Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 2654/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE NR. 2654
Ședința publică de la 29 Aprilie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Carmen Tomescu Judecător
- - Judecător
- - Judecător
Grefier
Pe rol pronunțarea asupra dezbaterilor ce au avut loc în ședința publică din data de 27 aprilie 2009, privind recursul declarat de recurenții G, G, G, recurent, G, împotriva sentinței civile nr.99/06.11.2008, în contradictoriu cu intimații MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, CURTEA DE APEL CRAIOVA și TRIBUNALUL GORJ, având ca obiect drepturi bănești.
Procedura legal îndeplinită, fără citarea părților.
Dezbaterile și concluziile părților în cauza de față, au fost consemnate în încheierea de ședință, din data de 27 aprilie 2009.
În urma deliberării, s-a pronunțat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 99 din 06 noiembrie 2008, Curtea de Apel Craiovaa respins acțiunea formulată de reclamanții G, -, G, G, -, G, -, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Economiei Și Finanțelor, Curtea De Apel Craiova Și Tribunalul Gorj.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Din verificarea actelor depuse s-a reținut că excepția tardivității acțiunii pentru perioada 2004 și parțial 2005 invocată de Ministerul Justiției este întemeiată, astfel că a fost admisă.
Potrivit art. 283, lit. c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Art. 166, alin.1 din același act normativ prevede că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Dispozițiile legale sus menționate sunt pe deplin aplicabile situației de față, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 295, alin. 2 din Codul muncii "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective."
Dreptul la acțiune pentru reclamanți s-a născut, la data la care a fost modificată valoarea de referință sectorială pentru personalul care ocupă funții de demnitate publică, prin actele normative emise de Guvern, în aceste sens și trebuia exercitată în termenul de 3 ani prevăzut de art. 283. alin. 1, lit. e din Codul muncii.
Având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată, 7 aprilie 2008, și dispozițiile legale sus menționate, instanța a constat că, cererea a fost depusă de reclamanții cu depășirea termenului de prescripție, pentru perioada octombrie 2004 - aprilie 2005, urmând a fi admisă excepția prescripție, invocată de pârâtul Ministerul Justiției.
Cu privire la fondul cauzei, s-a reținut că, funcțiile de demnitate publică sunt prevăzute limitativ în anexele la Legea nr. 154/1998.
În anexele la actul normativ, la Legea nr. 154/1998 nu sunt menționați magistrații și personalul auxiliar din cadrul acestora, astfel că, nu fac parte din categoria funcțiilor de demnitate publică,și deci, nu se poate indexa valoarea de referință sectorială a indemnizațiilor, primite de salariații din această categorie profesională, cu procentele pentru salariații care ocupă funcții de demnitate publică, pentru perioada aprilie 2005 decembrie 2007 și în continuare, potrivit OUG. Nr.123, OG nr.9/2005, OG nr.3/2006 și OG nr.10/2007.
Susținerea reclamanților cu privire la existența unei discriminări, ca urmare a indexării valorii de referință sectorială numai a personalului ce deține funcții de demnitate publică este neîntemeiată în raport de decizia nr.819/03.07.2007 a Curții Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin.3 și art. 27, alin. 1 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
A reținut Curtea Constituțională că, Parlamentul și prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituția României, Guvernul, au competență de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală.
Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126, alin. 1 din Legea fundamentală - adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor subiective.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs recurenții G, -, G, G, -, Recurent, G, -, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii.
Este nefondată excepția prescripției dreptului la acțiune și intră în contradicție cu art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, a dispozițiilor art.20 alin.2 și 44 din Constituția României.
Drepturile bănești solicitate constituie un drept de creanță și un bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 și prin stabilirea unei valori sectoriale mai mici reclamanții au fost lipsiți de proprietatea acestui bun ori lipsirea de proprietate se poate face doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul Legii nr.347/2003 prin care s-a aprobat nr.OUG177/2002 nu rezultă care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților de sumele cuvenite în calitatea de ocupanți ai funcțiilor de demnitate publică numite din cadrul puterii judecătorești, iar potrivit art.20 din Constituție, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului și legile interne au prioritate reglementările internaționale.
Arată că Legea nr.347/2003, prin care au fost excluși din categoria " funcționarilor de demnitate publică" încalcă normele constituționale și prevederile legale interne, fiind în conflict cu art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la CEDO.
