Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 4200/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.1838/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.4200/
Ședința publică din data de 09 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 3: Ilie
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de către recurentul-reclamant împotriva sentinței civile nr.36 din data de 14.01.2009, pronunțate de către Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.7991/2008), în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Casa de Pensii a Municipiului - având ca obiect "drepturi bănești - spor 50%".
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns: recurentul-reclamant și intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Casa de Pensii a Municipiului
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că la dosar s-a depus prin serviciul "registratură" al secției la data de 07.05.2009, respectiv la data de 11.05.2009, de către intimatul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților întâmpinare la motivele de recurs formulate în cauză, în dublu exemplar, act procedural necomunicat părții recurente.
De asemenea, se mai arată faptul că prin motivele de recurs recurentul-reclamant a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ.
Curtea constatând că în cauză recurentul-reclamant a solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.36/14.01.2009 pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția prescripției dreptului la acțiune formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Casei de Pensii a Municipiului B, pentru drepturile bănești solicitate, pentru perioada noiembrie - decembrie 2000.
A respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.
În considerente a reținut că reclamantul s-a pensionat, în temeiul prevederilor Legii nr.92/1992, cu începere din data de 01.01.2001, potrivit deciziei nr.-/14.12.2000 emise de Casa de Pensii a Sectorului 1 B, necontestată în termenul legal.
În speță, cererea reclamantului de obligare a pârâtului Ministerul Justiției la plata drepturilor salariale pentru lunile noiembrie și decembrie 2000, constând în spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, prevăzut de Legea nr.50/1996, a fost formulată la data de 6.11.2008, cu depășirea evidentă a termenului legal de prescripție de 3 ani prevăzut de art.283 Codul muncii, care stipulează că "cererea având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate, poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune".
În același sens, prin art.166 alin.1 Codul muncii se menționează că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Este adevărat că prin Decizia nr.21/10.03.2008 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite invocată de către reclamant dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, au fost interpretate în sensul că "judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, aprobată prin legea nr.334/2001."
Cu toate acestea, dreptul la acțiune al reclamantului nu s-a născut la momentul pronunțării recursului în interesul legii (10.03.2008), deoarece nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii, iar recursul în interesul legii nu reprezintă izvorul drepturilor patrimoniale pretinse în cauză, ci doar stabilește interpretarea corectă a unei dispoziții legale față de practica neunitară a instanțelor de judecată, iar nu o nouă dispoziție legală, necunoscută până la acea dată.
Pe de altă parte, decizia ICCJ invocată nu are caracterul unui act ce întrerupe cursul prescripției, iar reclamantul nu a făcut dovada existenței în cauză a altor dispoziții sau recunoașteri din partea debitorului obligației ce ar fi avut ca efect întreruperea cursului prescripției.
Curtea a apreciat că dreptul reclamantului de a solicita recalcularea drepturilor de pensie s-a născut în momentul în care, în raport cu prevederile legale incidente, acestea nu au fost corect stabilite prin prestații succesive, pentru fiecare dintre aceste prestații curgând un termen de prescripție distinct, care are o existență independentă de celelalte, stingându-se la momentul împlinirii celor 3 ani.
În consecință, față de dispozițiile art.12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care prevăd că în cazul în care debitorul este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, Curtea va admite excepția prescripției dreptului la acțiune în privința drepturilor bănești aferente perioadei noiembrie-decembrie 2000.
Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că și celelalte capete de cerere, ce implică recalcularea drepturilor salariale ale reclamantului sunt nefondate.
Astfel, cererea reclamantului de obligare a pârâtului Ministerului Justiției și Libertăților să comunice Casei de Pensii cuantumul majorat al ultimului salariu este neîntemeiată, întrucât dreptul patrimonial nu mai poate fi pretins, acțiunea fiind prescrisă.
Curtea a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei majorări efective la nivelul salarizării tuturor magistraților și persoanelor asimilate acestora, întemeiată pe o dispoziție legală în vigoare, motiv pentru care pârâtului Ministerul Justiției nu îi revine sarcina de a comunica Casei de Pensii veniturile prevăzute de art.85 alin.2 din Legea nr.303/2004, în raport de media veniturilor magistraților în activitate, majorate cu sporul de 50%, în sensul solicitat de către reclamant.
În fapt, reclamantul face referire la drepturi salariale individuale ale unor magistrați, acordate pe cale jurisdicțională, care însă sunt opozabile doar părților care s-au judecat în acel litigiu și față de care s-a obținut recunoașterea acestor drepturi.
Decizia nr.21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii nu are ca efect recunoașterea unui drept individual al reclamantului, ci interpretează o normă juridică preexistentă, interpretare ce devine obligatorie pentru instanțe, cu condiția stabilirii și respectării condițiilor de formă și de fond ale cadrului procesual în care o instanță de judecată se poate pronunța asupra fondului dreptului.
Ca atare, cererea reclamantului de obligarea a pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților să comunice Casei de Pensii veniturile prevăzute de art.85 alin.2 din Legea nr.303/2004, în raport de media veniturilor magistraților în activitate, majorate cu sporul de 50% este lipsită de fundament juridic, dezlegarea dată problemelor de drept prin recursul în interesul legii soluționat prin decizia nr.21/2008 fiind efectiv obligatorie pentru instanțe, potrivit art.329 pr.civ. iar nu și pentru angajator.
În fine, Curtea a apreciat ca fiind neîntemeiate și celelalte solicitări referitoare la obligarea Casei de Pensii la recalcularea pensiei în funcție de cele două repere (salariul pe ultima lună anterior pensionării și salariul magistraților în activitate), întrucât obligația Casei de Pensii este subsidiară celei a Ministerului Justiției și Libertăților de a trimite astfel de relații.
Or, în speță, în sarcina Ministerului Justiției și Libertăților nu se poate reține o astfel de obligație, motiv pentru care nici Casa de Pensii nu poate fi ținută a proceda la operațiunea de recalculare a pensiei, reclamantul nefiind îndreptățit la majorarea pensiei, conform pretențiilor sale.
Pe cale de consecință, nici cererile de actualizare a pensiei și de plată a diferențelor rezultate între pensia efectiv încasată și cea cuvenită nu sunt întemeiate.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că sentința civilă recurată se sprijină pe motive străine naturii pricinii deduse judecații și a fost dată cu nesocotirea considerentelor juridice statuate prin Decizia nr.21/2008 a, obligatorie. În esență, sentința recurată nu face decât să preia necritic punctul de vedere al angajatorului, Ministerul Justiției, privind prescripția, și să îi respingă recurentului în bloc cererile pe motiv că i s-ar fi prescris dreptul material la acțiune.
Or, Decizia 21/2008 a stabilește clar că "art.1 pct.42 și art.9 alin.2 paragraful 1 din nr.OG83/2000, adoptate cu încălcarea limitelor legii speciale de abilitare, sunt din acest motiv neconstituționale" și, ca atare, neaplicabile. normelor respective "impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996, republicată". Aceeași "inaplicabilitate" a normelor de abrogare parțială a OG nr.83/2000, "face ca efectele art.47 din Legea nr.50/1996, republicată, să se producă și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000. Rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice", nu și-au încetat nici în prezent aplicabilitatea. Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art.147 din Legea nr.50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege".
Referindu-se la situația anormală, în care unele instanțe au refuzat, iar altele au recunoscut unui număr însemnat de magistrați și personal auxiliar de specialitate dreptul de a beneficia de sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, Decizia 21/2008 a atrage atenția că, în ipoteza adoptării unei soluții contrare, care ar produce efecte numai pentru viitor, s-ar ajunge la crearea unei situații de discriminare în cadrul acelorași categorii socio-profesionale, fapt care ar contraveni practicii CEDO, dar și dispozițiilor art. 16 alin.1 din Constituția României, ale nr.OG 137/2000 și art.1 din Protocolul 12 adițional la Convenția Europeană Drepturilor Omului.
În consecință, conchide Decizia nr. 21/2008 a, urmează a se constata că dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 trebuie interpretate și aplicate în sensul că magistrații au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația bruta lunară, și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000.
Din motivarea și termenii neechivoci folosiți în Decizia nr.21/2008 a rezultă clar că, în ce privește dreptul la sporul de 50%, magistrații (în activitate sau pensionați) sunt în termen legal de a solicita plata acestui spor începând cu 1 noiembrie 2000, când, în mod abuziv și neconstituțional, a fost sistată această plată.
În cauză, nu se poate susține că dreptul material la acțiune s-ar fi prescris și pentru că Decizia J este întemeiata și pe discriminare. Conform art.21 din OG nr.137/2000, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. Recurentul a luat cunoștință de existența discriminării în materia sporurilor salariale pentru magistrați după apariția Deciziei nr.36/2007 a dată în procesul în interesul legii privind sporul de vechime în muncă. De aceea, prezenta cerere de recurs este întemeiată și pe principiul nediscriminării și invocă OG nr.137/200 privind combaterea și sancționarea discriminărilor.
Invocarea excepției prescripției nu este întemeiată în acest caz, cu atât mai mult cu cât, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o formă fără conținut, nu se poate accepta ca dreptul la acțiune să fie prescris atunci când, printr-o măsura neconstituțională, evident abuzivă, a angajatorului, a fost îngrădita nelegitim exercitarea unui drept, respectiv acordarea drepturilor salariale.
În caz contrar, s-ar ajunge la situația că un drept patrimonial, recunoscut explicit și motivat prin Decizia a, să fie lipsit de substanță și să devină practic fără nicio valoare. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, în aplicarea corecta a legilor, în litera și spiritul lor, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute prin lege să nu poată fi împiedicați să beneficieze efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. De aceea, dacă o soluție pronunțată inițial nu mai are temeinicie și legalitate, îndreptarea ei devine imperioasă și dobândește un caracter legitim, moral și legal interpretându-se legea ca pe o reparație față de soluția inițială netemeinică.
Deși principiul rolului activ ar fi impus, totuși instanța nu a luat în considerație nici măcar prevederile art. 12 din Decretul nr.167/1958, care stipulează ca, în cazul prestațiilor succesive - cum sunt și plata și actualizarea pensiei magistraților - dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită. Or, ultima actualizare/prestație a angajatorului, Ministerul Justiției, în speță, avusese loc la 1 octombrie 2008, în baza nr.OG13/30.01.2008, când, în continuare, nu a inclus în baza de calcul a drepturilor recurentului de pensie, transmisă Casei de pensii, sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
În aceasta speță, nu au relevanță prevederile art.1, 3, 7 și 8 ale Decretului nr.167/1958 și nici ale art.283 din Codul muncii, sentința civilă nr.36 recurată trebuind să fie respinsă.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât, prin emiterea Ordinului ministrului justiției nr.769/C/04.03.2009 privind plata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică începând cu 1 martie 2009, se pune capăt abuzului și se întrerupe prescripția invocată până acum prin recunoașterea dreptului (art.16 lit.a) din Decretul nr.167/1958).
Desigur, într-o anumita măsură prescripția operează, dar nu în sensul prescrierii dreptului material la acțiune, ci doar în privința întinderii în timp a drepturilor neacordate și pe care angajatorul Ministerul Justiției trebuie obligat să le plătească recurentului. Cum acțiunea a fost introdusă de pe 6 noiembrie 2008, iar termenul general de prescripție este de 3 ani,
înseamnă că Ministerul Justiției trebuie obligat să îi restituie recurentului drepturile ce i s-au cuvenit din sporul de 50% pentru perioada ce începe cu 6 noiembrie 2005 și până la ziua plății efective.
Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că acesta este nefondat.
Într-adevăr, în mod legal și temeinic a stabilit prima instanță că dreptul material la acțiune se prescrie, conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și art. 283 alin. 1 lit. c) din Legea nr. nr. 53/2003, în termen de 3 ani de la data nașterii acestuia, ce se situează la momentul scadenței obligației de a plăti sporul de 50% de stres și suprasolicitare neuropsihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Astfel, față de inaplicabilitatea, constatată pe cale de interpretare (obligatorie) de instanța supremă, a dispozițiilor abrogatorii conținute de OG nr. 83/2000, dreptul pretins a existat, fiind recunoscut prin lege, în toată această perioadă, astfel că reclamantul-recurent se putea adresa instanței, în tot cursul ei, pentru a-l valorifica, independent de temeiul solicitării: dispoziție legală care-l consacră, respectiv discriminare.
Sub acest aspect, în mod judicios a argumentat prima instanță că Înalta Curte nu a făcut decât să dea interpretarea obligatorie pentru viitor, a unor dispoziții legale, fără nicio relevanță asupra prescrierii dreptului preexistent pe care-l constată, și pentru care nu valorează cauză de amânare a începutului curgerii termenului de prescripție.
Prescripția operează indiferent de natura acțiunii sau omisiunii care- condus la neexercitarea dreptului, respectiv neîndeplinirea obligației corelative, la scadență, tocmai caracterul abuziv al măsurii de neacordare a unui drept recunoscut de lege, legitimând formularea în termen a unei acțiuni în instanță, pentru valorificarea lui, iar din acest punct de vedere, recurentul nu se poate prevala de necunoașterea legii și a dreptului consacrat de aceasta în favoarea sa, pentru a obține amânarea începutului termenului de prescripție.
Acesta nu poate fi amânat decât dacă dreptul este supus unei condiții suspensive, ceea ce nu este cazul, în speță, al dreptului salarial pretins, respectiv nu poate fi suspendat sau întrerupt decât în situațiile strict interpretabile și limitativ prevăzute de art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, pentru care, de asemenea, nu este îndeplinită ipoteza în cauză.
Nu se poate invoca nici caracterul periodic al prestației de asigurări sociale, întrucât capătul principal de cerere, pentru care s-a admis excepția cu consecințe și asupra soluției date celorlalte capete de cerere, viza acordarea unui spor salarial pentru lunile noiembrie și decembrie 2000, anterioare pensionării, prescriptibil succesiv, dar pentru care termenul s- împlinit cel mai târziu în ianuarie 2004 (față de scadența, în cursul lunii ianuarie, a drepturilor salariale aferente lunii decembrie a anului anterior).
În fine, cât privește solicitarea de obligare a Ministerului Justiției la comunicarea, către casa de pensii, a veniturilor prevăzute de art. 85 alin. 2 din Legea nr. 303/2004, majorate cu sporul de 50% solicitat, și aceasta este neîntemeiată, pe de o parte pentru că, astfel cum s- arătat, sporul în discuție nu a făcut parte din veniturile reclamantului, luate în calculul pensiei de serviciu, pe de altă parte, pentru că includerea acestuia de la un moment dat, în indemnizația magistraților în activitate, nu reprezintă o majorare a acesteia, urmare a intervenției legiuitorului, ulterioare pensionării reclamantului, ci acordarea unui spor preexistent, dar neachitat.
În consecință, potrivit celor expuse, Curtea constată că hotărârea primei instanțe e legală și temeinică, iar recursul declarat, nefondat, urmând a fi respins ca atare, în aplicarea art. 312 alin. 1 pr. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva sentinței civile nr.36 din data de 14.01.2009, pronunțate de către Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.7991/2008), în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Casa de Pensii a Municipiului
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.06. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./13.07.2009
Jud. fond:
L
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Bodea Adela Cosmina, Ilie
