Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 396/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 396/CM
Ședința publică din data de 23 iunie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Răzvan Anghel
JUDECĂTORI: Răzvan Anghel, Maria Apostol Vanghelița Tase
V- -
Grefier - - -
S-au luat în examinare recursurile civile declarate de recurenții pârâți MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B, cu sediul în--14, sector 5 și MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5 prin C, cu sediul în strada - nr. 18, județul C, împotriva sentinței civile nr. 17/CM/22.08.2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, domiciliat în C,-, - 17,. A,. 9, județul C, domiciliată în C,-, - 2,. B,. 15, județul C, domiciliat în C, strada - -, - 6 B,. D,. 56, județul C, domiciliată în B,-, bloc 126 B,. 2,. 51, sector 5, domiciliată în B, șos. - nr. 11, - 20,. A,. 35, sector 5, domiciliată în B,-, - 1,. C,. 27, sector 5, domiciliată în B,-, - 56,. 68, sector 5, domiciliată în Râmnicu V,-, bloc 72,. A,. 2, județul V, intimații pârâți CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII B, cu sediul în Calea nr. 141 B, sector 6, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BRAȘOV, cu sediul în-, județul B și intimații intervenienți, - și, toți cu domiciliul procesual ales la sediul în B, Calea nr. 141 B, sector 6, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recursurile sunt declarate în termen și motivate și că părțile au solicitat judecata cauzei și în lipsă, conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra acesteia.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul Constanța secția comercială sub nr-, reclamanții, și și intervenienții în nume propriu, -, au solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație Și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestora la plata în favoarea fiecărui reclamant, respectiv intervenient, a sporului de vechime dobândit de fiecare, reactualizat la data plății, plus dobânda legală, să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă cu referire la aceste drepturi, precum și obligarea Ministerului Finanțelor Publice să includă în bugetul alocat Ministerului Justiției, drepturile bănești solicitate.
În considerente, reclamanții și intervenienții au arătat că de la intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, judecătorii și procurorii nu au mai beneficiat de sporul de vechime în muncă, aspect care, conform Hotărârii din 06.07.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, constituie un caz de discriminare.
Reclamanții și intervenienții au menționat că în aceste condiții au fost prejudiciați ca urmare a neacordării acestui spor, dreptul nefiind prescris întrucât potrivit art. 21 alin. 2 din nr.OG 137/2000, termenul pentru introducerea cererii, de trei ani, curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. Ori, reclamanții au luat cunoștință de existența discriminării atunci când Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat această situație printr-o hotărâre.
S-a apreciat că sunt incidente în cauză prevederile art. 1 alin. 1-4, art. 21 alin. 1 și 2, art. 191, 192 și 194 din nr.OG 137/2000 modif. prin Legea nr. 48/16.01.2002 și nr.OG 77/28.08.2003, precum și cele ale art. 15 din nr.OUG 177/2002 și ale art. 5 din Legea nr. 303/2004 și art. 111 din Legea nr. 304/2004.
În dovedirea acțiunii reclamanții și intervenienții au depus la dosarul cauzei înscrisuri constând în copiii ale carnetelor de muncă, adeverințe emise de către pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii referitor la cuantumul drepturilor care s-ar cuveni fiecărui reclamant și intervenient.
La termenul din data de 18.06.2008, reclamanta a depus la dosarul cauzei declarație notarială prin care învederează instanței că înțelege să renunțe la judecată în temeiul art. 246.pr.civ.
Pârâții nu au formulat întâmpinare.
Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație Și Justiție la termenul din data de 23.04.2008 acesta și-a expus poziția procesuală în sensul admiterii în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Același pârât, prin notele de ședință depuse la termenul din 20 august 2008 și - formulat apărări de fond în sensul că prin decizia Curții Constituționale nr. 821 din 3 iulie 2008 s-a statuat că dispozițiile art. 2 al. 1 și al 11 precum și disp. art. 27 din OUG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în condițiile în care instanțele de judecată au posibilitatea de anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generale, încălcându-se în aceste condiții principiul separației puterilor în stat.
Prin încheierea nr. 770/19.09.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța - Secția comercială și de contencios administrativ s-a constatat natura civilă a cauzei care a fost înaintată la Secția civilă a aceleiași instanțe unde a fost înregistrată sub nr-.
