Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 2166/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(Număr în format vechi 1638/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 2166R
Ședința publică de la 03 Aprilie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Călin Dragoș Alin
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind cererile de recurs formulate de recurenta-reclamantă, recurenții-intimați MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.206 din 31.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, (), CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII, TRIBUNALUL ARAD, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, având ca obiect-drepturi bănești spor de 40%.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că la dosar recurentul Ministerul Justiției și Libertăților a depus întâmpinare.
Curtea constatând cauza în stare de judecată o reține spre soluționare, având în vedere că s-a solicitat judecarea pricinii în lipsa părților.
CURTEA
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 206 din 31.10.2008,pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI -Secția a VII-a, în dosarul nr-, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Justiției.
S-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții, (), prin reprezentant, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Economiei și Finanțelor, Institutul Național al Magistraturii, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, cu sediul în B,-, sector 3.
S-au obligat pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii și TRIBUNALUL BUCUREȘTI la plata sporului net, prevăzut de art.28 alin.4 din OUG nr.43/2002, actualizat în raport de rata inflației, conform raportului de expertiză întocmit de expert contabil după cum urmează: 1) pentru reclamanta, suma de 30.178 lei, pentru perioada 11.04.2002 - martie 2006; 2) pentru reclamanta, suma de 47.435 lei, pentru perioada 11.04.2002 - martie 2006; 3) pentru reclamanta, suma de 16.841 lei, pentru perioada 11.04.2002 - martie 2006; 4) pentru reclamanta (), suma de 1.022 lei, pentru perioada 09.01.2006 - martie 2006; 5) pentru reclamanta, suma de 14.962,193 lei, pentru perioada 01.01.2005 - martie 2006; 6) pentru reclamanta, suma de 3.677 lei, pentru perioada 01.10.2005 - martie 2006; 7) pentru reclamanta, suma de 15.027 lei, pentru perioada 01.12.2004 - martie 2006; 8) pentru reclamantul, suma de 2.206 lei, pentru perioada 01.10.2005 - martie 2006; 9) pentru reclamanta, suma de 2.206 lei, pentru perioada 01.10.2005 - martie 2006; 10) pentru reclamantul, suma de 48.923 lei, pentru perioada 11.04.2002 - martie 2006; 11) pentru reclamanta, suma de 1.704 lei, pentru perioada 09.01.2006 - martie 2006; 12) pentru reclamanta, suma de 17.690 lei, pentru perioada 01.07.2003 - martie 2006.
S-au obligat pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii și TRIBUNALUL BUCUREȘTI să actualizeze sporul net cuvenit reclamanților și în continuare, până la data plății efective.
S-au obligat pârâții să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților.
S-au obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare plății drepturilor de mai sus.
S-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul TRIBUNALUL ARAD.
S-au obligat pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii și TRIBUNALUL BUCUREȘTI la plata sumei de 1.650 lei, cheltuieli de judecat, tre reclaman i (onorariu expert).
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției este neîntemeiată, în condițiile în care Hotărârea nr.185 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, a fost adoptată la data de 22.07.2005, iar acțiunea introductivă de față a fost introdusă la 18.07.2007.
Aceasta, întrucât numai la data pronunțării Hotărârii nr.185/22.07.2005 păgubiții, în speță reclamanții, au cunoscut sau trebuiau să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea (art.8 din Decretul nr.167/1958).
De adăugat că, în luna februarie 2005, Ministerul Justiției a inițiat un proiect legislativ menit să înlăture situația discriminatorie creată prin sporul de 40%, pentru anumite categorii de magistrați.
De asemenea, prin strategia de reformă a sistemului juridic pe perioada 2005 - 2007 și planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, s-a produs înlăturarea discriminării, Capitolul VI, punctul 3, referindu-se la asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților și personalului auxiliar și 3.3 la eliminarea discriminării cauzate de acordarea sporului de salariu de 40%, pentru anumite categorii de magistrați.
Se constată așadar o recunoaștere explicită a discriminării existente la momentul adoptării-/30.03.2005, echivalând cu recunoașterea, în sensul art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începutul unui nou termen de prescripție de 3 ani.
Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că prin Decizia nr.VI, pronunțată în dosarul nr.26/2006 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii, formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lână Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă stabilind că aplicarea dispozițiilor art.11 alin.1 din OUG nr.177/2002 și art.28 alin.4 din OUG nr.43/2002 a fost făcută discriminatoriu, iar drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistra ilor.
