Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 293/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 293
Ședința publică din 23 februarie 2010
PREȘEDINTE: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 2: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 3: Raluca Panaitescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C - S, împotriva Sentinței Civile nr. 1297/16.11.2009, pronunțată de Tribunalul C - S în Dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul C - S și reclamanții, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, văzând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau excepții de invocat, precum și faptul că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei in lipsa,constată litigiul in stare de judecată și reține dosarul spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând constată că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 1052/59/30.09.2008, reclamanții, angajați la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bozovici în funcția de magistrați și personal auxiliar, au chemat în judecată pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul C-S, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților în solidar la plata sporului de risc și suprasolicitare psihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare pe perioada începând cu data de 15.05.2007 reclamanților, începând cu data de 01.07.2008 pentru, - magistrați procurori și începând cu data de 18.02.2008 pentru - grefier. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la stabilirea și plata sporului de risc și suprasolicitare psihică, prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996, în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, pe perioada 01.09.2000 - 01.09.2007 dar și începând cu data angajării fiecăruia și până la zi, precum și pentru viitor, reactualizate cu indicele de inflație de la data de 01.04.2004 și până la data plății efective.
În motivarea acțiunii reclamanții au menționat că, prin sentința civilă nr.6/03.09.2007 a Tribunalului C-S, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de procurori și personalul auxiliar de pe raza Parchetului de pe lângă Tribunalul C-S și s-a dispus obligarea în solidar a pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul brut pentru perioada 01.04.2004 până la data pronunțării hotărârii. Reclamanții, și nu au fost cuprinși în susmenționata sentință, deoarece angajarea lor în sistem s-a produs ulterior formulării cererii.
În esență s-a arătat că, prin art.47 din Legea nr.50/1996, le-a fost recunoscut acest drept salarial-spor, în considerarea condițiilor de muncă specifice profesiei care implică atât riscuri multiple cât și suprasolicitare neuropsihică majoră. De asemenea, reclamanții au invocat în apărare Decizia nr.21/10.03.2008 a ÎCCJ.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea întâmpinării pârâtul s-a referit că în speță nu operează nicio discriminare pe disp. Legii nr.137/2000. Solicitarea reclamanților de a le fi recunoscut dreptul la sporul de 50%, ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege. Pârâtul a mai invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.09.2000 - 01.10.2005, conform disp. Decretului nr.167/1958.
Pârâtul a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar acesta din urmă să fie obligat la adoptarea unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, în conformitate cu disp. art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004, republicată, coroborate cu cele ale art.19 din Legea nr.500/2002 și art.3 din OG nr. 22/2002.
Pe fondul cauzei, pârâtul a invocat și el disp. Deciziei nr.21/10.03.2008 a ÎCCJ.
Cu privire la acordarea sporului de 50% personalului auxiliar de specialitate, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, însă a recunoscut că raționamentul reclamanților este corect dar numai pentru perioada 01.10.2000 - 03.02.2007, această dată fiind momentul intrării în vigoare a OG nr.8/2007 care la art.30 abrogă explicit întreaga Lege nr.50/1996, decizia nr.21/10.03.2008 a ÎCCJ, trebuind interpretată în sensul aplicării ei până la data abrogării exprese a Legii nr.50/1996, prin OG nr.8/2007.
Referitor la pretențiile reclamanților ce au ca obiect obligarea pârâților la plata sumei în funcție de rata inflației, pârâtul a menționat că în calitate de instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoaraa achiesat prin întâmpinarea formulată, la cele reținute și invocate de pârâtul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ.
Ministerul Economiei și Finanțelor, a solicitat respingerea acțiunii reclamanților. În motivarea întâmpinării, invocă excepția lipsei calității procesuale pasive, în baza disp. Ordinului comun nr.1859/C/2484/26650/131/3774C care stabilește eșalonarea plății titlurilor executorii și care cuprinde totodată realizarea dreptului recunoscut prin acestea cât și plata dobânzilor, penalităților sau a altor sume acordate calculate până la data plății efective precum și a cheltuielilor de executare, Legea nr.500/2006 și nr.OG75/2008.
Acest pârât a formulat un punct de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu de C, asupra disp. art. I și II din OUG nr.75/2008 și în consecință a solicitat respingerea acestei excepții.
