Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 42/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU -
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 42/
Ședința publică din 16 ianuarie 2008
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, și Ministerul Economiei și Finanțelor prin H, cu sediul în M-C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr.2647 din 18 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate și motivate în termenul prevăzut de lege, scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Constatându-se lipsa părților la termenul de astăzi și față de împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța în baza actelor dosarului reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Prin sentința civilă nr.2647 din 18.10.2007, Tribunalul Harghita, în baza art.322 pct.5 pr.civ. a admis cererea de revizuire formulată de revizuienta, împotriva sentinței civile nr.1950 din 30.05.2007 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr- și în consecință: în baza art.327 alin.1 pr.civ. a schimbat în parte hotărârea supusă revizuirii în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TÂRGU -M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Ministerul Finanțelor Publice, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 2.493 lei, reprezentând prima de vacanță neachitată aferentă perioadei 2005-2006, actualizată cu indicele de inflație până la data plății; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței revizuite.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr.1956 din 30 mai 2007 Tribunalului Harghita, s-a respins ca nefondată acțiunea reclamantei pentru obligarea pârâților în solidar, la plata primei de vacanță pe perioada 2005-2006 cu actualizarea sumei în momentul plății. S-a reținut că prin decizia XXIII/2006 a ICCJ s-a statuat că magistrații și personalul auxiliar de specialitate sunt îndreptățiți la acordarea primelor de vacanță numai pentru anii 2001-2002, în condițiile Legii nr.50/1996 și la data de 1 ianuarie 2003 când a intrat în vigoare OUG nr.177/2002 erau abrogate implicit dispozițiile art.41 ind.1 din legea sus citată. Ulterior, prin încheierea dată la 21 mai 2007 de către Secțiile unite ale instanței supreme s-a dispus îndreptarea deciziei dată în interesul legii prin înlăturarea mențiunii "și personalul auxiliar de specialitate", cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei.
Fiind vorba de un înscris nou ivit după pronunțarea hotărârii, și hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, în temeiul art.322 pct.5 pr.civ. tribunalul a considerat fondată cererea de revizuire formulată de reclamantă, conform celor dispuse prin sentința civilă nr.2542/10 octombrie 2007, procedându-se totodată la rejudecarea pricinii, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, conform solicitării.
Pe fondul pricinii, prin OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, a fost inclus art.4/1 care prevede că magistrații și celelalte categorii de personal salarizate în baza prezentei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă îndemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat. Ulterior însă, prin dispozițiile art.3 (2) din OUG nr.33/26.02.2001 se prevede că se suspendă până la 01.01.2002 aplicarea prev.art.41 alin.1, care cuprinde dispoziții referitoare la acordarea primei de concediu de odihnă, din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în nr.563/1999, modificată și completată prin OG nr.83/2000. Prin Legea nr.386/2001 s-a aprobat OUG nr.33/26.02.2001, cu următoarea modificare: la art.III alin.3 - pe perioada suspendării aplicării prevederilor legale menționate la alin.1 și 2, redevin aplicabile dispozițiile legale în materie, existente la data intrării în vigoare a Legii nr.188/1999 a OG nr.83/2000 precum și OUG nr.237/2000.
Cenzurarea legalității acestor suspendări succesive, revine, potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, instanței de fond, iar nu Curții Constituționale, deoarece normele legale de suspendare nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate la data sesizării instanței. Ca atare, sub sancțiunea denegării de dreptate, instanța este chemată să analizeze legalitatea normelor de suspendare mai sus menționate.
În acest sens, normele legale de suspendare menționate anterior contravin prevederilor art.41 și art.53 din Constituție.
Ținând cont de cele prezentate, instanța a apreciat ca lipsită de efect suspendarea nelegală a acordării primei de vacanță pentru perioada 2005-2006, obligând în solidar pârâții la plata acestor drepturi. De asemenea, potrivit art.1084 cod civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constante în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs DGFP H în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ.
Cu referire la excepția lipsei calității procesual pasive a recurentului s-a arătat că Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat la plata unor drepturi de orice natură către salariații altor instituții. În speță raportul de serviciu este stabilit între reclamantă pe de o parte și Ministerul Justiției- Tribunalul Harghita, pe de altă parte. Astfel că, în acest raport juridic Ministerul Economiei și Finanțelor nu are nici un fel de obligație. S-a mai arătat că în cauză nu s-a dovedit faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor ar fi prejudiciat prin acțiuni sau inacțiuni drepturile reclamantei, că ar fio reținut pentru sine fonduri alocate altor ministere astfel că obligația de despăgubire nu poate subzista.