Prin încheierea din 09.07.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța,în temeiul art. II din OUG nr. 75/2008, cauza a fost înaintată la Curtea de Apel Constanța spre soluționare, fiind înregistrată sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 17/CM/22.08.2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanțas -a admis acțiunea principală și cererile de intervenție și ca urmare au fost bligați pârâții să plătească reclamanților și intervenienților sportul de vechime cuvenit fiecăruia, actualizat cu indicele de inflație la data plății astfel:
- - 5.557 lei, aferent perioadei: mai 2006 - martie 2007- sumă brută;
- - 6.308 lei, aferent perioadei martie 2006 - marti
2007 - sumă brută;
- - 6.754 lei, aferent perioadei februarie 2006 - martie
2007 - sumă brută;
- - 18.618 lei, aferent perioadei februarie
2005 - martie 2007 - sumă brută;
- - 20.364 lei, aferent perioadei octombrie
2005 - martie 2007 - sumă brută;
- - 16.434 lei, aferentă perioadei ianuarie 2006
- martie 2007 - sumă brută;
- - 13.237 lei, aferentă perioadei mai 2006 -
martie 2007;
- - 41.667 lei, aferent perioadei ianuarie 2005 - martie
2007- sumă brută;
- - 20.333 lei, aferent perioadei ianuarie 2005 -
martie 2007 - sumă brută;
- - - - 10.987 lei, aferent perioadei - aprilie
2006 - martie 2007, sumă brută;
- - 6.633 lei, aferent perioadei aprilie 2006 - martie 2007 - sumă brută.
Prin aceeași sentință, s-a respins ca nefondată cererea pentru plata dobânzii legale și s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei .
Totodată au fost bligați pârâții angajatori la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă și a fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să pună la dispoziție sumele necesare pentru efectuarea plăților.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanții sunt procurori detașați la Consiliul Superior al Magistraturii, activitatea acestora fiind desfășurată în această calitate și pe perioada consemnată în acțiune de la data detașării fiecăruia până la data de 12.03.2007 când a intrat în vigoare Legea nr. 45/2007 de aprobare a OUG nr. 27/2006.
În ce privește evoluția legislativă a instituției sporului de vechime pentru judecători, procurori și personalul asimilat acestora, vor fi avute în vedere următoarele:
La data de 01.10.2000 a intrat în vigoare nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, care prin pct. 32 introdus alin. 3 al art. 33 din lege, cu următorul conținut, Prevederile alin. (1) și (2) nu sunt aplicabile magistraților."
Textele alin. 1 și 2 ale art. 33 din Legea nr. 50/1996 reglementau acordarea sporului de vechime în muncă, iar după intrarea în vigoare a noului text al alin. 3, prevederile nu s-au mai aplicat judecătorilor și procurorilor, ci doar personalului auxiliar de specialitate.
Motivația a reprezentat-o noua reglementare adusă de nr.OG 83/2000 art. 5 din Legea nr. 50/1996, care a statuat asupra unei noi modalități de calcul a indemnizației de încadrare lunară a judecătorilor și procurorilor, raportată la vechimea efectivă în magistratură ori în funcțiile asimilate acesteia conform art. 42 și art. 43 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 republicată.
La 01.01.2003 a intrat în vigoare nr.OUG 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, care prin art. 50 alin. 2 statuat că, Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se abrogă art. 11, precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare.
Textul art. 4 alin. 1 din nr.OUG 177/2002 a reluat dispozițiile cuprinse în art. 5 din Legea nr. 50/1996 modif. prin nr.OG 83/2000, în sensul că magistrații au beneficiat, în raport cu vechimea efectivă în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Curtea Supremă de Justiție sau de personal asimilat
magistraților, de o majorare a indemnizației stabilite potrivit art. 3 alin. 2, calculată în procente la indemnizația brută.
Noul text nu a inclus, de asemenea, sporul de vechime în muncă în ecuația de calcul al drepturilor cuvenite magistraților, raportând indemnizația acestora doar la vechimea efectivă în magistratură ( criteriu distinct de cel al vechimii în muncă ); la indemnizația de încadrare astfel calculată s-au aplicat celelalte sporuri reglementate prin actul normativ.
