Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 347/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 347
Ședința publică de la 10 Aprilie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Georgeta Pavelescu
JUDECĂTOR 2: Daniela Pruteanu
JUDECĂTOR 3: Smaranda Pipernea
Grefier - -
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiul de muncă privind recursul formulat de
împotriva sentinței civile nr. 1385 din 13 XI 2008 Tribunalului Vaslui, intimat fiind Spitalul Municipal de Urgență " " Bârlad.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la ordine, se prezintă consilier jr. pentru intimat, lipsă recurenta.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la al treilea termen de judecată.
Consilier jr. precizează că nu mai are cereri de formulat.
Instanța acordă cuvântul reprezentantei intimatului atât pe excepția invocată de recurentă prin apărător la termenul anteriore cât și în recurs.
Reprezentanta intimatului solicită respingerea excepției privind lipsa calității procesuale a unității ca neîntemeiată. Calitatea de parte în proces a unității este dată de contractul individual de muncă încheiat cu recurenta, unitatea a respectat dispozițiile legii în vigoare la data încheierii contractului de muncă. În ce privește recursul, solicită respingerea acestuia,menținerea sentinței instanței de fond pentru motivele expuse în întâmpinare. Depune concluzii scrise.
Instanța rămâne în pronunțare.
După închiderea dezbaterilor, înainte de terminarea ședinței se prezintă avocat pentru recurentă și depune concluzii scrise.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 1385 din 13 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Vasluia fost admisă acțiunea reclamantului Spitalul Municipal de Urgență " " Bârlad în contradictoriu cu pârâta care a fost obligată să plătească reclamantului suma de 45360 lei cu titlu de daune materiale reprezentând suma echivalentă a 36 salarii medii pe economie.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin acțiunea promovată, reclamantul Spitalul Municipal de Adulți " " Bârlad a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.360 lei - ce reprezintă echivalentul a 36 salarii medii pe economie, cu titlu de daune penalizatorii pentru nerespectarea de către pârâtă a obligațiilor contractuale asumate și nerespectate.
A motivat reclamantul că deși pârâta s-a obligat ca după terminarea rezidențiatului să lucreze în cadrul spitalului cel puțin 5 ani, sub sancțiunea achitării de dane penalizatoare în valoare de 35 salarii medii pe economie la momentul renunțării, conform clauzelor contractuale și actului adițional la contract, la data de 1.03.2007 pârâta și- încălcat contractul de muncă.
A reținut prima instanță că actul adițional la contractul individual de muncă al pârâtei a fost încheiat sub imperiul art. 21 din Legea nr.1/1970- fostul Cod al muncii, care prevedea că în cazul trimiterii la o scoală sau la un curs de specializare, cu scoatere din producție, contractul de muncă se completează printr-un act adițional în care se prevede îndatorirea persoanei încadrate în muncă de a lucra în unitate după absolvirea scolii sau a cursului o anumită perioadă stabilită de lege.
A mai reținut instanța că în momentul încheierii actului adițional, 31.01.2001, era în vigoare și OUG nr. 259/7.12.2000 privind organizarea si finanțarea rezidențiatului. Potrivit art. 3 din acest act normativ, medicii rezidenți care ocupă prin concurs posturile pentru care se organizează rezidențiat încheie contract individual de muncă cu unitatea spitalicească care a solicitat postul respectiv, iar după obținerea diplomei de medic specialist, aceștia sunt obligați să lucreze cel puțin 5 ani în unitatea sanitară cu care au încheiat contractul individual de muncă. În plus, se prevede că în contractul individual de muncă încheiat între rezident si unitatea sanitară se va insera o clauză conform căreia nerespectarea obligației de a lucra 5 ani la unitatea sanitară atrage răspunderea materială a salariatului în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puțin 36 de salarii medii pe economie.
Totodată instanța a reținut că în litigiul dintre părți sunt incidente dispozițiile contractului individual de muncă și ale actului adițional al acestuia, care reprezintă voința părților și își produc efectele fiind legal încheiate sub imperiul actelor normative în vigoare la data încheierii acestora, adică la data de31.01.2001.
Contractul individual de muncă, precum și actul adițional al acestuia fiind semnate de către ambele părți, constituie contracte consensuale și reprezintă acordul de voință al părților, devenind legea lor. Simpla manifestare de voință a părților este suficientă pentru valabilitatea contractului și a actului adițional și, deci, și pentru obligativitatea obligațiilor asumate prin acesta de către părțile contractante.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, criticând-o ca netemeinică și nelegală.
A invocat recurenta că hotărârea primei instanțe este nelegală, în contextul în care nu înlătură din dreptul intern prevederile ce sunt contrare legislației europene în ceea ce privește domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale.