În condițiile în care au beneficiat de avantajele funcției de demnitate publică conform nr.OUG177/2002 și lipsirea de acest bun constând în sume de bani cuvenite s-a făcut abuziv, iar dreptul este imprescriptibil în raport de art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la CEDO.
Autoritatea judecătorească este reglementată prin Constituție în titlul III " Autoritățile publice", alături de Parlament, Președintele României și Guvern, fiind recunoscută poziția ocupată de această putere în stat, alături de legislativ și executiv, astfel că procentele cu care trebuia indexată valoarea de referință sectorială pentru calcularea salariilor magistraților trebuie să fie aceleași cu cele aplicate funcțiilor de demnitate publică.
Legea nr.154/1998 se referă numai la o parte din funcțiile de demnitate publică și la stabilirea salariilor în sectorul bugetar, iar conform art.74 din Legea nr.303/2004 privind statutul magistraților, salarizarea acestora se stabilește prin lege specială și de aceea nu au fost incluși în Legea nr.154/1998.
Cu privire la motivele de recurs nu s-a depus întâmpinare.
Recursul se respinge, pentru considerentele care se vor expune.
Din examinarea sentinței, prin prisma motivelor invocate, a actelor și lucrărilor dosarului și din oficiu, potrivit art.304/1 Cod procedură civilă, Curtea constată că nu pot fi primite aceste critici, care nu se pot încadra în cazurile expres și limitativ prevăzute de art.304 Cod procedură civilă.
Astfel, nu este întemeiată susținerea că greșit a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care s-a făcut o interpretare și aplicare corectă a prevederilor legale, care reglementează prescripția extinctivă, adică art.283 lit.c din Codul muncii și art.166 din același cod.
Aceste dispoziții nu intră în contradicție cu art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, în temeiul căruia Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Așa, după cum corect a apreciat instanța prin Legea nr.154/1998 nu sunt menționați magistrații și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, în categoria funcțiilor de demnitate publică și de aceea nu se poate indexa valoarea de referință sectorială a indemnizațiilor acestora în baza prevederilor nr.OUG123/2003, nr.OG9/2005, nr.OG3/2006 și nr.OG10/2007, chiar dacă prin art. 2 din nr.OUG177/2002 se prevede: "(1) pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă. Această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților în temeiul prezentei ordonanțe de urgență".
Rezultă, conform prevederilor amintite, că salarizarea magistraților face obiectul unei reglementări speciale, fiind reglementată modalitatea în care se stabilesc indemnizațiile, fără însă a se face aplicarea procentelor prevăzute special pentru personalul care ocupă funcții de demnitate, așa cum au fost reglementate prin lege.
Nu se poate reține existența unei neconcordanțe între legile interne și pactele și
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, pentru a se face aplicarea art.20 din Constituție și a se aplica cu prioritate reglementările internaționale în condițiile în care reclamanții nu sunt titularii unui bun existent și nici ai unei legitime, în sensul jurisprudenței constante a organelor Convenției.
Cu atât mai mult nici nu a fost stabilit dreptul lor la despăgubiri și nici suma acestora și ca atare nici creanța lor nu este certă, lichidă și exigibilă.
Este adevărat că autoritatea judecătorească, potrivit Constituției ocupă același loc lângă, celelalte două puteri ale statului, respectiv cea legislativă și executivă și corect instanța a ajuns la concluzia justă, așa cum a statuat constant Curtea Constituțională,că numai Parlamentul și prin delegare legislativă, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală.
O asemenea competență nu aparține, așadar instanțelor judecătorești, care nici nu pot să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În cauză, nu se poate constata, nici existența unor motive de ordine publică, care potrivit art.306 alin.2 Cod procedură civilă, pot fi puse în dezbaterea părților din oficiu,astfel că recursul se privește ca nefondat și se respinge și se menține hotărârea pronunțată,ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenții G,., G, G, recurent, G, împotriva sentinței civile nr.99/06.11.2008, în contradictoriu cu intimații MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, CURTEA DE APEL CRAIOVA și TRIBUNALUL GORJ.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 29 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 2: Mariana Pascu
- - - - - -
Red. jud. Grefier,
2 ex. /20.05.2009.
Jud. fond../
Președinte:Carmen TomescuJudecători:Carmen Tomescu, Mariana Pascu, Marian Lungu