Potrivit art. 16 alin. 3 Codul muncii, munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă îi conferă salariatului vechime în muncă, iar conform art. 32 alin. 5, la solicitarea salariatului angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfășurată de acesta, vechimea în muncă, în meserie și în specialitate.
Legiuitorul a înțeles așadar să distingă între criteriul vechimii în muncă și cel al vechimii în meserie și/sau în specialitate, întrucât în mod evident o persoană poate avea o vechime în muncă mai mare sau cel puțin egală cu vechimea într-o anumită activitate.
Magistrații ( judecători și procurori ), precum și personalul asimilat acestora pot beneficia, astfel, de o vechime totală în muncă prin înglobarea vechimii efective în magistratură, alături de perioadele de activitate neasimilate acesteia, conform legii.
În egală măsură, acest raționament se aplică și salarizării asistenților judiciari, care pe lângă vechimea în specialitate trebuie să le fie recunoscut și criteriul vechimii în muncă.
De altfel, cadrul de reglementare al salarizării altor categorii profesionale (cum este, cu titlu de exemplu, nr.OUG 192/2002 privind reglementarea drepturilor de natură salarială ale funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, nr.OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, etc.) recunoaște dreptul acestora la acordarea sporului de vechime, alături de alte sporuri specifice domeniului de activitate.
Prin nr.OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției - act normativ care a abrogat expres Legea nr. 50/1996 și, prin urmare, și dispozițiile art. 33 alin. 1 și 2 din lege - s-a statuat prin art. 13 în sensul recunoașterii vechimii în muncă acestei categorii profesionale.
Mai mult, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 45/2007 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27 din 29 martie 2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 7 aprilie 2006, fost reglementată distinct vechimea efectivă în magistratură ( art. 4 din nr.OUG 27/2006 ) de vechimea în muncă ( art. 41din nr.OUG 27/2006).
Această reglementare nu poate susține punctul de vedere conform căruia nu a existat, până la data de 14.03.2007, cadrul legislativ necesar acordării acestui spor, întrucât plata sporului de vechime în muncă unei categorii profesionale, pe o perioadă determinată și negarea aceluiași drept pentru o altă perioadă constituie o
încălcare a unui drept câștigat în domeniul salarizării, și aceasta independent de creșterea sau de diminuarea salariului acordat.
Se va reține, totodată, că în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007, că dispozițiile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din nr.OG 83/2000, art. 50 din nr.OUG 177/2002 și art. 6 alin. 1 din nr.OUG 160/2000 se interpretează în sensul că,Judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României beneficiau și de sporul de vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.
S-a stabilit, astfel, în condițiile art. 329 cod proc. civilă, că sporul de vechime în muncă a subzistat în aplicare și ulterior intrării în vigoare a nr.OG 83/2000, respectiv, a nr.OUG 177/2002, acest spor urmând a fi calculat și pentru judecători și procurori, precum și pentru persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României, prin raportare la textul art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1996.
În raport de toate aceste considerente, având în vedere că aplicabilitatea acestui spor este direct raportată la vechimea în muncă ( iar nu la vechimea în magistratură ), va fi admisă acțiunea reclamanților și a intervenienților în nume propriu sensul că pârâții vor fi obligați să achite acestora sporul de vechime cuvenit fiecăruia, actualizat cu rata inflației la data plății efective.
În ceea ce privește solicitarea acordării dobânzii legale calculate la sumele datorate, legată de indicatorul solicitat de reclamanți pentru reevaluarea acestor drepturi, instanța va reține că trimiterea la dispozițiile art. 998, 1082, 1084.civ. nu poate fi reținută în cauză, temeiul juridic al răspunderii civile fiind cel delictual, iar nu contractual. Astfel, pentru acoperirea prejudiciului generat din pierderea valorii monedei naționale, reclamanții sunt îndreptățiți, astfel cum s-a statuat și în literatura juridică, la despăgubiri echivalente cu diferența de valoare rezultată din aplicarea indicelui de inflație, motiv pentru care această cerere3 urmează a fi respinsă.