Prin sentința nr.127/06.05.2009 Curtea de Apel Timișoaraa dispus declinarea competenței de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului C- Pentru a hotărî astfel, curtea a reținut că la data pronunțării sunt suspendate de drept disp. art. I și II din G nr.75/2008, urmând a se face aplicarea normelor de drept comun în materia litigiilor de muncă prev. de art.2, pct. 1, lit. c din Codul d e procedură civilă, corelate cu cele ale art.284, al. 1 și 2 din Codul muncii.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului C-S sub nr-.
Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ a formulat concluzii scrise prin care a solicitat soluționarea cauzei în considerarea respectării dispozițiilor legale în materie și fără a se întemeia pe soluția dispusă de ÎCCJ în recursul în interesul legii, deoarece Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească pe de o parte și Guvernul și Parlamentul României pe de altă parte.
Prin sentința civilă nr. 1297 din 16.11.2009, Tribunalul CSa respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru perioada 01.09.2000 - 01.10.2005, invocată de pârâtul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ), a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, a admis acțiunea reclamanților, contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul C-S, și a obligat în solidar pârâții să plătească față de reclamații, începând cu data de 15.05.2007, începând cu data de 01.07.2008 pentru, și începând cu data de 18.02.2008 pentru sporul de risc și suprasolicitare psihică, în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare începând cu data angajării fiecăruia și până la zi, precum și pentru viitor, reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
De asemenea a obligat în solidar pârâții la plata față de reclamații, și, sporul de risc și suprasolicitare psihică, în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare începând cu data de 01.09.2000 și până la zi, precum și pentru viitor, reactualizat cu indicele de inflație aplicabil de la data de 01.04.2004 și până la data plății efective.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce sumele necesare efectuării plăților.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul CSa reținut următoarele:
Cu privire la excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru perioada 01.09.2000 - 01.10.2005, (conform disp. Decretului nr.167/1958, invocată de pârâtul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ), tribunalul o va respinge. În speță nu operează excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamanților, și, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existentă la momentul adoptării strategiei la data de 30.03.2005 prin nr.HG232/2005. Recunoașterea discriminării echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul disp. art.16, lit. a din Decretul nr.167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani privind dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești, dacă bineînțeles nu va interveni o nouă cauză de întrerupere sau suspendare.
Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. Dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă sunt aplicabile în speță.
Față de aceste susțineri, instanța va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ.
Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996, republicată, în temeiul art. VI din nr.OG 9/1997 și modificată prin OG56/1997, OUG75/1997 și Legea nr.154/1998: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest art.47 a fost abrogat prin art.1 pct.42 din OG83/2000.
Totodată, prin art.50 alin.2 din OUG177/2002 a fost abrogat art.11precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora, din Legea nr. 50/1996
La rândul său, OUG177/2000 a fost abrogată prin art.41 lit. a din OUG27/2006.
De altfel, art.62 alin.3 din Legea nr.24/2000 prevede că "Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial".
Pe de altă parte, însă, art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că:,Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Prin abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG83/2000 prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Mai mult, în perioada respectivă drepturile salariale ale magistraților au fost majorate, astfel că abrogarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică apare cu atât mai lipsită de utilitate publică.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța reține că există conflict între art.1 pct.42 din nr.OG83/2000, care a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 și art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, urmând a da preponderență și a face aplicarea acestui din urmă text legal.
În plus, văzând și dispozitivul deciziei nr.21/10.03.2008, pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite, în dosarul cu nr.5/2008, instanța reține că recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, privitor la interpretarea și aplicarea unitară a disp. art.47 din Legea nr.50/1996, a fost admis și în consecință s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, abrogată prin Legea nr.334/2001.
Pentru aceleași considerente pârâții vor fi obligați și la acordarea pe viitor a acestor drepturi.
Referitor la concluziile scrise formulate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, prin care se prevalează de disp. Deciziei nr.838/27.05.2009, publicată în MO nr.461/03.07.2009, instanța urmează să nu le aibă în vedere, pentru următoarele considerente.
