Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 4321/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(1988/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4321/
Ședința publică din data de 11 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți, și recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C, Ministerul Justiției și Libertăților, împotriva sentinței civile nr.872 din 21 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr-(245/C/2008), în contradictoriu cu intimații-pârâți Tribunalul Ialomița, Curtea de APEL BUCUREȘTI, având ca obiect - drepturi bănești, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 04.06.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 11.06.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față,constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.872/21.05.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Călărași - Secția Civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2000 - august 2004, invocată din oficiu a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții, și împotriva pârâților Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița; a obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel și Tribunalul Ialomița, în solidar la plata drepturilor bănești reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din indemnizația brută lunară de încadrare, cuvenit fiecăruia dintre reclamanți, proporțional cu perioada lucrată în calitate de judecători și asistenți judiciari, la Tribunalul Ialomița, începând cu luna septembrie 2004 și în continuare până la pierderea calității sau abrogarea dispoziției legale ce a instituit acest spor pentru reclamanții, și, în perioada septembrie 2004 - ianuarie 2006 pentru reclamanții, și și în perioada septembrie 2004 - martie 2007 pentru reclamantul; a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate; a respins cererea reclamanților pentru perioada 2000 - august 2004 ca fiind prescris dreptul la acțiune; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit art.137 Cod pr.civilă, instanța de fond s-a pronunțat mai întâi asupra excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru perioada 2000 - august 2004, excepție invocată din oficiu și pe care a admis-o, deoarece acțiunea a fost introdusă la data de 27 septembrie 2007, iar termenul imperativ de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958 și art.283 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003 ( Codul Muncii ) este depășit pentru perioada anterioară lunii septembrie 2004.
Pe fondul cauzei tribunalul a reținut că în speța dedusă judecății, tema pretențiilor și probațiunii vizează acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, pentru reclamanți în calitatea acestora de magistrați din cadrul Curții de APEL BUCUREȘTI.
Potrivit dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, republicată, incidente în cauză, "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar ".
Ulterior prin art.50 din nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele a fost abrogat și art. 47 din Legea nr.50/1996.
S-a statuat că potrivit art.1 Protocolul adițional nr.1 la CEDO, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Caracterizat în mod indubitabil într-o valoare economică, sporul de risc și suprasolicitare nervoasă constituie un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, alături alte asemenea "bunuri" potrivit practicii ( pensia, acțiunile, părțile sociale).
Pretențiile reclamanților se bazează pe un serviciu deja prestat, ele constituind "un bun" în sensul practicii, așa cum rezultă și din hotărârea Van Marle împotriva Olandei din 26.06.1986.
În concluzie dreptul de proprietate invocat de reclamanți se analizează ca o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din ansamblul raporturilor cu conținut economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească) deci un bun în sensul primei fraze a art.1.
Proprietatea asupra acestui bun conferă dreptul reclamanților de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat, din perspectiva art. 44 din Constituția României coroborat cu art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Măsura eliminării sporului de risc și suprasolicitare nervoasă pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate nu se justifică, întrucât limitarea drepturilor nu era necesară într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
Acest act internațional ratificat de România nu prevede limitări ale dreptului reclamat decât în condiții speciale, ce nu sunt întrunite în speță, astfel încât, în baza art.20 alin-2 din Constituția României, devin aplicabile dispozițiile art.1 din Protocolul Adițional nr. 1 la. ca fiind mai favorabile decât legislația internă.
În concluzie prin abrogarea art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost încălcat dreptul reclamanților la bun, acesta constând în contravaloarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Instanța de fond a reținut și faptul că, la data stabiliri acestui drept, în baza art.47 din Legea nr.50/1996, legiuitorul a avut în vedere condițiile în care judecătorii și celelalte categorii de personal își desfășoară activitatea, condiții ce sunt caracterizate ca fiind condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Aceste condiții nu s-au schimbat, ci dimpotrivă, s-au acutizat, întrucât, odată cu aderarea României la UE, au crescut cerințele înfăptuirii actului de justiție în condițiile de calitate și eficiență sporite.
În situația actuală, când sistemul legislativ este stufos și uneori contradictoriu, iar condițiile de muncă sunt neadecvate, creșterea celor doi factori de risc este evidentă.
S-a apreciat de către tribunal că acțiunea reclamanților este întemeiată și prin prisma dispozițiilor Deciziei nr.XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curții de Casației și Justiției, raportate la cele ale art.329 alin.3 din Codul d e procedură civilă, problema de drept dedusă judecății fiind delegată de instanța supremă în favoarea reclamanților.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamanții, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru considerente diferite. . criticile formulate de recurenții-reclamanți în motivul de recurs prevăzut de art.304pct.9 Cod pr.civilă, aceștia critică sentința atacată în ceea ce privește modul de soluționare al excepției prescripției dreptului material la acțiune, cât și a capătului de cerere privind efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă cu privire la sporul solicitat prin acțiunea pendinte.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că sub aspect procedural greșit s-a procedat la soluționarea unei excepții fără ca în prealabil să fie pusă în discuția părților, încălcându-se astfel dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil așa cum este conturat de jurisprudența 0. în aplicarea art.6. S-a încălcat în același timp și principiul rolului activ al judecătorului reglementat de art.129 Cod pr.civilă. Se susține totodată greșita admitere a excepției sus-menționate, cu motivația că în perioada pentru care a fost invocată au intervenit o serie de acte și fapte care echivalează cu o recunoaștere a dreptului pretins de reclamanți.
Astfel, prin Ordinul nr.903/C/28 martie 2003 al Ministerului Justiției s-a constituit Comitetul mixt de soluționare a problemelor de natură salarială al magistraților și în acest sens au făcut demersuri repetate de la Ministerul Justiției la Ministerul Finanțelor Publice în vederea obținerii fondurilor necesare cu acest titlu.
Prin Ordinul nr.3/C/11ianuarie 2005, Ministerul Justiției și-a asumat obligația achitării drepturilor salariale și a centralizat sumele datorate magistraților și personalului din organele autorității judecătorești,conform anexelor nr.1-10 ale Ordinului până la data de 14 ianuarie 2005.
La art.III din acest ordin se precizează că pentru magistrații și personalul din organele autorității judecătorești care nu dețin titluri executorii, calculul drepturilor salariale se va realiza conform anexelor nr.11-18. La inițiativa Ministerului Justiției a fost inclusă în Strategia de Reformă a Sistemului Judiciar și în Planul de Acțiune aprobate prin HG nr.232/2005, măsura vizând plata drepturilor salariale restante, inclusiv pentru personalul care nu are hotărâri judecătorești.
Asemenea acte de recunoaștere sunt și plata neechivocă a drepturilor bănești ce reprezintă sporul de vechime în muncă și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.21/10 martie 2008. Consecința unei asemenea întreruperi a dreptului material la acțiune este reglementată de art.17 alin.1și 2 din Decretul nr.167/1958 și constă în ștergerea prescripției anterioare și începerea unui nou termen de prescripție, respectiv de la data de 10 martie 2008 când Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți,precum și personalul auxiliar de specialitate, au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare psihică calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr.83/200,aprobată prin Legea nr.334/2001.
Mai arată recurenții-reclamanți că soluționând astfel acțiunea, instanța de fond a încălcat și dispozițiile art.1 din Protocolul adițional nr.1 la, hotărârea dată consacrând o ingerință în dreptul reclamanților de proprietate asupra bunurilor ce le aparțin.
Astfel, Oas tatuat prin jurisprudența sa, că în noțiunea de bun se cuprind și drepturile de creanță, respectiv drepturile bănești pe care le-au solicitat prin cererea introductivă.
Greșit se pretinde și soluționarea de către instanța de fond capătului de cerere cu privire la înscrierea în carnetul de muncă a mențiunilor privind sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. S-au încălcat astfel dispozițiile art.1 alin.1 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, potrivit cu care angajatorul este obligat să facă mențiunile în carnetul de muncă referitoare la drepturile salariale ale angajatului. Ori, sporul de risc și suprasolicitare psihică face parte din salariul de încadrare potrivit art.3 și următoarele din OUG nr.27/2006.
Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților susține în esență, că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești și că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că interpretarea dată în cauză de către prima instanță, prin care s-a admis acțiunea formulată de reclamanții asistenți judiciari nu reprezintă altceva decât o legiferare a unui drept salarial pe care legiuitorul a înțeles să îl recunoască doar anumitor categorii profesionale, si anume magistrați și personal auxiliar de specialitate. Pronunțând această sentință, prima instanță a depășit în mod flagrant limitele puterii judecătorești și a consacrat un drept salarial care nu este prevăzut de legislația în vigoare pentru categoria asistenților judiciari, arogându-și atribuții de legiferare.
Un alt motiv este cel potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, spre deosebire de celelalte categorii de personal din sistemul justiției, drepturile salariale ale asistenților judiciari (magistraților consultanți) au fost reglementate în primă fază chiar în cuprinsul Legii nr.92/1992 privind organizarea judecătorească.
Drepturile salariale de care au beneficiat asistenții judiciari nu au inclus sporul pentru risc și solicitare neuropsihică, art.III din nr.OUG179/1999 privind modificarea și completarea Legii nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească (aprobată cu modificări prin Legea nr.118/2001) stabilind exhaustiv drepturile salariale ale acestora:
"Art. III. - Asistenții judiciari sunt remunerați lunar cu coeficientul de ierarhizare a salariului de bază pentru judecătorul stagiar anul l-ll, în raport cu timpul efectiv lucrat. Perioada în care o persoană desfășoară activitate de asistent judiciar constituie vechime în muncă și vechime în specialitate.
Ori, persoanelor numite ca asistenți judiciari, în perioada în care își desfășoară activitatea în această calitate, li se suspendă contractele de muncă, având posturile rezervate."
Mai mult, prin dispozițiile art.II din nr.OUG20/2002 privind modificarea și completarea Legii nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească s-a stabilit în "Art. II. - că (1) Magistrații consultanți beneficiază, în raport cu vechimea în specialitate juridică, de drepturile de salarizare prevăzute pentru judecătorii de la judecătorii de Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (2) Magistrații consultanți care nu îndeplinesc condiția de vechime în specialitate prevăzută la art.691alin.1 sunt menținuți în funcție, fiind salarizați cu indemnizația prevăzută de lege pentru magistrații stagiari, în raport cu vechimea în specialitate juridică pe care o posedă, până la împlinirea vechimii stabilite de lege. (3) Indemnizația prevăzută la alin. (1) și (2) este unica formă de remunerare a magistraților consultanți."
În același sens, G nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, reglementează la capitolul 4 salarizarea și alte drepturi ale asistenților judiciari.
Astfel, potrivit art.16 alin.1 din G nr.27/2004, " Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare brută lunară potrivit coeficienților de multiplicare prevăzuți, după caz, la lit.A din anexă, nr. crt. 28-31, în raport cu vechimea în funcții juridice."
Totodată, alin.2 al aceluiași text prevede că "Asistenții judiciari beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute la art.41,5,7,18,24 și 25".
Din analiza textelor menționate mai sus, rezultă că legea nu prevede în beneficiul asistenților judiciari dreptul la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică. Aceste dispoziții legale se referă în mod limitativ la: sporul de vechime în muncă, sporul pentru titlul științific de doctor în drept, condiții deosebite de muncă, premiul anual, beneficii pentru folosința caselor de vacanță, sanatorii, etc, asistență medicală gratuită.
Mai mult, se impune a se constata că art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești prevedea: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut".
Textul menționat face o netă distincție între magistrați și asistenți judiciari, așa cum a fost stabilită și prin Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, precum și prin G nr.27/2006.
Astfel, textul de lege a avut în vedere acordarea acestui spor doar categoriilor profesionale ale magistraților și personalului auxiliar de specialitate. Ori, asistenții judiciari nu se încadrează în aceste categorii socio-profesionale, astfel că aceștia nu pot pretinde un astfel de spor.
De altfel, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost prevăzut de lege pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate având în vedere condițiile în care aceștia își desfășoară activitatea, riscurile și presiunile psihice la care sunt supuși în cadrul activităților specifice funcției. însă, nu se poate afirma că asistenții judiciari, prin munca pe care o desfășoară, sunt supuși unor riscuri majore ori presiuni psihice de natură a determina necesitatea acordării prin lege a unui spor de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Ca atare, în raport de dispozițiile legale anterior precizate, conchide recurentul că asistenții judiciari nu au beneficiat niciodată de sporul pentru risc și solicitare neuropsihică, întrucât art.47 și art.48 alin.4 din Legea nr.50/1996 nu a fost vreodată incident în privința acestora, ci doar în privința altor categorii de personal din autoritatea judecătorească, la care s-a referit expres: magistrați, personal auxiliar și experți criminaliști.
Cât privește decizia nr.21 din data de 10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 5/2008, invocată de către reclamanți în susținerea pretențiilor formulate și reținută de către prima instanță în motivarea sentinței, aceasta are în vedere doar categoriile profesionale ale judecătorilor, procurorilor, magistraților asistenți și personalului auxiliar de specialitate, neincluzând și categoria asistenților judiciari, astfel că pretențiile reclamanților sunt în mod vădit neîntemeiate.
Prin urmare, instanța de fond în mod greșit, a dispus obligarea pârâților la plata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică față de reclamanții asistenți judiciari, interpretând în mod eronat dispozițiile ÎCCJ și neluând în considerare faptul că nu există nici un temei legal pentru acordarea acestor drepturi pentru această categorie profesională. Invocând, de asemenea temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, recurentul Ministerul Finanțelor Publice susține că soluția instanței de fond este lipsită de temei legal pentru următoarele considerente:
Ministerul Economiei și Finanțelor, nu poate fi obligat într-o astfel de speță, să aloce fonduri destinate plății sumelor solicitate având în vedere că HG nr.386/25.04. 007, privind organizarea și funcționarea la art.3, lit.a, pct.2, prevede clar atribuțiile acestuia și anume, "elaborarea a proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiect lui bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operand rectificarea corespunzătoare", iar potrivit dispozițiilor Legii nr.500/2002. art.19, lit.a, Ministerul Economiei și Finanțelor, în domeniul finanțelor publice are, în principal, următoarele atribuții: coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume, pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Din interpretarea textelor de lege invocate, rezultă în mod clar că rolul Ministerul Economiei și Finanțelor este de a întocmi proiectele legilor bugetare anuale și ale legilor de rectificare, Ia care va tine seama de datele furnizate de ordonatorii principali de credite, categorie din care face parte și Ministerul Justiției. Această instituție publică are obligația să prevadă în proiectele proprii de bugete sumele necesare plății tuturor drepturilor salariale ale angajaților săi.
Se învederează că, în realitate, Guvernul este cel care răspunde de realizarea prevederilor bugetare și de repartizarea către ordonatorii principali de credite de sume de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Având în vedere obiectul acțiunii. se poate constata că Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate avea calitatea de subiect pasiv al vreunui raport juridic (nu are calitatea de angajator fata de reclamanți și nici de debitor al acestora, calitatea de angajator aparținând Ministerului Justiției, respectiv Tribunalului Ialomița ), motiv pentru care nu se justifică îndreptățirea de a sta în judecată într-un proces având ca obiect plata drepturilor bănești cuvenite angajaților altor instituții.
Se impune a se constata și faptul că reclamanții nu motivează în nici un fel (în fapt și în drept) calitatea de pârât a Ministerului Economiei și Finanțelor, limitându-se la a solicita, în termeni generali, plata sumelor solicitate.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Prin cererea depusă la data de 01.06.2009, recurenții-reclamanți au declarat că renunță la recursul declarat, sens în care dând utilitate dispozițiilor art.246 Cod pr.civilă, Curtea a luat act de renunțarea la recursul promovat de aceștia.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor și fondat recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților, pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cadrul procesual dedus judecății, deoarece în cauză raportat la prevederile art.19 și art.20 din Legea nr.500/2002 recurentul-pârât acordă anual ordonatorilor principali de credite, în speță Ministerul Justiției, fondurile bănești pentru salarizarea magistraților, din categoria cărora fac parte și titularii prezentei acțiuni, având obligația de a asigura acestuia sumele necesare acoperii salariilor, neavând relevanță pe acest aspect că nu există raporturi de muncă între reclamanți și acest pârât.
De asemenea, aceste sume sunt transferate prin intermediul direcțiilor județene de finanțe. Față de aceste considerente, există identitate între pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, în condițiile în care în baza normelor de drept sus menționate, art.19 din Legea nr.500/2002, s-a dispus alocarea de fonduri necesare plății sumelor solicitate prin acțiunea pendinte pe rol.
Nu va fi reținută nici critica recurentului Ministerul Justiției și Libertăților prin care se susține că prima instanță a depășit puterea conferită de lege autorității judecătorești, intrând în domeniul puterii legislative, statuând dreptul asistenților judiciari, din categoria cărora fac parte și reclamanții, la sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat prin acțiunea pendinte.
Curtea notează că o hotărâre poate fi casată pentru acest motiv atunci când instanța săvârșește un exces de putere, adică atunci când fie pronunță o hotărâre fără mici o competență în acea materie, fie și atunci când săvârșește orice act alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute prin lege instanțelor judecătorești. Cu alte cuvinte, o asemenea ipoteză este realizată atunci când există o imixtiune a autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, astfel cum este consacrat de Constituție.
Acest motiv nu subzistă în cauză. În aceste limite recurentul invocă faptul că acordarea de către instanța de fond a un drepturi în condițiile în care nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, nu înseamnă neapărat accesarea domeniului legislativ, nu înseamnă crearea unui act normativ, ci, eventual o greșită interpretare și greșită aplicare a unei legi existente. Aceasta pune însă problema cenzurării hotărârii instanței de fond din perspectiva art.304 pct.9 Cod pr.civilă, aspect ce va fi analizat în cadrul motivului doi de recurs.
Prin al doilea motiv de recurs, recurentul critică hotărârea atacată susținând că este nelegală, întrucât prima instanță a aplicat greșit legea. În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o normă de drept substanțial fie interpretează greșit o normă juridică aplicabilă.
Această critică de recurs este fondată.
Astfel, prin interpretarea coroborată a dispozițiilor art.III din OUG nr.179/1999 aprobată prin Legea nr.118/2001 (ce stabilește drepturile salariale a categoriei socio-profesionale a asistenților judiciari cu art.16 alin.1și 2 din OUG nr.27/2006 reiese că normele de salarizare a acestora nu prevăd dreptul la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică. De altfel, asistenții judiciari nu au beneficiat niciodată de sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, întrucât art.47 și art.48 din Legea nr.50/1996 prevedea limitativ categoriile socio-profesionale cărora li s-a acordat sporul sus menționat, respectiv: magistrați, personal auxiliar și experți criminaliști.
În ceea ce privește Decizia nr.21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.5/2008, invocată de reclamanți în susținerea acțiunii și reținută de prima instanță în motivarea sentinței sale nu are aplicabilitate în cauză, dispozitivul și considerentele acesteia stipulând limitativ categoriile socio-profesionale avute în vedere la pronunțarea sa respectiv:judecători, procurori, magistrați asistenți și personal auxiliar de specialitate, nefăcând referire la categoria asistenților judiciari, sens în care pretențiile acestor reclamanți sunt neîntemeiate.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.246 Cod pr.civilă va lua act de renunțarea la judecata recursului formulat de recurenții-reclamanți și în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților și va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți ce au calitatea de asistenți judiciari. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Ia act de renunțarea la judecarea recursului formulat de recurenții-reclamanți, împotriva sentinței civile nr.872 din 21 mai 2008, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr-(245/C/2008), în contradictoriu cu recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C, Ministerul Justiției și Libertăților și cu intimații-pârâți Tribunalul Ialomița, Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Respinge ca nefondat recursul formulat împotriva aceleiași sentințe de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți ce au calitatea de asistenți judiciari.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./07.07.2009
Jud.fond: Tr.;
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