În acest sens susține recurenta că art. 3 alin. 4 din OUG259 /2000 al cărui spirit a fost preluat de art. 3 alin. 6 din nr.OUG 58/2001, contravine art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene limitarea adusă libertății prevăzute de art. 15 alin. 2 din același act normativ european (potrivit căruia orice cetățean al Uniunii Europene are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru) necorespunzând celor două condiții impuse cumulativ și anume - ca limitările să fie necesare și să corespundă unor obiective de interes general.
Mai invocă recurenta că actul normativ sub autoritatea căruia a încheiat actul adițional la contractul de muncă, și pe care instanța a considerat că l-ar fi încălcat, conține dispoziții contrare Constituției și Codului Muncii, respectiv a art. 41 din Constituție,care la alin. 1prevede că "dreptul la muncă nu poate fi îngrădit " și că "alegerea profesiei a meseriei sau a ocupației, precum și locului de muncă, este liberă".
Recurenta invocă și încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. 3 din Codul Muncii care stipulează că "nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc, ori într-o anumită profesie, oricare ar fi aceasta. Că la momentul la care absolvit examenul de medic specialist era în vigoare nr.OUG 58/2001, care dicta obligațiile sale față de vechiul angajator și care în opinia recursului i-a încălcat libertatea contractuală obligând-o să indice actul adițional la contractul de muncă, prin care se angaja să rămână 5 ani în unitatea în care funcționase ca rezident - condiție impusă prin OUG259/2000. Mai arată recurenta că însăși nr.OUG 58/2001 la art. 3 alin. 4 menționa că "rezidenții care ocupă prin concurs posturile pentru care se organizează rezidențiat încheie contract individual de muncă pe perioada nedeterminată cu unitatea care a publicat postul respectiv cu respectarea legislației în vigoare și a normelor Uniunii Europene cu privire la libera circulație a persoanei".
În fine, recurenta mai invocă și faptul că sancțiunea echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie nu mai era prevăzută de către OUG58/2001, răspunderea patrimonială în acest din urmă act normativ, deși rămâne menționată, nu mai este cuantificată. Susține în final recurenta că obligațiile sale în raport cu angajatorul Spitalul Municipal de Urgență " " Bârlad, în ceea ce privește obligația asumată prin actul adițional din 31 martie 2001 este de natură legală derivând din nr.OUG 58/2001 - care nu mai cuantifică sancțiunea și doar indirect contractuală.
În concluzie recurenta solicită admiterea recursului său și modificarea în tot a sentinței primei instanțe în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
Prin întâmpinarea depusă intimatul a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică hotărârii primei instanțe, reiterând ca apărări susținerile formulate prin petitul acțiunii.
Recursul nu este fondat.
Verificând actele și lucrările dosarului instanței de fond prin prisma criticilor formulate de recurentă, Curtea constată că acestea sunt întemeiate pe o situație de fapt neconformă cu realitatea.
Astfel deși recurenta susține că raporturile sale contractuale s-au născut după intrarea în vigoare a OUG58/2001 din înscrisurile depuse la filele 21 - 24, 25 rezultă fără putință de tăgadă că la momentul încheierii contractului ei de muncă nr. 891 din 1.02.2001 cu reclamantul Spitalul de Adulți Bârlad în vigoare era OUG259 din 2000.
Sub prevederile acestui act normativ a fost încheiat și actul adițional la contractul individual de muncă, act încheiat la 31.01.2001, cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 3 alin. 3.
Prin urmare, Curtea constată că atâta timp cât la momentul încheierii contractului de muncă și a actului adițional la acel contract erau în vigoare dispozițiile OUG259/2000, nu se poate susține că respectivele acte sunt nelegale.
Curtea constată că înscrisurile respective au fost corect reținute de instanța de fond care a făcut în mod corect aplicarea principiului fundamentat "tempus regit actum".
Faptul că ulterior, după absolvirea rezidențiatului de către recurentă, a intrat în vigoare nr.OUG 58/2001, care a abrogat dispozițiile OUG259/2000 nu înseamnă că actele încheiate sub imperiul vechii ordonanțe sunt nelegale, cu atât mai mult cu cât și prin noul act normativ sunt reluate dispozițiile criticate de recurentă.
Astfel și nr.OUG 58/2001 prin art. 3 punctele 4, 5 și 6 - reglementează situația medicilor rezidenți după cum urmează:
4 - prevede că medicii rezidenți, care ocupă prin concurs posturile pentru care se organizează rezidențiat în condițiile alin. 1 și 2 din art. 3, încheie contract individual de muncăpe perioadă nedeterminată cu unitatea sanitară care a solicitat postul respectiv.