S/a înlăturat astfel apărarea formulată de către pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii referitoare la faptul că drepturile salariale solicitate nu au fost acordate prin vreun act normativ acestei categorii profesionale, deoarece din copia carnetelor de muncă depuse la dosarul cauzei, rezultă că reclamanții sunt asimilați magistraților.
La acordarea drepturilor bănești cuvenite reclamanților se vor avea în vedere sumele astfel cum acestea au fost recalculate de către expertul contabil, la data de 16.05.2008, ulterior depunerii raportului de expertiză, mai puțin în ceea ce o privește pe reclamanta (), în privința căreia, Curtea va avea în vedere sumele ce apar în raportul de expertiză contabilă inițial, deoarece expertul a efectuat calcule din care rezultă că drepturile solicitate de aceasta decurg din luna decembrie 2003. Însă, din copia carnetului de muncă al acestei reclamante, aflată la filele 55 - 58 dosarul Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, rezultă că reclamanta a fost numită în funcția de expert asimilat magistraților, începând cu data de 01.12.2004 și nu 01.12.2003, astfel cum a calculat expertul contabil.
În considerarea celor mai sus arătate, având în vedere Decizia nr.VI pronunțată în dosarul nr.26/2006 de către Înalta Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, Curtea a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii și TRIBUNALUL BUCUREȘTI la plata sporului net prevăzut de art.28 alin.4 din OUG nr.43/2002, actualizat în raport de rata inflației conform raportului de expertiză întocmit de expert contabil.
S/a apreciat că actualizarea sumelor cuvenite în raport de rata inflației este justificată prin devalorizarea monetară, survenită între data când sporurile de 30%, respectiv 40% din indemnizația de încadrare brută lunară ar fi trebuit acordate și data plății efective, constituind parte a prejudiciului suferit de reclamanți și care este datorată de pârâți, în temeiul art.161 alin.4 din Codul muncii și art.1084 din Codul civil.
S-a dispus obligarea pârâților să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților, ținând seama de faptul că sporul mai sus acordat este un drept salarial.
Ținând seama de faptul că Ministerului Economiei și Finanțelor îi incumbă, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, obligația întocmirii proiectelor legilor bugetare anuale pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite, iar în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate, cu ocazia rectificării bugetare, pârâții s-ar afla în imposibilitatea respectării hotărârii judecătorești, instanța a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor acordate prin prezenta hotărâre.
În temeiul art.246 pr.civ. Curtea a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul TRIBUNALUL ARAD.
În temeiul art.274 pr.civ. pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii și TRIBUNALUL BUCUREȘTI au fost obligați la plata către reclamanți a sumei de 1.650 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.
Împotriva acestei sentințe, în termenul legal au formulat recurs motivat în termen legal reclamanții, Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, care au criticat sentința ca netemeinică și nelegală.
Recurenta, în motivarea recursului său a susținut că expertul contabil desemnat în cauză a depus la termenul din data de 26.05.2008 o rectificare la raportul de expertiză urmare refacerii calculelor reprezentând drepturile bănești cuvenite reclamanților în dosar astfel că dacă în primul raport de expertiză suma care i se cuvenea era de 15.027 RON,urmare a refacerii calculelor suma care i se cuvine este de 24.801 RON.
Recurenta susține că, deși instanța a reținut sumele din cea de-a doua expertiză, în ceea ce o privește a luat în calcul primul raport de expertiză depus, argumentând că s-au avut în vedere sumele ce apar în raportul le expertiză contabilă inițial, deoarece expertul a efectuat calcule din care rezultă că drepturile solicitate e aceasta decurg din luna decembrie 2003 însă, din copia carnetului de muncă al acestei reclamante, aflata la filele 55 - 58 dosarul Tribunalului București Secția a VIII Conflicte de munca și asigurări sociale, rezultă că reclamanta a fost numită în funcția de expert asimilat magistraților începând cu data de 1.12.2004 si nu 01.12.3003, astfel cum a calculat expertul contabil.
Din modul în care Curtea a motivat soluția, în ceea ce o privește, recurenta precizează că a rezultat că a avut în vedere faptul că recurenta a fost numită în funcția de expert asimilat magistraților începând cu data de 1 decembrie 2004, fapt care nu corespunde însă realității.
Susține recurenta că a fost numită în această funcție începând cu data de 1 decembrie 2003 în acest sens fiind Ordinul Ministerului Justiției nr. 3774/C din data de 24 decembrie 2003 unde, la art. 1 se arată că: "începând cu data de 1 decembrie 2003 domnișoara este numită în funcția de expert la Institutul Național al Magistraturii, poziția 28 din Statul de funcții, cu o indemnizație de încadrare lunară corespunzătoare coeficientului de multiplicare 11,000"; de altfel, în acest sens este și adeverința eliberată de Institutul Național al Magistraturii din care rezultă sumele încasate de mine în perioada 1 decembrie 2003 - 1 decembrie 2004, sume avute în vedere și de dl. expert în rectificarea raportului de expertiză.
De altfel, chiar în cartea de muncă este indicat faptul că ea ocupă funcția de personal de specialitate juridică asimilat magistraților prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 3774/C din data de 1 decembrie 2003 fapt neobservat de instanța de fond.
La rândul său, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților,întemeindu-se pe disp. art 304 pct. 6 și 9.pr.civ. a criticat la rînul său sentința ca nelegală și netemeinică susținînd că instanța de fond, a ignorat excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Justiției, prin întâmpinare, unde s-a arătat că Ministerul Justiției nu poate fi obligat la plata drepturilor solicitate de intimații reclamanți care sunt angajați ai Institutului Național al Magistraturii.
Astfel, din septembrie 2004, Institutul Național al Magistraturii este ordonator secundar de credite, iar ordonator principal este Consiliul Superior al Magistraturii și prin urmare Ministerul Justiției nu are calitate față de pretențiile formulate de reclamanți.
Aceleași concluzii se impun și pentru reclamanții detașați în cadrul, pe durate detașării acestora, întrucât drepturile salariale se suportă de angajatorul la care s-a dispus detașarea.
Totodată, instanța a admis cererea, respingând, în mod eronat, excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material, pentru perioada care excede termenului de prescripție de 3 ani cu motivarea că, prin strategia de reformă a sistemului juridic pe perioada 2005-2007 și planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar s-a produs înlăturarea discriminării echivalând cu recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, iar prin această recunoaștere a fost întrerupt cursul prescripției.
Recurentul consideră că, în mod greșit, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât s-a depășit termenul de prescripție de 3 ani stabilit prin Decretul nr. 167/1958 de art. 283 din Codul muncii, raportat la momentul introducerii cererii chemare în judecată, anume 18.07.2007.
În primul rând trebuie menționat faptul că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este stabilit de lege, respectiv de Decretul nr. 167/1958 care reglementează în acest sens o regulă generală și mai multe reguli speciale, începutul prescripției extinctive fiind, cum se arată în literatura de specialitate, "o chestiune de ordine publică".
Prin urmare, susține recurentul că punctul de vedere reținut de instanța de fond este în contradicție cu considerentele și dispozitivul Deciziei nr.VI pronunțată de în dosarul nr.26/2006; în aceste condiții, în raport de data introducerii acțiunii, precum și în considerarea prevederilor art. 12 din decretul menționat, potrivit cărora "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită" solicită a se constata că dreptul la acțiune este prescris pentru perioada anterioară datei de 18.07.2004.
Întreruperea cursului prescripției extinctive nu s-a produs nici prin efectul Hotărârii nr. 185/22.07.2005 a CNCD, având în vedere că prin Decizia VI/15.01.2007 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu a stabilit în cuprinsul său, termen de la care a început să curgă prescripția, așa cum face de exemplu Decizia nr. XXIII/12.12.2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 233/15.03.2006 și prin urmare, începutul cursului prescripției trebuie să se determine potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 și art. 283 din Codul muncii.
Recurentul mai precizează că instanța de fond, în considerentele hotărârii, în mod greșit, a reținut că prin strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, HG nr.232/2005, s-a propus înlăturarea discriminării și aceasta reprezintă o recunoaștere explicită a discriminării existente la momentul adoptării strategiei-30.03.2005 și ca atare, recunoașterea a șters prescripția scursă până la data de 30.03.2002.
Atât literatura de specialitate cât și practica judecătorească sunt unanime în a considera că recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, pentru a produce efecte întreruptive, trebuie să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția extinctivă și să fie neîndoielnică.
Conform art.1 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit, iar potrivit art. 7 "prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".