Totodată potrivit prevederilor art. 6 coroborate cu prevederile art. 11 și 20 din Decretului nr. 92/1976 revine în sarcina angajatorilor, prin persoanele împuternicite, să efectueze mențiunile în carnetele de muncă cu privire la orice modificarea intervenită în activitatea salariatului.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților privind obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la să includă în bugetul alocat Ministerului Justiție drepturile bănești solicitate și să le vireze către acesta instanța reține următoarele:
Este adevărat, că potrivit art.281 Codul Muncii -Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar art.282 din Codul Muncii menționează că pot fi părți în conflictele de muncă -
salariații, angajatorii, sindicatele și patronatele, cât și alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al Codului d e procedură civilă.
În aceste condiții obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor de a vira fondurile solicitate rezultă nu din calitatea de angajator a reclamanților, ci din normele legale privind elaborarea proiectelor de buget.
Potrivit art. 118 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
În conformitate cu prevederile art.3 alin. 1, pct.2 din HG nr. 208/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, acesta elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
În ceea ce privește poziția procesuală exprimată de reclamanta, având în vedere principiul disponibilității părții, instanța, în conformitate cu prevederile art. 246.pr.civ. a luat act de renunțarea acesteia la judecata cauzei.
Împotriva acestei soluții au formulat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor.
În motivarea recursului său, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat următoarele: în ceea ce îl privește pe reclamantul operează autoritatea de lucru judecat pentru perioada mai 2006 - martie 2007 în raport de sentința civilă nr. 1611/03.10.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 425/CM/2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța; în mod greșit s-a dispus obligarea la plata actualizării sumelor cu rata inflației întrucât fondurile alocate Ministerului Public pentru anul 2009 au fost aprobate prin Legea nr. bugetului de stat nr. 18/2009, lege care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanțe, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând actualizarea cu rata inflației, nu se justifică; în același sens s-a arătat că în conformitate cu art. 14 al.2 din Legea nr. 500/2002 nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget, nici angajată nici efectuată din acesta, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială iar sumele alocate pentru alte cheltuieli nu pot fi folosite în alt scop, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat putându-se face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, astfel încât obligația stabilită de instanță în sarcina recurentului este o obligație "imposibilă"; un alt argument invocat a fost acela că actualizarea cu rata inflației apare ca un mod de a constrânge debitorul să execute obligația asumată, și prin urmare pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare la plata sumelor reactualizate fiind lipsită de cauză juridică; în ceea ce privește cererea de înscriere în carnetul de muncă a drepturilor pretinse s-a arătat că raportat la prevederile art. 11 al. 2 din Decretul nr. 92/1976 sporurile acordate de instanța de fond nu fac obiectul înscrierii în carnetul de muncă; în mod greșit instanța de fond nu a avut în vedere cererea sa de chemare în garanție formulată în cauză prin care s-a solicitat ca pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să ia act de obligația de a aloca sumele necesare efectuării plăților și de a iniția rectificarea bugetară.
În motivarea recursului său, recurentul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caa rătat următoarele: hotărârea s-a dat cu încălcarea principiului contradictorialității întrucât acțiunea nu a fost comunicată acestui pârât și astfel nu a putut formula apărări; acesta nu are calitate procesual pasivă potrivit prevederilor art. 282 din Codul Muncii întrucât nu există raporturi de muncă cu reclamanții; în același sens s-a mai arătat că potrivit art. 135 din Constituția României și art. 35 și 36 din Legea nr. 500/2002 proiectul de bugetul al fiecărui minister se întocmește chiar de către acestea, în calitate de ordonatori de credite, în final fiind aprobat de Guvern și în final prin lege de către Parlamentul României, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu are un atribut de decizie în această privință, fiind implicat doar în discutarea fundamentării bugetelor fiecărei instituții întrucât este un organ administrativ cu atribuții în executarea legii; s-a mai făcut referire la prevederile HG nr. 83/2006 și s-a arătat că Ministerul Public nu a făcut dovada că Ministerul Finanțelor ar fi refuzat cuprinderea în bugetul său a sumelor necesare; în mod greșit Ministerul Finanțelor a fost obligat să plătească din propriul buget drepturile salariale.
