Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 2414/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 668/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr.2414R
Ședința publică de la 10 Aprilie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR 2: Zuluf Petronela Iulia
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind recursul formulat de recurenții a, G, împotriva sentinței civile nr.7240 din 20.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.25361/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații Curtea de Conturi a României și Ministerul Economiei și Finanțelor, având ca obiect-drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenții prin avocat ce depune la dosar împuternicire, lipsind intimații.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care,
Se învederează faptul că la dosar intimata Curtea de Conturi a României a depus prin serviciul registratură la data de 02.04.2008 întâmpinare în 2 exemplare.
Curtea constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul în susținerea motivelor de recurs.
Recurenții, prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat. Depune concluzii scrise, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.7240 din 20.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.25361/3/LM/2008, a fost dmisă excepția autorității de lucru judecat a cererii formulate de reclamantul G și a fost respinsă cererea formulă de reclamantul G, față de autoritatea de lucru judecat.
Prin aceeași sentință, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, precum și acțiunea formulată de reclamanții a, prin reprezentant comun, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.
De asemenea, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, reclamanții au calitatea de personal contractual, fiind angajați în funcții administrative, respectiv: referenți, secretare, șefi de cabinet, în cadrul Curții de Conturi a României.
Statutul acestora este reglementat de Legea nr.94/1992, iar salarizarea personalului contractual, în perioada pentru care aceștia au formulat pretenții a fost reglementată de o serie de acte normative: OUG nr.24/2000, OUG nr.191/2002, OUG nr.123/2003, OG 9/2005, OG 3/2006, și OG 10/2007.
În temeiul art.137 pr.civ. instanța s-a pronunțat cu prioritate pe excepția autorității de lucru judecat a cererii formulate de reclamantul G si pe excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2005, invocată prin întâmpinare de către pârâtă.
n ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat pentru pretențiile, reclamantul,instanța a avut în vedere sentința civilă nr.4803/11.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a -a, în baza căreia instanța a respins ca neîntemeiate pretențiile mai multor reclamanți, printre care și ale reclamantului G, pretenții având ca obiect și plata primelor de concediu.
Tribunalul examinând acțiunea acestui reclamant prin raportare la sentința civila nr.4803/11.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a, a constatat că în cauză sunt întrunite cumulativ elementele autorității de lucru judecat, potrivit art.1201 Cod civil.
În temeiul acestei dispoziții legale, este autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauza și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.
Obiectul reprezintă atât pretenția formulată prin cerere, cât și dreptul subiectiv invocat. Între cele două cauze există identitate de obiect, deoarece în ambele instanța a fost sesizată cu pretențiile reclamantului privind plata primelor de concediu, identitate de părți, acestea participând în aceeași calitate, fundamentul raportului juridic dedus judecații, temeiul juridic al cererii este același
n ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, Tribunalul a reținut că dreptul la plata primei de concediu reglementat prin art.35 alin.2 din Legea nr.188/1999, act normativ la care fac referire reclamanții în susținerea pretențiilor lor, a fost suspendat consecutiv pe perioada 2001-2006.
Astfel, ulterior intrării în vigoare a dispozițiilor ce prevedeau dreptul la prima de concediu, prin art.III alin.2 din OUG nr.33/2001 (intrată in vigoare la data de 2 martie 2001) privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcționarilor publici și a altor categorii de personal din sectorul bugetar precum și a personalului din organele autorității judecătorești, aprobată cu modificări prin Legea nr.386/2001 s-a prevăzut că "se suspendă până la data de 01.01.2002 aplicarea prevederilor art.41/1 alin.1 care cuprind dispoziții referitoare la acordarea primei de concediu pentru odihnă".
Prin art.2 alin.4 din Legea nr.743/2001 - Legea bugetului de stat pe anul 2002, termenul prevăzut la art.III din OUG nr.33/2001 s-a prelungit până la data de 31 decembrie 2002.
Aceleași prevederi au fost introduse prin art.32 din Legea nr.744/2001 privind bugetul asigurărilor sociale de stat pe anul 2002 (termenul prevăzut la art.III din OUG nr.33/2001 s-a prelungit până la data de 31 decembrie 2002).
Ulterior acestor reglementări, prin Legea nr.631/2002 legea bugetului de stat pe anul 2002, s-a stabilit " termenele prevăzute la art.III din OUG nr.33/2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcționarilor publici și a altor categorii de personal din sectorul bugetar, precum și a personalului din organele autorității judecătorești, se suspendă până la 31.12.2003, iar potrivit art.9 alin.7 din Legea nr.507/2003 " aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă, precum și a celor ale art.32 alin.2 din Legea nr.188/1999, privind statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, se suspendă până la data de 31.12.2004".