Cu privire la invocarea prevederilor HG nr. 232/30.03.2005, ca o recunoaștere a drepturilor revendicate, apreciază recurentul că acest act normativ nu poate fi considerat act care a întrerupt cursul prescripției, întrucât la data adoptării sale, cursul de prescripție era încheiat.
Pe de altă parte, nicăieri în cuprinsul actului enunțat nu se face referire expresă la sporul prevăzut de art. 28 alin.4 din OUG nr. 43/2002, or, recunoașterea unui drept, pentru a produce efecte de întrerupere, trebuie să fie neîndoielnică și explicită.
Recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin recursul formulat susține că în conformitate cu art.304 pct.4- Cod pr.civilă instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Recurentul consideră că, pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat la alocarea fondurilor către pârâți ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetara și totodată ar pune instituția sa în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri deoarece decizia finala privind conținutul bugetului nu aparține acestei instituții.
Potrivit art.6 din Legea nr.500/2002 legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie;legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca si legilor anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar astfel că responsabilitatea sa se limitează la faza de proiect bugetar iar Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, ar reprezenta implicarea în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art. 1 alin.4 din Constituția României " (4) statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale".
Recurentul consideră că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative (Parlamentul României).
Potrivit art. 304 pct.9 Cod pr.civilă - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Recurentul invocă excepția lipsei calității procesuale a Ministerul Economiei si Finanțelor în calitate de parat.
Susține recurentul că Ministerul Justiției are calitate de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate,pentru bugetul propriu si pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, stabilește principiile, cadrul general si procedurile privind formarea, administrarea, angajarea si utilizarea fondurilor publice, precum si responsabilitățile instituțiilor publice implicate in procesul bugetar si care la lit. - e) stipulează faptul că, "proiectele legilor bugetare anuale si ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite".
Prin urmare, precizează recurentul, este lipsit de relevanță faptul că, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.
Recurentul solicită să se constate că între reclamanți și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției sale.
Mai precizează recurentul că raporturile de muncă sunt între reclamanți pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară activitatea pe de alta parte.
Pretențiile reclamanților solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator.
Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite( principal, secundar și terțiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege.
Însă, în condițiile în care instanța va dispune obligarea la plata drepturilor de personal către reclamanți, pârâtul care urmează să facă plata trebuie să rețină și să vireze contribuțiile obligatorii către bugetul de stat.
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul invoca și dispozițiile Ordonanței nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice in temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plata respectiva.
Potrivit art. 2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii si ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.
Prin urmare, obligațiile de plată ale Ministerului Justiției în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi o hotărâre judecătoreasca prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără nici o legătura cu competentele Ministerului Economiei si Finanțelor în materie de buget.
Totodată, prin art. 25 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează sa fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume, pe tot parcursul anului.
Astfel, ordonatorii principali de credite au toate posibilitățile legale să obțină fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiari, respectiv angajatorilor instituții publice sumele necesare.
În ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești din sistemul justiției, față de prevederile Ordonanței de Urgență nr.22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 110/2007, devin aplicabile și dispozițiile cu caracter special ale art.III alin.1 Ordonanței de Urgență nr.75/2008.
Prin Ordinul comun nr.3774/22.08.2008, privind modalitatea de eșalonare a plații sumelor, prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.75/2008 privind stabilirea unor masuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, a fost reglementata modalitatea de executare a hotărârilor obținute de personalul din justiție.
Conform art.2 din Ordinul nr.3774/22.08.2008"Plata sumelor aferente fiecărui titlu executoriu dintre cele prevăzute la art.1 se va realiza eșalonat, în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.75/2008, în trei tranșe stabilite după cum urmează:a) în luna octombrie 2008-30%; b) în luna martie 2009-40%; c) în luna octombrie 2009-30%.
Potrivit art.3 sumele aferente tranșei menționate la lit.a) vor fi alocate prin edificare bugetara iar, conform art.4 sumele menționate la lit.b) și c) vor fi alocate prin bugetul aferent Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Înaltei Curți de Casație și Justiție și Ministerului Public, pentru anul 2009.
Având în vedere dispozițiile Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 75/2008 și Ordinului nr.3774/22.08.2008, plata drepturilor salariale din sistemul de justiție, recunoscute prin hotărâri judecătorești, vor fi achitate eșalonat de ordonatorii de credite din sistemul de justiție, din bugetele acestora, urmând ca fondurile să fie alocate prin legile de rectificare și prin legea bugetului.