5 - menționează că "după obținerea titlului de specialist,aceștia sunt obligați să lucreze la unitatea sanitară cu care au încheiat contractul de muncă, cel puțin un număr de ani egal cu durata finanțării rezidențiatului în specialitateapentru care s- scos postul la concurs". 6 - prevede că "ocuparea unui alt post decât cel pentru care au fost confirmați ca rezidenți se poate face numai după îndeplinirea obligației prevăzute la alin. 5".
Rezultă deci din textele de mai sus că și după abrogarea OUG259/2000 dispozițiile privind obligativitatea de a lucra în unitatea sanitară, care a solicitat și scos la concurs postul respectiv de medic rezident, un număr de ani egal cu numărul celor în care s-a desfășurat rezidențiatul, au fost preluate și prin noul act normativ OUG58/2001 în vigoare la data absolvirii rezidențiatului de către recurentă.
Faptul că în noul act normativ nu a mai fost cuantificată sancțiunea nerespectării obligațiilor impuse prin art. 5 alin. 4, 5 și 6 nu poate conduce la concluzia că obligația asumată legal prin actul adițional la contractul de muncă, nu ar mai fi legală. Aceasta întrucât potrivit art. 969 cod civil "convențiile legal făcute au putere de lege între părți".
Și cum potrivit art. 295 Codul Munci dispozițiile acestui cod se întregesc și cu celelalte dispoziții din legislația civilă, Curtea urmează să constate că atâta timp cât obligația asumată prin actul adițional la contractul de muncă al recurentei nu a contravenit nici unei norme legale, ci dimpotrivă a fost încheiat tocmai în baza unei astfel de norme (art. 3 alin. 3 din OUG259/2000) el trebuie să fie îndeplinit cu bună credință, așa cum părțile în mod legal au convenit.
Curtea nu poate primi nici susținerile recurentei potrivit cărora dispozițiile art. 3 alin. 4 din OUG259/2000 și care au fost preluate de art. 3 alin. 6 din OUG 58/2001 ar contraveni art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, o limitare adusă libertății prevăzute de art. 15 alin. 2 din aceeași Cartă, întrucât în cauză dispozițiile menționate invocate nu aduc nici o atingere libertății fiecărui cetățean de a-și căuta un loc de muncă.
Aceasta întrucât dispozițiile în vigoare nu prevăd o interdicție pentru recurentă de a-și căuta un alt loc de muncă. Ele reglementează doar posibilitatea ca investițiile făcute de Ministerul Sănătății la propunerea și solicitarea unității sanitare reclamante de a scoate postul la concurs și de a-și specializa în acest fel un medic, să poată fi materializată, în sensul ca unitatea să beneficieze de serviciile unui medic specialist.
Nimic nu o împiedica pe recurentă să își găsească un alt loc de muncă, caz în care însă, așa cum a reținut și Curtea Constituțională, aceasta este însă datoare să restituie celui datorită căruia a putut să se specializeze o despăgubire pentru faptul că, deși a scos un post la concurs pentru a avea un medic specialist, solicitând în acest fel Ministerului Sănătății să formeze un astfel de specialist, rămâne după perioada de școlarizare tot fără specialist.
Curtea apreciază că soluția astfel pronunțată de instanța de fond este nu numai legală dar și morală.
Hotărârea este legală, nu numai pentru faptul că obligația asumată a fost prevăzută de legiuitor în OG259/2000, ci și pentru faptul că recurenta, cu bună știință a acceptat să încheie un act adițional la contractul individual de muncă, asumându-și obligația din actul adițional conform art. 969 Cod civil.
În consecință Curtea va respinge în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă recursul pârâtei și va menține ca legală și temeinică sentința 1385 din 13.11.2008 a Tribunalului Vaslui.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Spitalul Municipal de Adulți Bârlad, invocată de pârâta - recurentă.
Respinge recursul declarat de pârâta împotriva sentinței 1385 din 13.11.2008 pronunțată de Tribunalul Vaslui, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.04.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
Cu opinie separată
Red.
Tehnored.
02 ex. 13.05.2009
Tribunalul Vaslui Jud.
Jud.
Dosar nr-
OPINIE SEPARATĂ ÎN RECURSULUI ȘI
RESPINGERII ACȚIUNII
Între reclamantul Spitalul Municipal H și pârâta - recurentă a fost încheiat contractul individual de muncă nr. 891 din 1.02.2001, acesta fiind precedat de actul adițional fără număr încheiat la 31 ianuarie 2001 și declarația autentificată la BNP sub nr.52/31 ianuarie 2001. Prin acestea, pârâta - recurentă ca medic rezident, se obliga să funcționeze ca specialist pe post pe o perioadă de minimum 5 ani de la obținerea specialității în obstetrică ginecologie. În caz de nesocotire a acestei obligații salariata se angaja să achite daune penalizatorii de 36 de salarii medii pe economie proporțional cu perioada nelucrată din perioada de 5 ani.