Având în vedere cele de mai sus, recurentul a solicitat admiterea excepției lipsei calități procesual pasive.
Pe fondul cauzei recurentul a arătat că acordarea dreptului la prima de concediu a fost suspendată succesiv pe perioada în litigiu prin legea bugetului de stat, astfel că acțiunea formulată de reclamantă este neîntemeiată.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu referire la excepția lipsei calității procesual pasive curtea reține că MEF are potrivit Legii 500/2002 responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat materializat mai apoi în legea bugetară anuală. Proiectul bugetului de stat are la bază proiectele de buget ale ordonatorilor principali prin care se numără și Ministerul Justiției.
Cheltuielile de personal reprezintă un capitol distinct al proiectelor de buget întocmite de fiecare ordonator. În activitatea sa, așa cum chiar recurenta invocă, în caz de divergență între Ministerul Economiei și Finanțelor și ordonatorii principal Guvernul este competent să ia decizii. Cu toate acestea responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat aparține în exclusivitate acestui pârât. Calitatea sa procesual pasivă derivă din această obligație legală și nu cum în mod greșit apreciază recurentul, din raportul de muncă.
În plus, calitatea procesuală pasivă a MEF se justifică și prin disp.art.1 din OUG nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Ca atare, Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP M, are calitate procesuală pasivă în cauză, atât sub aspectul opozabilității față de minister a hotărârii pronunțate cât și a executării ei de către reclamantă.
Pe fondul cauzei curtea apreciază că hotărârea pronunțată de prima instanță este ferită de critici în sensul în care la momentul formulării cererii normele legale de suspendare cuprinse în Legea nr.511/2004 și Legea nr.379/2005 nu mai erau în vigoare, astfel că legalitatea acestor norme și concordanța lor cu prevederile constituționale este atributul instanței judecătorești sesizată cu judecarea cererii potrivit art.29 din Legea nr.47/1992.
Din această perspectivă instanța de fond a reținut în mod corect că dispozițiile legii bugetare prin care prima de concediu a fost suspendată contravin prevederilor art.53 și 15 alin.2 din Constituție. Mai mult decât atât la momentul ieșirii din vigoare a legii bugetare dispoziția de suspendare nu mai poate fi aplicată, ca atare, la momentul sesizării instanței pentru anii 2005 și 2006 nu mai există norme legale în vigoare prin care dreptul solicitat să poată fi considerat suspendat.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat modificarea sentinței civile atacate și în consecință, respingerea acțiunii civile formulată de reclamantă, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și ale art. 304/1 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului s-a arătat că soluția instanței de fond, prin care s-a admis cererea reclamantei de acordare a primelor de vacanță pentru anii 2005, 2006, este nelegală în condițiile în care dreptul acesteia privind plata primelor respective a fost suspendat succesiv prin legile bugetare anuale.
Sub acest aspect recurentul a invocat faptul că prin OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești a fost inclus art. 41/1, care la alin. 1 prevedea acordarea primei de vacanță pentru magistrați și celelalte categorii de personal salarizate în baza legii menționate. Ulterior aplicarea acestor prevederi legale a fost suspendată succesiv până la data de 31 decembrie 2006, prin OUG nr. 33/2001, Legea nr. 743/2001, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 507/2003, Legea nr. 511/2004 și Legea nr. 379/2005.
S-a mai arătat că prin Legea bugetului de stat se stabilește volumul veniturilor și structura acestora, precum și al cheltuielilor, pe destinații și pe ordonatorii principali de credite pentru bugetul de stat, bugetele de asigurări sociale de sănătate, prin art. 9 alin. 1 din Legea nr. 507/2003 fiind prevăzută obligația ordonatorilor principali de credite de a se încadra în cheltuielile de personal.
Recurentul a invocat, de asemenea, faptul că în prezent salarizarea personalului auxiliar de specialitate este reglementată de prevederile OG nr. 8/2007, care prin art. 23 alin. 1 prevede pentru personalul salarizat în baza acestui act normativ acordarea primei de vacanță la plecarea în concediu și în raport de motivele arătate, s-a apreciat că solicitarea reclamantului privind plata drepturilor reprezentând primele de vacanță pe anii 2005 și 2006 este neîntemeiată.
Recurentul a susținut totodată că instanța de fond în mod nelegal a dispus plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. Angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, iar Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de prevederile art. 3041Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, instanța de recurs reține următoarele:
Prin acțiunea introductivă reclamanta, care face parte din categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita, a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților la plata drepturilor bănești cuvenite pentru anii 2005 și 2006, cu titlu de primă de vacanță, actualizate în funcție de rata inflației, acțiunea formulată de reclamant fiind admisă prin sentința atacată cu recurs de cei doi recurenți.
În ceea ce privește criticile formulate de recurentul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, față de sentința atacată, curtea reține că drepturile pretinse de reclamant au fost recunoscute prin dispozițiile art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996, introduse prin art. I pct. 38 din nr.OG 83/2000, textul menționat prevăzând că"magistrații și celelalte categorii de personal. au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat."
Este adevărat că prin dispozițiile art. III alin. 2 din nr.OUG 33/2001, aplicarea prevederilor legale anterior menționate a fost suspendată până la data de 1 ianuarie 2002, iar ulterior acest termen a fost prelungit succesiv, prin art. 12 alin. 4 din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. 3 din Legea nr. 631/2002, art. 9 alin. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. 7 din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. 5 din Legea nr. 379/2005, până la data de 31 decembrie 2006.
Trebuie precizat însă, că suspendarea acordării primei de vacanță prin actele normative menționate, contravine prevederilor art. 41 alin. 2 din Constituția României, care garantează dreptul salariaților la măsuri de protecție socială, printre care"concediul de odihnă plătitși alte situații specifice", precum și dispozițiilor art. 53 alin. 2 din legea fundamentală, care limitează restrângerea exercițiului unor drepturi doar la situații în care măsura este necesară într-o societate democratică, aceasta trebuind a fi, însă, proporțională cu situația care a determinat-o, aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a se aduce atingere existenței dreptului.
Or, actele normative prin care a fost suspendată acordarea dreptului la prima de vacanță anuală în favoarea personalului auxiliar de specialitate din instanțele judecătorești, nu pot fi apreciate decât ca fiind date cu eludarea prevederilor constituționale anterior enunțate, cu atât mai mult cu cât acestea prevăd posibilitatea restrângerii unor drepturi sau libertăți, iar nu suspendarea lor.
Pe de altă parte, actele normative la care s-a făcut referire nu prevăd desființarea dreptului la prima de concediu, ci doar suspendarea exercițiului acestuia, ceea ce nu echivalează cu însăși înlăturarea lui.
Prin urmare, suspendarea exercițiului unui drept nu poate atrage suprimarea acestuia, în caz contrar ajungându-se la situația ca un drept prevăzut de lege să devină o obligație lipsită de conținut, redusă la"nudum jus", ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.
În atare situație, concluzia ce se impune este aceea de a se constata că beneficiul primei de concediu pentru personalul auxiliar de specialitate din instanțele judecătorești, salarizat, până la apariția nr.OG 8/24 ianuarie 2007, conform Legii nr. 50/1996, se cuvine a fi recunoscut și pentru perioada în care exercițiul dreptului a fost suspendat, prin urmare și pentru perioada 2005 - 2006, aflată în litigiu.
Instanța de recurs apreciază că în mod corect a fost admisă și cererea de actualizare în funcție de rata inflației a drepturilor bănești solicitate de reclamant. Astfel, instanța de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 1082 Cod civil conform cărora orice debitor este obligat la plata unor daune-interese pentru neexecutarea obligației de plată sau executarea întârziată, cu toate că nu este rea-credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină și neimputabilă. În cauza dedusă judecății, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea primei de vacanță la care reclamantul era îndreptățit pentru perioada 2005-2006. În sensul art. 1084 Cod civil daunele-interese cuprind prejudiciul efectiv suferit, precum și beneficiul de care creditorul a fost lipsit pe perioada de referință, or, în speță este notoriu că sumele de bani datorate reclamantului s-au devalorizat în mod continuu, fiind legal ca ele să fie actualizate în momentul plății.
Pentru aceste considerente, instanța de recurs apreciază că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, nefiind incident în cauză motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel că nu se impune modificarea sentinței instanței de fond.
În consecință, curtea reține că nu sunt incidente în speță motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, invocate prin cererea de recurs de către Direcția Generală a Finanțelor Publice H, întrucât instanța de fond a interpretat corect actele deduse judecății, iar hotărârea a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie.
Față de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, urmează să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5 și de Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, județul H, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.2647 din 18 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 16 ianuarie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
GREFIER,
Red.
Tehnored.CC/2 exp.
23.01.2008
Jud.fond:,
Asist.jud:-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