Având în vedere faptul ca art.2 lit. a) din Ordinul nr.3774/22.08.2008 menționează faptul ca, prima tranșa în procent de 30% se va achita în luna octombrie 2008 prin Ordonanța de Urgență nr.112/2008, s-a procedat la rectificarea bugetului pe anul 2008.
Astfel, pentru bugetul Ministerului Justiției (debitor) au fost alocate sume suplimentare în vederea finanțării cheltuielilor respectându-se astfel obligațiile le stabilite prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 75/2008 și Ordinul 774/22.08.2008, s-a procedat la rectificarea bugetelor ordonatorilor principali credite din sistemul justiției.
Conform adresei nr.694.347/19.11.2008 emisă de Ministerul Economiei și Finanțelor-Direcția Generală de Programare Bugetară, s-a comunicat faptul ca prin Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr.112/2008 s-au alocat sume suplimentare în vederea executării hotărârilor judecătorești către Ministerului Justiției, aceste sume fiind alocate ca urmare a solicitării Ministerului Justiției prin adresa nr. -/02.09.2008.
Totodată se menționează că în conformitate cu prevederile ordinului comun, pentru plata tranșelor aferente lunilor martie 2009 de 40 % și respectiv octombrie 2009 de 30 % sumele au fost prevăzute în bugetul Ministerului Justiției pe anul 2009.
Ministerul Justiției și Libertăților a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
La dosarul cauzei s-au depus ca înscrisuri noi, în recurs, Ordinul MJ nr. 3774/C/24.12.2003 și adeverința nr. 13419/2.12.2008, precum și alte înscrisuri în copie.
Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Astfel, recurenta-reclamantă () a fost numită în funcția de expert la Institutul Național al Magistraturii, fiind asimilată magistraților începând cu data de 01.12.2003, așa cum rezultă din Ordinul Ministrului Justiției nr. 3774/C/24.12.2003, coroborat cu înscrierile de la poziția 17 din carnetul de muncă al recurentei, aflat la dosarul cauzei și cu adeverința nr. 13419/2.12.2008.
Prin urmare, sunt fondate criticile formulate de recurenta reclamantă la adresa sentinței recurate, urmând a se avea în vedere la acordarea despăgubirilor suma reprezentând sporul net prevăzut de dispozițiile art. 28 alin.4 din OUG nr. 43/2002, în conformitate și cu decizia nr. 6/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,suma de 24.801 lei reprezentând sporul de 30-40% aferent perioadei 01.12.2003- martie 2006, actualizat cu indicele de inflație, astfel cum a fost determinat prin raportul de expertiză rectificat de către expertul, depus la dosarul cauzei la data de 16.05.2008 și aflat la fila 247 din dosarul primei instanțe.
Trecând la examinarea recursului formulat de către Ministerul Justiției și, Libertăților Curtea reține ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului pârât în raport de disp. Art. 71 alin.1 și ale art. 74 alin 3 ale Legii nr. 92/1992 ce prevedeau că Institutul Național al Magistraturii poate folosi, în condițiile legii, și cadre didactice universitare, alți specialiști, români și străini, precum și magistrați în funcție sau asimilați ai acestora, pentru desfășurarea procesului de formare și perfecționare profesională și că Institutul este instituția publică subordonată exclusiv Ministerului Justiției, care realizează pregătirea specifică a viitorilor judecători și procurori, precum și perfecționarea profesională a magistraților în funcție, în conformitate cu prevederile prezentei legi.
Mai mult,ulterior abrogării Legii nr. 92/1992,disp art.103 și ale art. 106 din legea nr.304/2004 precum și de cele ale art. 59 alin 2 și 4 ale Legii nr.317/2004 interpretate logic și sistematic prevăd că ugetul Institutului Național al Magistraturii este cuprins distinct în bugetul Consiliului Superior al Magistraturii,iar bugetul acestei din urmă instituții este gestionat de către Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite,neavând prin urmare importanță împrejurările că Institutul Național al Magistraturii este ordonator secundar de credite, iar ordonator principal este Consiliul Superior al Magistraturii și că o parte a intimaților reclamanți salariați ai recurentului -pârât au fost detașați în cadrul,
În mod corect s-a respins de către prima instanță excepția prescripției dreptului material la acțiune al intimatei-reclamante, în condițiile în care Hotărârea nr.185 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, a fost adoptată la data de 22.07.2005, iar acțiunea de față a fost introdusă la 27.02.2007.