De asemenea, potrivit art.8 alin.5 din Legea nr.511/2004 se prevede " plata premiului aferent anului 2005 pentru personalul din instituțiile publice, indiferent de finanțare și subordonare, inclusiv activitățile de pe lângă unele instituții publice finanțate integral din veniturile proprii se efectuează din prevederile bugetare pe anul 2006, începând cu luna ianuarie 2006, iar la alin.7 al art.8 din Legea nr.511/2004" aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă, precum și a celor ale art.32 alin.2 din Legea nr.188/1999 republicată, se suspendă până la data de 31.12.2005".
Din interpretarea logică, sistematică și cronologică a actelor normative mai sus enunțate, Tribunalul a reținut, pe de o parte că, față de formularea textului de lege în sensul "dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare", suspendarea unui act normativ are ca efect doar amânarea până la un termen cert și determinat a aplicării acestuia iar, pe de altă parte, că nu poate duce la suprimarea definitivă a efectelor actului normativ afectat de suspendare.
În acest context, instanța a apreciat că suspendarea, în mod succesiv a aplicării dispozițiilor referitoare la plata primei de vacanță nu echivalează cu abrogarea acestor din urmă prevederi legale și ca efectul dispozițiilor art.III alin.2 din OUG nr.33/2001 și al art.32 din Legea nr.743/2001 a fost doar acela de a amâna începutul exercițiului dreptului subiectiv al reclamantei la încasarea indemnizației reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2006 și al executării obligației corelative acestor drepturi.
Constatând ca prin dispozițiile amintite a intervenit o întrerupere a termenului de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune, instanța a respins excepția prescripției extinctive, cererea fiind introdusă în termenul de 3 ani prevăzut de art.283 alin.1 lit.c Codul muncii.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanții au sesizat instanța cu o acțiune în pretenții pentru plata primelor de vacanță aferente perioadei 2001-2007, întemeindu-si pretențiile pe dispozițiile Legii nr.188/1999, care prevăd acest drept pentru funcționarii publici, inclusiv pentru cei care lucrează în cadrul Curții de Conturi a României.
Dar, potrivit art.6 lit.a din Legea nr.188/1999, prevederile respectivului act normativ nu se aplică personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice, care desfășoară activități de secretariat și administrative, cărora li se aplică legislația muncii.
Drepturile salariale ale personalului contractual cu funcții administrative din cadrul Curții de Conturi formează obiectul unor reglementari speciale, așa cum s-a arătat, fără ca acestea să prevadă dreptul la plata unei prime de concediu, separat de indemnizația de concediu la care au dreptul toți salariații.
Reclamanții invocă existenta unei discriminări între cele doua categorii de salariați, care lucrează în cadrul instituției pârâte, create de însăși legislația aplicabilă diverselor categorii de personal salariat.
În temeiul art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Interzicerea discriminării pe baza unor criterii asemănătoare este stabilită și prin art.5 din Codul muncii.
Principiul egalității între persoane și obligația de a nu discrimina se aplică, potrivit art.1 alin.3 OG nr.137/2000, persoanelor aflate în situații comparabile.
Reclamanții invocă faptul că au fost discriminați în raport de funcționarii publici, care lucrează în cadrul intimatei.
Dar, având în vedere prevederile OG nr.137/2000, nu orice diferență de tratament este echivalentă discriminării, aceasta presupunând persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior.
Din cuprinsul reglementarilor invocate, instanța a reține că reclamanții nu au aceeași calitate și nici aceleași atribuții cu funcționarii publici, aspecte ce rezultă din Legea nr.188/1999 și din celelalte acte depuse la dosar, existând diferențe semnificative între statutul și obligațiile acestora, determinate și de exercitarea de către funcționarii publici, cu caracter permanent, de prerogative de putere publică.
Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru existența unei situații discriminatorii a fost constatată i de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Prin Hotărârea nr.282/2 1.05.2008 pronunțată în dosarul nr.263/2008, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în calitatea sa de expert în materie și instituție abilitată și investită să pună în aplicare legislația antidiscriminare pe teritoriul României, a hotărât că neacordarea primelor de concediu personalului contractual din cadrul Curții de Conturi a României, nu constituie o faptă de discriminare conform OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
În motivarea sa, Colegiul director al CNCD, a arătat că, pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind discriminare, este necesar ca deosebirea, excluderea, restricția sau preferința să aibă la bază unul din criteriile de discriminare prevăzute de către art.2 alin.1 din OG nr.137/2000, republicată și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior.