Recursurile au fost înaintate inițial la Înalta Curte de Casație și Justiție care cu adresa din 12.03.2009 a restituit dosarul la Curtea de Apel Constanța spre competentă soluționare, invocându-se decizia nr. 104/20.01.2009 pronunțată de Curtea Constituțională prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. I și II din OUG nr. 75/2008.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Constanța sub nr-.
1. Cu privire la competența Curții de Apel Constanța în soluționarea recursului:
Cauza a fost soluționată în fond tot de către Curtea de Apel Constanța, respectiv un complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă, în baza prevederilor art. I din OUG nr. 75/2008.
Prin decizia nr. 104/20.01.2009 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din OUG nr. 75/2008 care stabileau și competența de soluționare a recursurilor în cauzele privind drepturile salariale solicitate de personalul din justiție în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. În consecință, într-o practică constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a declinat competența de soluționare a recursurilor formulate împotriva unor hotărâri pronunțate în această materie către curțile de apel. Nemai existând un temei legal, derogatoriu, care să atribuie competența de soluționare a acestor recursuri Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul urmează a se soluționa de către instanțele competente potrivit normelor aplicabile anterior adoptării OUG nr. 75/2008, respectiv curțile de apel.
Faptul că recursul este soluționat de către aceeași instanță care a pronunțat și fondul cauzei nu constituie o încălcare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale atâta vreme cât recursul este soluționat de un alt complet de judecată decât cel care a pronunțat sentința recurată, fiind asigurată imparțialitatea instanței, astfel cum a stabilit și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (hotărârea din 7 februarie
2008 în cauza Silimon și împotriva României). În cauză au fost respectate prevederile art. 24 (1) Cod.pr.civ.
2.nalizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
2.A) Cu privire la recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție:
Într-adevăr, prin sentința civilă nr. 1611/03.10.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost obligat către reclamantul la plata sporului de vechime pentru perioada 02.07.2004 - 11.03. 2007. Prin decizia civilă nr. 425/CM/2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanțas -a admis recursul și ca urmare a fost casată sentința numai pentru soluționarea cererii de chemare în garanție, menținându-se restul dispozițiilor sentinței recurate.
În prezenta cauză, aceluiași reclamant i-au fost acordate drepturile constând în sporul de vechime pentru perioada mai 2006 - martie 2007, această perioadă fiind inclusă în perioada 02.07.2004 - 11.03. 2007 pentru care s-au acordat drepturile prin sentința anterioară.
Așadar, reclamantul a mai formulat o acțiune având același obiect și în contradictoriu tot cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cerere ce a fost admisă prin sentința civilă nr. nr. 1611/03.10.2007.
În cauză există tripla identitate de obiect, cauză și părți între acțiunea soluționată prin sentința recurată și acțiunea soluționată prin sentința civilă nr. nr. 1611/03.10.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța. În ambele acțiuni reclamantul a solicitat sporul de vechime.
Așa cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârile pronunțate în cauzele Caracaș contra României și Lungoci contra României, dreptul de acces la justiție nu este absolut; el poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat.
Curtea a mai reținut în cauzele indicate anterior și faptul că excepția autorității de lucru judecat, invocată în temeiul art. 1201 din Codul civil, urmărește un scop legitim deoarece ea vizează, fără nici o îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă iar acest obiectiv pare legitim în sine.
Desigur, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că restricțiile aplicate dreptului de acces la o instanță nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Curtea a mai arătat în hotărârile indicate că trebuie să verifice dacă modalitatea în care instanțele naționale au respins acțiunea prin aplicarea dispozițiilor legale în materie de autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul reclamantului de acces la justiție.
În cauză, reclamantul a sesizat o dată instanța cu o cerere având același obiect și cauză și fiind formulată împotriva aceluiași pârât, cerere care a fost analizată în fond sub aspectul temeiniciei în fapt și în drept atât de Tribunalul Constanța cât și de Curtea de Apel. Având în vedere această situație prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această privință, nu există nici un element care să conducă la concluzia că prin respingerea celei de a doua acțiuni pentru autoritate de lucru judecat ar fi fost încălcat dreptul reclamantului de acces la o instanță.
Instituția puterii lucrului judecat are la bază două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecată în mod diferit decât o singură dată iar soluția cuprinsă în hotărâre este prezumată a explica adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre ulterioară, dată în alt proces.
