 20.02.2009 (data rezoluției de primire). Nu rezultă ca cererea să fi fost depusă prin poștă.
Raportând data depunerii cererii de recurs la Tribunalul Constanța 20.02.2009 - la data comunicării sentinței recurate - 06.02.2009, se constată că termenul de 10 zile prevăzut de art. 80 din Legea nr. 168/1999 și calculat conform art.101 și următoarele Cod.proc.civ., a fost depășit.
Recurentul nu a invocat și nu a probat nici o împrejurare mai presus de voința sa în sensul art.103(1) Cod.proc.civ. așa încât potrivit aceluiași articol intervine sancțiunea decăderii.
Ca urmare, recursul formulat de reclamant va fi respins ca tardiv.
2. Cu privire la recursul formulat de recurenta pârâtă:
Potrivit art.139 din codul muncii, dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților și nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări.
Pe de altă parte, art.141 din codul muncii, concediul de odihnă se efectuează în fiecare an dar, prin excepție, efectuarea concediului în anul următor este permisă numai în cazurile expres prevăzute de lege sau în cazurile prevăzute în contractul colectiv de muncă aplicabil. Același articol, la alin.(4), prevede că o compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
Este adevărat că în conformitate cu art. 144 din codul muncii, salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.
Dar, această obligație trebuie analizată în corelare cu obligația angajatorului care potrivit art.141 alin.(3) este obligat să acorde concediu, până la sfârșitul anului următor, tuturor salariaților care într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau dreptul. Mai mult, angajatorul are obligația în conformitate cu art. 143 din codul muncii să realizeze o programare colectivă sau individuală a efectuării concediilor de odihnă de către angajați cu consultarea sindicatului sau, după caz, a reprezentanților salariaților, pentru programările colective, ori cu consultarea salariatului, pentru programările individuale. se face până la sfârșitul anului calendaristic pentru anul următor.
Recurenta pârâtă nu a dovedit, contrar art. 287 din codul muncii, că a efectuat această programare pentru ca angajații să poată să formuleze cereri de efectuare a concediului de odihnă în acord cu prevederile art.143 alin.4 din codul muncii.
Ca urmare, recurenta nu poate invoca culpa reclamantului în neefectuarea concediului de odihnă, pentru că în acest mod ar invoca propria culpă în apărare, ceea ce nu este permis.
Pe de altă parte, față de prevederile art.139 din codul muncii, nu se poate considera că prin neefectuarea concediului de odihnă, angajatul pierde dreptul la concediu de odihnă, în condițiile în care angajatorul nu își îndeplinește obligația de a asigura efectuarea acestui concediu de odihnă. Ca urmare, în cazul în care concediul de odihnă nu se mai poate efectua în natură, el se compensează în bani, dreptul la plata sumei compensatorii, fiind supusă termenului general de prescripție.
În acest sens mai trebuie avut în vedere că art.7 din Directiva 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru impune ca statele membre să ia măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și acordare a concediilor prevăzute de legislația și practicile naționale iar alineatul 2 al aceluiași articol stabilește că perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.
Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a arătat în Hotărârea pronunțată în cauzele conexe C-350/06 și C-520/06, că prevederile sale nu se opun, în principiu, unei reglementări naționale care prevede modalități de exercitare a dreptului la concediu anual plătit acordat în mod expres în această directivă și care prevede chiar pierderea acestui drept la sfârșitul unei perioade de referință sau al unei perioade de report, cu condiția totuși ca lucrătorul al cărui drept la concediul anual s-a pierdut să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita dreptul conferit de Directivă (paragraful 43).
Mai trebuie avut în vedere că în hotărârea pronunțată în cauza C-124/05 (Federatie ), Curtea de Justiție a stabilit că art.7 din Directiva 93/104/EC se opune unei prevederi legislative naționale care să permită înlocuirea zilelor de concediu de odihnă care nu sunt efectuate într-un anumit an, cu o compensație în bani în cursul anului următor, în timpul derulării contractului de muncă. Directiva 93/104/EC a fost înlocuită de Directiva 2003/88/EC, dar art.7 a fost preluat în aceeași formulare.
Or, așa cum a stabilit Curtea într-o jurisprudență constantă, obligația de a transpune în dreptul național a directivelor incumbă satelor și astfel tuturor instituțiilor sale, inclusiv instanțelor judecătorești care, însărcinate cu aplicarea dispozițiilor dreptului comunitar, în cadrul competențelor lor, le revine sarcina de a asigura deplinul efect al acestor norme si de a proteja drepturile pe care acestea le conferă persoanelor particulare (hotărârile din cauzele, considerentul 16, considerentul 19, considerentul 32, și alții, considerentul 122). Din acest motiv, în momentul punerii în aplicare a dispozițiilor legislației naționale, anterioare sau posterioare directivei, instanța națională este obligată să le interpreteze, pe cât posibil, în conformitate cu litera si spiritul directivei incidente în cauză (hotărârea pronunțată în cauza ). În acest scop este necesar ca instanțele naționale să aibă în vedere și jurisprudența Curții de Justiție, care este obligatorie pentru sate și a cărei nerespectare atrage răspunderea statelor.
Ca urmare, trebuie interpretată legislația națională în sensul că dreptul la concediu anual de odihnă nu poate fi considerat a fi pierdut în situația în care acesta nu a fost efectuat până la sfârșitul anului următor, dacă salariatul nu a avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita drept. De asemenea, nu se pot interpreta normele interne aplicabile în sensul că la sfârșitul anului următor salariatul ar avea dreptul la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat.
Ca urmare, dacă dreptul la efectuarea concediului de odihnă nu s-a stins la sfârșitul anului următor întrucât salariatul nu a avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita drept, și acest drept subzistă la data încetării raporturilor de muncă, la acea dată se naște dreptul său la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat iar de la data nașterii dreptului la acțiune pentru valorificarea acestui drept patrimonial curge termenul de prescripție, astfel cum stabilește ca regulă generală art.7 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce privește prescrierea dreptului la acțiune, problema care se pune este aceea a stabilirii momentului la care se naște dreptul la compensarea în bani a concediului și dreptul la acțiune în justiție, moment de la care curge termenul de prescripție.
Instanța de fond a considerat că dreptul la acțiune se naște la sfârșitul anului următor, în care se putea efectua concediul de odihnă în natură, în timp ce recurenta susține că termenul de prescripție trebuie raportat la data încetării raporturilor de muncă.
Or, cu atât mai mult, dacă termenul de prescripție era calculat de la data nașterii dreptului la compensare în bani a concediului de odihnă, adică data încetării raporturilor de muncă, astfel cum susține recurenta, respectiv 24.03.2008, acest termen nu se împlinise la data introducerii acțiunii - 03.11.2008.
Ca urmare, în conformitate cu art. 312 Cod.pr.civ. se va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul - reclamant, domiciliat în C,-, -0,.C,.47, împotriva sentinței civile nr.1606/19.12.2008 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, ca tardiv.
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta - pârâtăSC - SA, cu sediul în B, Clădire 2000 - Faza 1, sector 5, str. -. -, nr.73-75,.2, împotriva sentinței civile nr.1606/19.12.2008 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28.04.2009.
Președinte, Judecători,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud.fond::;
redactat jud. - / 27.05.2009
dispozitiv - gref.-
2 ex./29.05.2009
Președinte:Răzvan AnghelJudecători:Răzvan Anghel, Maria Apostol, Jelena Zalman