În acest sens, nu se poate reține întrunirea elementului de analogie, sau comparabilitate între cele două categorii de salariați, așa cum se invocă și în acțiune. Egalitatea în drepturi nu înseamnă uniformitate, legiuitorul este îndreptățit, în considerarea unor situații deosebite, să adopte prin legi speciale, reglementări diferite pentru anumite categorii socio-profesionale iar tratamentul juridic diferit, instituit pentru anumite categorii socio-profesionale, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări, în sensul interzis de art.16 alin.1 din Constituție ci se justifică, obiectiv și rezonabil, prin situația diferită în care se află acele categorii de cetățeni.
Având în vedere și constatările CNCD, instanța a constatat că plata primelor de concediu nu constituie un drept fundamental al omului în nici o reglementare națională sau internațională și nu trebuie confundat cu dreptul la o remunerație rezonabilă în raport de valoarea muncii depuse. în condițiile în care personalul contractual cu atribuții administrative nu desfășoară activitățile specifice funcționarilor publici, nu poate pretinde în mod fundamentat că depune o muncă egală cu cei care îndeplinesc și aceste sarcini oricum diferite și suplimentare față de cei care nu le au stabilite în fișa postului nu se poate discuta despre excludere bazată pe vreunul din criteriile menționate mai sus.
Or, în aceste condiții orice discuție despre situații analoage sau comparabile ori despre existența unei discriminări salariale depășește limitele rezonabilului, cu atât mai mult cu cât pretenția concretă a reclamanților constă în solicitarea de a li se acorda un drept pentru simplul considerent ca legea îl prevede pentru o parte din personalul care nici măcar nu face parte aceeași categorie profesională deși, pentru a exista discriminare în relațiile de muncă se cere ca scopul urmărit sau efectul produs să fie acela de a restrânge, a înlătura folosința sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute de lege, nici un drept fundamental al reclamanților nefiind restrâns sau înlăturat prin textul de lege considerat discriminator.
n raport de toate aceste considerente, singura concluzie pertinentă și rezonabilă este aceea că pretențiile reclamanților de a li se acorda prima de concediu, neprevăzută de lege în ceea ce îi privește, pe motiv că legea este discriminatorie, în lipsa arătării criteriilor de discriminare, este lipsită de orice fundament legal, iar prin neacordarea acestuia nu s-a încălcat principiul salarizării egale pentru o muncă de valoare egală consacrat de art.23 pct.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art.4 pct.3 din Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată de România prin Legea nr.74/1999 " Dreptul la o salarizare echitabilă".
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, într-un prim aspect, instanța a constatat inadmisibilitatea acesteia, având in vedere natura litigiului de față. Așa cum în mod unitar s-a admis în doctrina și jurisprudența, în litigiile de muncă, cererea de chemare în garanție este inadmisibilă, neputând exista raporturi juridice de muncă între părțile procesului și un eventual chemat în garanție.
Mai mult, pentru a fi admisibilă, potrivit art.60 pr.civ. între parte și chematul în garanție trebuie să existe raporturi juridice în baza cărora chematul în garanție să fie obligat să răspundă în baza unei cereri în despăgubiri sau în garanție. Dar între pârâtă și chematul în garanție nu există un astfel de raport, pârâta fiind ordonator principal de credite, conform OG. nr.22/2002 și Legii nr.500/2002, iar bugetul acesteia fiind aprobat în funcție de proiectul prezentat, în care sunt incluse și sume provenind din titluri executorii sau cheltuieli de salarizare.
Împotriva acestor sentințe, au declarat recurs, în termenul legal, recurenții reclamanți a, G, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 pr.civ. recurenții au arătat că, în cererea formulată, discriminarea apare ca argument subsidiar, cererea de chemare in judecata fiind întemeiata in drept pe dispozițiile art.35 alin.2, coroborat cu art.114 din Legea nr.188/1999, si art.59 alin.3 din Contractul colectiv de munca si dispozițiile art.1 alin.2 din Legea nr.94/1992 (astfel cum era prevăzut inainte de apariția Legii nr.217/2008).
Recurenții au susținut că sentința atacată încalcă dispozițiile art.261 alin.5 pr.civ. deoarece instanța de fond nu a arătat motivele pentru care a înlăturat apărările acestora, fundamentate pe dispozițiile art.114 din Legea nr.188/1999.
S-a arătat că, nu poate fi primită susținerea pârâtei în sensul că, art.114 din Legea nr.188/1999 se refera doar la funcționarii publici din autoritățile administrative autonome, deoarece legea nu abordează diferit statutul funcționarilor publici din autoritățile administrative autonome fata de statutul celorlalți funcționari publici, astfel încât sa fie necesar un articol special.
Dispozițiile art.114 din Legea nr.188/1999 se referă la alte categorii de personal care au statut special și care funcționează în cadrul autorităților administrative autonome.