Reluarea judecății unei cauze nu este posibilă decât în termenele și pentru motivele expres și limitativ prevăzute pentru exercitarea căilor extraordinare de atac.
Ca urmare, sub acest aspect recursul va fi admis și pretențiile reclamantului vor fi respinse pentru perioada mai 2006 - martie 2007 pentru autoritate de lucru judecat.
În ceea ce privește actualizarea sumelor cu rata inflației, se reține că în conformitate cu art. 295(2) din Codul Muncii, prevederile acestui cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective. Pe de altă parte, alineatul (1) din același articol, stabilește că dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile. Or, art. 1073 din Codul civil stabilește cu titlu de regulă următoarele: "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, si in caz contrar are dreptul la dezdăunare". În condițiile scăderii puterii de cumpărare a monedei naționale, reclamanții au fost prejudiciați prin neplata la data la care erau cuvenite a acestor drepturi și ca urmare sunt îndreptățiți la valoarea reactualizată cu rata inflației a drepturilor rezultând din aplicarea sporului de 50%. Aceasta nu este o măsură de constrângere a debitorului, decât eventual ca efect colateral, scopul acestei măsuri fiind dezdăunarea creditorului.
Susținerile recurentului că nu poate plăti aceste sume sunt lipsite de temei și nu au relevanță asupra drepturilor creditorilor - reclamanții. Astfel, un debitor nu se poate exonera de plata unor obligații invocând motivul lipsei de posibilități materiale. Excepțiile vizează cazul persoanelor de drept privat care în caz de insolvență pot fi supuse unei proceduri speciale care după finalizare conduce la stingerea tuturor creanțelor nerealizate.
Din contră, în conformitate cu prevederile OG nr. 22/2002, modificată prin Legea nr. 100/2007, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată (art. 2) iar ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să
dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii, virările de credite bugetare putându-se efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, și ale art. 49 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale (art.4).
Includerea sumelor necesare în bugetul propriu și plata acestor drepturi nu poate fi considerată a fi lipsită de temei legal ci din contră, câtă vreme creanța este stabilită printr-o hotărâre judecătorească ce se bucură de autoritatea lucrului judecat iar art. 1 din OG nr. 22/2002 prevede achitarea creanțelor stabilite prin titluri executorii din bugetele instituțiilor publice.
În ceea ce privește înscrierea în carnetele de muncă a drepturilor pretinse în prezenta acțiune se reține că în conformitate cu art. 1(1) din decretul nr. 92/1976 privind carnetul de munca, prin intermediul acestuia se dovedește, între altele, și retribuția tarifara de încadrare și alte drepturi ce se includ in aceasta, în același sens fiind prevederile art. 11 alin. 2 care se referă tot la "retribuția tarifara de încadrare, precum si alte drepturi ce se includ in aceasta". Trebuie avut în vedere însă că acest act normativ a fost emis în anul 1976, astfel încât în raport de noile realități sociale și juridice trebuie interpretat în sensul că în carnetul de muncă se înscriu veniturile cu caracter permanent care constituie indemnizația unui magistrat, venituri care cuprind și sporurile prevăzute de lege și la care în mod evident acest act normativ nu putea face referire la data adoptării sale.
Cu privire la motivul vizând nesoluționarea cererii de chemare în garanție, Curtea constată că în dosarul cauzei o astfel de cerere nu a fost depusă de recurent, instanța de fond nefiind învestită cu soluționarea unei cereri de chemare în garanție. Recurentul a depus doar mai multe note de ședință.
De altfel, instanța de fond a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor să aloce fondurile necesare plății de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a drepturilor pretinse de reclamanți.
Ca urmare, restul motivelor de recurs invocate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu sunt fondate.
2.B) Cu privire la recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C:
Mai întâi se reține că în citativul întocmit pentru primul termen de judecată s-a indicat citarea acestui pârât cu copia acțiunii și a înscrisurilor și deși susține că nu a primit copia acțiunii nu rezultă ca acest recurent a fi solicitat totuși instanței de fond comunicarea acesteia. Este adevărat însă că această cauză a primit mai multe numere de înregistrare succesiv, în urma repartizării și transferului între secții și instanțe astfel cum s-a arătat anterior, ca urmare a stabilirii competenței de soluționare a acesteia.