Nu poate fi primită susținerea recurentului, în sensul că introducerea acțiunii nu era condiționată de constatarea prealabilă a discriminării de organismul abilitat legal, întrucât numai de la data pronunțării Hotărârii nr.185/22.07.2005 păgubitul, în speță intimata-reclamantă, a cunoscut s-au trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea (art.8 din Decretul nr.167/1958).
Mai mult decât atât,după cum correct a reținut și prima instanță prin strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, HG nr.232/2005,prin care s-a propus înlăturarea discriminării reprezintă o recunoaștere explicită a discriminării existente la momentul adoptării strategiei-30.03.2005 și ca atare, recunoașterea pârâtului expresă a șters prescripția scursă până la data de 01.04.2005.
Nefondate sunt și susținerile recurentului privitoare la faptul că respingerea excepției prescripției de către prima instanță este în contradicție cu considerentele și dispozitivul Deciziei nr.VI pronunțată de în dosarul nr.26/2006 deoarece în cuprinsul susmenționatei decizii nu s-a soluționat această problemă de drept.
Trecând la examinarea recursul declarat de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea reține ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului pârât în raport de împrejurarea că prin al treilea capăt de acțiunii deduse judecății,îndreptată împotriva Ministerului Finanțelor Publice Finanțelor Publice, s-a solicitat doar obligarea acestui pîrît să aloce instituțiilor unde funcționează intimații fondurile necesare plății acestor drepturi, în calitate de pârâți figurînd Ministerul Justiției și Institutului Național al Magistraturii, aceștia din urmă în calitate de angajatori.
De asemenea, nu se poate reține excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, având în vedere atribuțiile care revin Ministerului Economiei și Finanțelor, potrivit Legii nr.500/2002, legate de elaborarea proiectului bugetului de stat, de pregătire a legilor de rectificare și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, cu atât mai mult cu cât executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul unor titluri executorii, se realizează din sumele aprobate din bugetul de stat, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă (art.1 din OG nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002).
Mai mult,făcînd aplicarea în cauză a dispozițiilor legale mai sus enunțate prima instanță nu a depășit,contrar susținerilor recurentului pîrît ce apar prin urmare ca nefondate,atribuțiile puterii judecătorești cîtă vreme prin interpretarea logică și sistematică corectă acestor dispoziții în raport de care Ministerului Finanțelor Publice Finanțelor Publice îi revine obligația întocmirii proiectelor legilor bugetare anuale pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite, iar în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate, cu ocazia rectificării bugetare, pârâții s-ar afla în imposibilitatea respectării hotărârii judecătorești.
În fine, apar ca nefondate și susținerile recurentului pîrît privitoare la art. 25 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, la Ordinul comun nr.3774/22.08.2008, privind modalitatea de eșalonare a plații sumelor, prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.75/2008 și la adresa nr.694.347/19.11.2008 emisă de Ministerul Economiei și Finanțelor-Direcția Generală de Programare Bugetară deoarece acestea vizează executarea hotărîrilor judecătorești prin care s-au stabilit drepturi salariale restante și nu au relevanță în privința temeiniciei recurate și a caracterului cuvenit al drepturilor solicitate de intimați în prezenta cauză.
Curtea, în baza art. 312 Cod pr.civilă constată fondat recursul formulat de recurenta de recurenta (), motiv pentru care îl va admite ca atare, va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va obliga pe pârâți la plata către reclamantă a sumei de 24801 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând sporul net prevăzut de art. 28 al.4 din OUG nr. 43/2002, actualizat în raport cu rata inflației aferent perioadei 1.12.2003- martie 2006, va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Curtea va respinge ca nefondate recursurile formulate de recurenții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta (), împotriva sentinței civile nr.206 din 31.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, (), CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII, TRIBUNALUL ARAD, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Obligă pe pârâți la plata către reclamantă a sumei de 24.801 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând sporul net prevăzut de art. 28 al.4 din OUG nr.43/2002, actualizat în raport cu rata inflației aferent perioadei 1.12.2003- martie 2006.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.206 din 31.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, (), CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII, TRIBUNALUL ARAD, TRIBUNALUL BUCUREȘTI și ().
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi 03.04.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
Tehnored.
2 ex/27.04.2009
Jud. fond: I
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Călin Dragoș Alin