Or, Curtea de Conturi a României are statut de autoritate administrativa autonoma, iar recurenții sunt personal contractual in cadrul Secretariatului General al Curții de Conturi a României își desfășoară activitatea cu respectarea prevederilor Legii nr.94/1992, rezultând că sunt îndreptățiți a beneficia de prima de concediu prevăzuta de lege, deoarece acordarea drepturilor bănești aferente concediului de odihna nu se justifica sa fie reglementate diferit pentru cei care își desfășoară activitatea in aceeași instituție publică.
Mai mult, trebuie avut in vedere si scopul concediului de odihna si regimul juridic al acestuia, concediul de odihna fiind un drept fundamental al tuturor angajaților.
De asemenea, prima de concediu nu constituie o compensație sau o despăgubire, ci un substitut al drepturilor salariatului pe durata concediului de odihna.
S-a mai arătat că și Contractul colectiv de munca la nivel național prevede dreptul tuturor salariaților la acordarea primei de concediu (art.59 alin.3), iar conform art.241 alin.1 lit.d Codul muncii "clauzele contractelor colective de munca produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatori din tara, fără a se face distincție intre sectorul public sau privat, ori înlăuntrul ramurilor sectorului public.
Prin întâmpinarea formulată intimata Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate de recurenți, și ținând seama de dispozițiile art.3041pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Recurenții din prezentul dosar desfășoară activități de secretariat și administrative în cadrul Curții de Conturi a României, făcând parte din personalul contractual din sectorul bugetar, actul normativ cadru de salarizare a acestora fiind OUG nr.24/2000, aprobată de Legea nr.383/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Nici unul dintre aceste acte normative nu reglementează acordarea primei de concediu personalului contractual din sectorul bugetar.
Cu privire la Legea nr.188/1999 se reține că prin art.35 aceasta reglementează acordarea primei de concediu pentru funcționarii publici, recurenții invocând în mod eronat dispozițiile art.114 din Legea nr.188/1999, republicată, întrucât acestea dispun în sensul că prevederile acestei legi se aplică în mod corespunzător și autorităților administrative autonome adică funcționarilor publici care își desfășoară activitatea în acestea.
Prin urmare, din interpretarea în ansamblu a dispozițiilor Legii nr.188/1999, rezultă că aceasta cuprinde dispoziții speciale de salarizare ce se aplică expres și limitativ funcționarilor publici, acestea neputând fi aplicate prin extensie și altor categorii de salariați bugetari, în lipsa unui text de lege care să-i prevadă ca titulari de drept.
Potrivit art.6 lit.a din Legea nr.188/1999, prevederile acestei legi nu se aplică personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice care desfășoară activități de secretariat și administrative, cărora li se aplică legislația muncii.
Nici Contractul colectiv de muncă invocat de către recurenți nu prevede dreptul salariaților de a beneficia în mod imperativ de prima de concediu, deoarece acesta are o redactare supletivă prevăzând posibilitatea și nu obligația stabilirii prin Contractele colective de muncă a acordării primei de vacanță în raport cu posibilitățile economico-financiare ale unității.
Nu poate fi reținută nici critica recurenților referitoare la încălcarea dreptului fundamental al tuturor angajaților la concedii de odihnă, deoarece prima de concediu este un drept salarial suplimentar ce nu poate fi confundat cu dreptul la concediu de odihnă plătit, ca măsură de protecție socială garantată de Constituție.
Pe de altă parte, în hotărârea nr.282/21.05.2008, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a hotărât că neacordarea primelor de concediu personalului contractual din cadrul Curții de Conturi a României, nu constituie o faptă de discriminare, conform OG nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Se reține și faptul că dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, au fost declarate neconstitutionale, astfel cum rezultă din Decizia nr. 818/2008 a Curții Constituționale, pronunțată la 3 iulie 2008, publicată in MO nr.537/16.07.2008.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că art.1 din OG 137/2000 "nu instituie privilegii sau discriminării între cetățeni, nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor, tratamentul egal impunându-se doar pentru cetățeni aflați în situații identice."
Totodată, "Curtea Constituțională constată că unele dispoziții ale OG 137/2000 și anume prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1, lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative implicabile în cauzele deduse judecății".
În consecință, Curtea Constituțională, admițând excepția de neconstituționalitate, a constatat că prevederile art.1, art.2 al.3 și art.7 alin.1 din OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se deprinde înțelesul instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii.
Drept consecință, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții a, G, împotriva sentinței civile nr.7240 din 20.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.25361/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații Curtea de Conturi a României și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact. /2ex
03.05.2009
Jud. fond:;
Președinte:Comșa Carmen GeorgianaJudecători:Comșa Carmen Georgiana, Zuluf Petronela Iulia