Oricum, drepturile recurentului nu au fost prejudiciate întrucât acesta nu contestă drepturile pretinse de reclamanți și intervenienți ci contestă numai calitatea sa procesual pasivă din perspectiva obligării la alocarea fondurilor necesare plății acestor drepturi de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Or, aceste aspecte au putut și invocate în apărare în fața instanței de recurs și sunt analizate de instanța de recurs, care are deplină jurisdicție în conformitate cu art.3041Cod.pr.civ., mai ales că în materie civilă nu este garantat un dublu grad de jurisdicție de documentele internaționale care garantează accesul la o instanță.
Apoi, într-adevăr, potrivit art. 282 din Codul Muncii, pot fi părți în conflictele de muncă:
a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice-, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;
Între reclamanți și acest pârât nu există raporturi de muncă sau asimilate acestora, astfel încât nu ar fi putut fi admisă o cerere de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la plata drepturilor salariale neachitate.
Dar, instanța de fond nu a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor să plătească el însuși, din propriul buget, drepturile pretinse de recurenți.
În ceea ce privește cererea de obligare la alocarea fondurilor necesare plății acestor sume, se constată că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesual pasivă și cererea este fondată.
Sigur că, în principiu, potrivit art. 16, 19, 20, 28 și 34 din Legea nr. 500/2002, elaborarea bugetului de stat presupune parcurgerea unor etape stabilite de lege, formularea propunerilor privind bugetul propriu de către ordonatorii de credite, discutarea acestor propuneri, pentru ca în final bugetul să fie aprobat prin lege de către Parlamentul României.
Dar, proiectul final al bugetului este elaborat potrivit art. 35 din aceeași lege de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pe de altă parte, potrivit art. 3(1) lit.A pct. 2, 3, 5, 7, 10, 12, 25 și 31 din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are, între altele, și următoarele atribuții în domeniul finanțelor publice: elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare; stabilește echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat și a rectificării acestuia; analizează periodic modul de realizare a prevederilor bugetare, în corelare cu indicatorii macroeconomici, și prezintă informări Guvernului, cu propuneri de îmbunătățire; urmărește execuția operativă a bugetului general consolidat; stabilește măsurile necesare pentru încasarea veniturilor și limitarea cheltuielilor, în vederea încadrării în deficitul bugetar aprobat; deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite în cadrul fiecărui exercițiu bugetar; monitorizează, în condițiile legii, numărul de posturi și cheltuielile de personal din instituțiile publice; administrează contul general al Trezoreriei Statului, deschis la Banca Națională a României, scop în care încheie convenții cu aceasta; elaborează lucrările privind contul general anual de execuție a bugetului de stat, contul general al datoriei publice a statului și, respectiv, a bugetului asigurărilor sociale
de stat, precum și conturile anuale de execuție a bugetelor fondurilor speciale și proiectele de lege referitoare la aceste conturi de execuție, pe care le prezintă spre însușire Guvernului, în vederea transmiterii pentru adoptare Parlamentului.
Ca urmare, în exercitarea acestor obligații, Ministerul Economiei și Finanțelor poate fi obligat în principiu să ia măsurile necesare asigurării fondurilor necesare executării unor obligații stabilite în sarcina unor instituții publice prin hotărâri judecătorești.
Pe de altă parte, în conformitate cu art. 2 din OG nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Obligația acestora ar fi însă lipsită de orice efect dacă Ministerul Economiei și Finanțelor, nu ar include în proiectul bugetului de stat sumele necesare și nu ar deschide creditele necesare.
Mai trebuie avut în vedere că aceste creanțe, cum sunt cele ale reclamanților asupra Ministerului Justiției și Libertăților, Curții de Apel Constanța și Tribunalului Tulcea, sunt creanțe asupra statului în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului astfel încât, ca părți ale statului, toate autoritățile acestuia implicate, sunt ținute să acționeze pentru a executa hotărârea judecătorească. Refuzul instituțiilor statului de a plăti despăgubiri stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile constituie în sine o încălcare a dreptului de acces la o instanță deci a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (hotărârea în cauza Dragne contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit că pentru executarea de către stat a unor obligații stabilite prin hotărâri judecătorești în sarcina unor instituții ale sale, nu este necesară realizarea unor noi demersuri, repetitive, ale creditorului, în acest scop (hotărârile pronunțate în cauzele Popescu contra României și Dragne contra României). Curtea a avut în vedere că autoritățile administrației constituie un element al statului de drept și interesul lor se identifică cu cel al bunei administrări a justiției, iar când acestea refuză, omit sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească, garanțiile instituite de art. 61 din Convenție, de care a beneficiat justițiabilul în faza de judecată, își pierd rațiunea de a exista (hotărârile pronunțată în cauzele Dragne contra României, Durdan contra României, Miclici contra României și Mihăescu contra României).
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și obligațiile stabilite în sarcina unor instituții ale statului sunt tot obligații ale statului iar în cazul în care aceste instituții nu execută obligațiile de plată potrivit procedurii prevăzute de OG nr. 22/2002, în final, statul este răspunzător pentru această neexecutare astfel încât, prin reprezentantul său - Ministerul Finanțelor, trebuie să ia măsurile necesare efectuării plăților fie direct fie prin alocarea fondurilor în bugetul unei anumite instituții.
Statul este titular al obligației instituite de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale de a asigura executarea hotărârilor judecătorești și în acest mod accesul efectiv la o instanță de judecată.
Ca titular al acestei obligații, al cărei creditor este persoana care a obținut o hotărâre judecătorească prin care i s-a admis cel puțin în parte acțiunea formulată împotriva statului sau a unei instituții a acestuia, statul este reprezentat în raportul obligațional de Ministerul Finanțelor, așa cum stabilește art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Ca urmare, pentru a garanta executarea obligației de plată a unor drepturi bănești restante de către instituții ale statului și a nu pune creditorul în situația de a demara alte proceduri pentru punerea în executare a titlului executoriu - sentința pronunțată de instanță, este necesar ca Ministerul Finanțelor să fie obligat să realizeze operațiunile administrative pregătitoare pentru alocarea din bugetul de stat a fondurilor necesare realizării creanțelor reclamanților.
Față de toate aceste motive, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. se va admite recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul celor arătate anterior și se va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul Ministerul Finanțelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul civil formulat de pârâtul MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5 prin C, cu sediul în strada - nr. 18, județul C împotriva sentinței civile nr. 17/CM/22.08.2008 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, în dosarul civil nr-.
Admite recursul civil declarat de recurentul pârât MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE B, cu sediul în--14, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 17/CM/22.08.2008 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, domiciliat în C,-, - 17,. A,. 9, județul C, domiciliată în C,-, - 2,. B,. 15, județul C, domiciliat în C, strada - -, - 6 B,. D,. 56, județul C, domiciliată în B,-, bloc 126 B,. 2,. 51, sector 5, domiciliată în B, șos. - nr. 11, - 20,. A,. 35, sector 5, domiciliată în B,-, - 1,. C,. 27, sector 5, domiciliată în B,-, - 56,. 68, sector 5, domiciliată în Râmnicu V,-, bloc 72,. A,. 2, județul V, intimații pârâți CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII B, cu sediul în Calea nr. 141 B, sector 6, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BRAȘOV, cu sediul în-, județul B și intimații intervenienți,
- și, toți cu domiciliul procesual ales la sediul în B, Calea nr. 141 B, sector 6.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Respinge pretențiile formulate de reclamantul, aferente perioadei mai 2006 - martie 2007 pentru autoritate de lucru judecat.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 23.06.2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Răzvan Anghel, Maria Apostol Vanghelița Tase
Pt. VB.ița
aflată în concediu legal de odihnă
potrivit dispozițiilor art. 261 alin. 2
Cod procedură civilă, semnează
Președintele instanței,
Pt. Grefier,
- -
aflată în concediu legal de odihnă
potrivit dispozițiilor art. 261 alin. 2
Cod procedură civilă, semnează
Grefier șef secție,
Jud. fond -,
jud. /23.07.2009
dispozitiv gref.
4 ex./23.07.2009
Președinte:Răzvan AnghelJudecători:Răzvan Anghel, Maria Apostol Vanghelița Tase