Prin cererea înregistrată sub nr.9183 din 18.07.2007 pârâta a denunțat unilateral contractului individual de muncă, iar ca urmare, Spitalul Municipal Hae mis dispoziția nr. 347/18.07.2007 prin care s-a hotărât încetarea raporturilor de muncă începând cu data de 01.03.2007.
La momentul încheierii contractului ei de muncă nr. 891 din 1.02.2001 cu reclamantul Spitalul de Adulți Bârlad era în vigoare era OUG259 din 2000.
Sub prevederile acestui act normativ a fost încheiat și actul adițional la contractul individual de
Potrivit dispozițiilor art. 3(2) din nr.OG 259/2000 după obținerea titlului de specialist medicul rezident este obligat să lucreze la unitatea sanitară cu care a încheiat contractul individual de muncă cel puțin 5 ani.
Conform al.(3)al aceluiași articol contractul individual de munca încheiat între rezident și unitatea sanitară în condițiile alin. (1) va cuprinde o clauza conform căreia nerespectarea obligației prevăzute la alin. (2) atrage răspunderea materială a rezidentului, în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puțin 36 de salarii medii pe economie, suma calculată la data încetării contractului individual de munca din initiativa rezidentului.
Legiuitorul prevede, în cuprinsul acestui articol, ca și sancțiune pentru nerespectarea acestei obligații răspunderea materială a rezidentului.
Nu se prevede în mod expres care sunt condițiile de atragere a răspunderii materiale.
Prin urmare, sub acest aspect sunt incidente dispozițiile art. 270 din Codul Muncii, norma generală aplicabilă răspunderii patrimoniale a salariaților.
Dintre condițiile impuse imperativ de art. 270 și neîndeplinită în cauză este cea relativă la prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului Spitalul Municipal
În raport de dispozițiile nr.OG 250/2001 și actul adițional reclamantul-angajator era obligat, conform dispozițiilor art. 1169 Cod civil, să dovedească cheltuielile ocazionate de pregătirea profesională a rezidentului.
Curtea relevă faptul că nici din motivarea acțiunii introductive și nici din apărările formulate în recurs de către Spitalul Municipal H nu rezultă în ce au constat cheltuielile avansate pentru activitatea de specializare a pârâtului la locul de muncă, în situația în care acesta era absolventul unei facultăți de medicină iar punerea la dispoziția acestuia a aparaturii și materialelor adecvate se înscriu pe linia specifică a executării contractului de muncă.
Invocarea de către intimatul Spitalul Municipal H prin întâmpinare a faptului că actul adițional a fost semnat și însușit de către recurenta-pârâtă, cu alte cuvinte are putere obligatorie în sensul art. 969 Cod civil, nu poate fi primită în condițiile în care acest act adițional este lipsit de suport legal în partea privind descrierea cheltuielilor profesionale.
Curtea notează că dovedirea prejudiciului trebuie făcută prin raportare la dispozițiile Codului muncii, art.270 combinat cu art.195 al.3, pe care de altfel și reclamanta își fundamentează acțiunea introductivă. Pentru a concluziona în acest fel se au în vedere, pentru identitate de rațiune, modificările intervenite în actele normative privind privind organizarea și finanțarea rezidențiatului. Astfel, legiuitorul, prin art.6 din OUG 12 din 30 ianuarie 2008 " formați în urma promovării concursului de rezidențiat pe post sunt obligați să lucreze la unitatea sanitară publică cu care au încheiat contractul individual de muncă cel puțin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidențiat. Obligația se stabilește prin act adițional la contractul individual de muncă, în baza prevederilor <LLNK 12003 53 10 202 193 30>art. 193 din Legea nr. 53/2003- Codul Muncii, cu modificările și completările ulterioare. Nerespectarea de către salariat a obligației asumate îl obligă pe acesta la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat, precum și la restituirea primei de instalare, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului adițional la contractul individual de muncă".
Pentru aceste considerente, Curtea, în opinia separată, constată că recursul declarat de pârâta - recurentă este întemeiat.
JUDECĂTOR,
- -
Red/Tehnored
20.05.2009
Președinte:Georgeta PavelescuJudecători:Georgeta Pavelescu, Daniela Pruteanu, Smaranda Pipernea