Curtea Constituțională nu poate invalida sau anula hotărârile/deciziile deja pronunțate. Astfel, potrivit art.147 alin.(4) din Constituție,"Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".Așadar, însăși Curtea Constituțională spune că:"Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională.În speță, existenta unei practici neunitare în modul de soluționare a litigiilor cu acest conținut a determinat implicarea Curții în soluționarea unor recursuri in interesul legii. Constituția rezervă Înaltei Curți de Casație și Justiție asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competentei sale [art.126 alin. (3)]. Soluția Curții în recursul în interesul legii are autoritate de lucru interpretat pentru judecatori, scopul acestui recurs fiind acela de a se asigura previzibilitatea dreptului și uniformitate în aplicarea acestuia.
organizării judiciare la nivelul Uniunii Europene scoate în evidență existența unor jurisdicții în care hotărârile acestor curți nu au caracter constrângător. În aceste cazuri s-a recunoscut că hotărârile curților păstrează totuși o mare putere de persuasiune.
Atât dispozițiile de drept intern, cât și principiile afirmate în documentele internaționale interzic lipsirea de efecte a deciziilor judecătorești prin hotărâri ale autorităților aflate în afara structurii acestor organe.
Se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat, prin Decizia nr. XXXVI/2007 și Decizia nr. XXI/2008, recursurile în interesul legii cu care a fost investită în exercitarea atribuței constituționale exclusive de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, cu respectarea dispozițiilor art. 329 din Codul d e procedură civilă, cu referire la art.126 alin.(3) din Constituție, republicată.
Mai mult, în speță nu exista un blocaj instituțional, întrucât drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești au fost în mare parte deja acordate, iar în unele cazuri chiar prevăzute de acte normative cu forță juridică de lege.
În legătură cu invocarea printre argumentele în sprijinul existenței conflictului juridic de natură constituțională a unor decizii ale Curții Constituționale (prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative), se apreciază că "din modalitatea intervenției Curții Constituționale - decizii interpretative - rezultă că doar în situațiile circumstanțiate de C dispozițiile sunt neconstituționale, pe cale de consecință, în principiu, instanțele judecătorești au competența de a primi și soluționa cereri pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun."
În primul rând, se reține că decizia Curții Constituționale invocată în apărare de pârât, va avea putere doar pentru viitor. În baza art.147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ca atare, toate hotărârile judecătorești irevocabile, prin care s-au stabilit drepturile individuale, consacrate jurisprudențial de Înalta Curte de Casație și Justiție, se vor executa. Restanțele consacrate prin hotărâri judecătorești au fost recunoscute de către statul român, si, implicit, de Ministerul Justiției, stabilindu-se, prin nr.OUG75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției [14], plata acestor drepturi în trei tranșe - ultimele două în martie 2009 și octombrie 2009 - reeșalonată ulterior pentru anii 2010-2012 prin nr.OUG 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar [15]. În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri. Dacă un stat s-ar bucura de imunitate de executare silită, refuzul său de a plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil, cât și dreptul de proprietate protejat de art.1 al Protocolului nr.1, cum s-a mai menționat mai sus.
Prin cele două decizii pronunțate în recursuri în interesul legii, reclamanții au dobândit o speranță legitimă de a obține recunoașterea creanțelor lor, în situația contrară încălcându-se articolul 1 din Primul Protocol Adițional combinat cu art.14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, în raport de soluțiile irevocabile primite de alți reclamanți. Potrivit dispozițiilor art.329 alin. (1) și (3) pr. civ. procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești. Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. Ca atare, în momentul în care un reclamant se adresa instanței judecătorești, prin intermediul jurisprudenței clare a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta avea o speranță legitimă de a obține recunoașterea creanței sale, decizia instanței supreme opunându-se celorlalte instanțe întocmai ca și legea. Puterea judecătorească, pentru a-și respecta menirea, trebuie să înțeleagă și să-și exercite întotdeauna atribuțiile în limitele stabilite de Constituția României, fără ingerințe în cele ale puterii legislative, executive ori în competența Curții Constituționale. Decizia din 27 mai 2009 Curții Constituționale reprezintă, în fapt, o lovitură aplicată Înaltei Curți de Casație și Justiție. Curții Constituționale de a verifica respectarea principiului separației puterilor în cadrul statului de drept și de a asigura supremația Constituției în sistemul juridic normativ nu aduce atingere cu nimic intereselor justiției, dimpotrivă, chiar este de natură a stabili practici constituționale adecvate soluționării unor conflicte în care chiar magistrații au calitatea de justițiabili.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea sumelor conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește întemeiată, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Instanța va obliga pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate de către reclamante.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
În motivarea recursului declarat de Ministerul Finanțelor Publice, s-a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive, și respingerea acțiunii.
Pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.09.2000 - 01.10.2005, iar pentru perioada 01.03.2009 - 01.06.2009 excepția lipsei de interes deoarece reclamanților li s-a plătit acest drept.
Sentința a mai fost criticată și sub aspectul acordării drepturilor pentru viitor după apariția legii 330/2009, precum și obligarea la actualizarea sumelor în raport de rata inflației, această plată putându-se face doar prin intervenția legiuitorului.
În drept au fost invocate dispozițiile art.299 și următoarele din Codul d e procedură civilă.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți, Curtea, cu majoritatea voturilor membrilor completului constată următoarele:
Potrivit prevederilor art. 283 alin 1 litera c din codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Din coroborarea art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii cu art.3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice obligaționale cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică, iar în cauză nu au fost învederate de reclamantă existența unor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției care a început să curgă la data când intrării în vigoare a OG 83/2000, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu și având în vedere că odată cu formularea cererii de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 repunerea în termenul de prescripție de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune și nu a învederat motivele temeinice, obiective, exclusive de culpă, care au împiedicat-o să sesizeze instanța în termenul legal, văzând și data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 30.09.2008, sancțiunea prescrierii dreptului de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată.
Nu poate fi reținută motivarea primei instanțe cu privire la aplicabilitatea art. 1 din Primul Protocol al CEDO, întrucât stabilirea termenelor de prescripție pentru exercitarea dreptului material la acțiune nu este de natură a lipsi pe cetățeni de bunurile lor, ci este menită a pune capăt insecurității raporturilor juridice. A considera altfel, toate drepturile de creanță, considerate a fi un "bun" în interpretarea autonomă a art. 1 din Primul Protocol al CEDO, vor putea fi solicitate oricând, indiferent cine este titularul lor și indiferent de persoana căruia i se opun, fără a putea fi opusă prescripția dreptului material la acțiune, punând astfel în pericol securitatea raporturilor juridice, ducând în final la încălcarea art. 6 din CEDO.
De asemenea Curtea mai constată faptul că începând cu data de 12.11.2009 a intrat în vigoare Legea 330 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, astfel încât de la această dată, salarizarea se face în concordanță cu această lege, care prevede pentru personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți acordarea sporului de confidențialitate.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea constată că această critică este neîntemeiată, deoarece în situația în care nu ar fi obligat și Ministerul Economiei și Finanțelor să rectifice bugetul cu sumele necesare reparării prejudiciului suferit de reclamanți, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de una dintre cele mai importante funcții ale sale, respectiv puterea executorie, avându-se în vedere atribuțiile sale prevăzute de Legea 500/2002, nefiind obligat direct la plata sumelor către reclamanți.
Având în vedere cele expuse, în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, Curtea, cu majoritatea voturilor completului de judecată, va admite recursurile și va modifica în parte sentința civilă nr. 1297/16.11.2009, în sensul respingerii acțiunii ca fiind prescris dreptul material la acțiune pentru perioada 01.09.2000 - 30.09.2005 pentru reclamanții, și, drepturile urmând să fie acordate pentru reclamanți și intervenienți doar până la data de 12.11.2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C - S, împotriva Sentinței Civile nr. 1297/16.11.2009, pronunțată de Tribunalul C - S în Dosarul nr-.
Modifică parțial sentința în sensul: respingerii acțiuni ca fiind prescris dreptul material la acțiune pentru perioada 01.09.2000 - 30.09.2005 pentru reclamanții, și, și acordă drepturile până la data de 12.11.2009.
Menține în rest celelalte dispoziții.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23 febriarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red.DP /29.03.2010
Tehnored I/.29.03.2010/2 ex
Prima instanță: Tribunalul C - S
Jud., jud.
Notă: cu opinia separată a d-nei judecător în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Dumitru PopescuJudecători:Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu
