Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 5120/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 5120
Ședința publică de la 29 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Marin Panduru
JUDECĂTOR 2: Ioana Moțățăianu
JUDECĂTOR 3: Doina Vișan
Grefier - -
***************
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Județului G, împotriva sentinței civile nr. 2944 din 27.03.2008, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj și intimații reclamanți G, G, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează, că recursul este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege și recurenții pârâți a solicitat în temeiul art. 242 pr.civ, judecarea în lipsă.
Constatându-se cauza în stare de judecată s-a trecut la soluționare.
CURTEA
Asupra recursurilor de față.
Tribunalul Gorj prin sentința nr. 2944 din 27 martie 2008 respins excepția necompetentei materiale a instanței, excepția prescripției dreptului la acțiune si excepția inadmisibilității acțiunii.
admis acțiunea formulata de petenții G, G, împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj și Ministerul Finanțelor Publice.
Au fost obligați pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție sa plătească reclamanților despăgubiri in suma actualizata, reprezentând contravaloarea sporului de vechime cuvenit, pe perioada 01.01.2001 - 01.09.2003, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligat pârâtul parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
Pentru se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Asupra excepției de necompetență materială invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s- reținut:
Odată constatată existența discriminării, art. 21 din OG nr. 137/2000 prevede posibilitatea persoanei discriminate să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit.
Or, dispozițiile art. 281 din Codul muncii prevăd că jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor de muncă, precum și a cererilor privind raporturile juridice între partenerii sociali.
De asemenea, potrivit art. 295 alin 2 din Codul muncii, prevederile Codului muncii se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă".
Pe de altă parte, în conținutul art. 5 și 6 Codul muncii. este reglementată instituția discriminării, în ceea ce privește drepturile prevăzute în legislația muncii, astfel încât competența de soluționarea acestei cereri, în primă instanță, aparține - conform art. 2 pct1 lit. c cod procedură civilă - tribunalelor (secției conflicte de muncă și asigurări sociale).
Prin urmare, instanța a constatat neîntemeiată excepția de necompetență materială invocată de pârât și urmează să o respingă, în speță nefiind aplicabile dispozițiile art. 36 alin. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006.
Asupra excepției prescripției dreptului la acțiune instanța a reținut ca potrivit art. 283 lit. c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Pe fond s-a reținut ca, prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 83/2000 legiuitorul a menținut aproape toate celelalte drepturi (spor de fidelitate, salariu de merit, etc.) prevăzute de Legea nr. 50/1996 pentru personalul auxiliar, prin această nouă reglementare exceptând în schimb categoria magistraților în mod expres de la aceste drepturi.
Cum textul de la art.33 continuă să producă efecte juridice pentru personalul auxiliar în mod normal și firesc este ca acesta să producă efecte și față de magistrați.
Deși art.9 alin.4 din OG nr.83/2000, prevede că orice alte dispoziții contrare prezentei ordonanțe se abrogă, se apreciază că art.33 din Lg.80/1996 nu este un text contrar OG 83/2000, ci unul complementar, deoarece pentru personalul auxiliar acesta este în ființă.
În susținerea ideii că dispozițiile art.33 din Lg.50/1996 trebuie să aibă eficacitate și în cazul magistraților, nu numai pentru personalul auxiliar de specialitate, instanța reține dispozițiile art.38 alin.2 din Constituția României potrivit căruia salariații au dreptul la protecția socială a muncii, chiar dacă legiuitorul a optat pentru instituția restrângerii dreptului, pentru că restrângerea unui drept este admisibilă numai prin lege și nu pe calea unei ordonanțe și art.16 din Constituția României care arată că cetățenii sunt egali în fața legii și autorităților publice fără privilegii și fără discriminări.
Art. 20 din Constituția României prevede că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.
Art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994 prevede că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurate fără nici o deosebire, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere sau orice altă situație.
Art. 1 din Protocolul nr.12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale adoptat la la 4.11.2000 și ratificat de România prin Legea nr.103/2006 prevede că dreptul de a se bucura de oricare din drepturile prevăzute de lege trebuie asigurat fără nici o discriminare și că nimeni nu poate face obiectul unei discriminări bazate pe orice situație din partea unei autorități publice.
Art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului semnată de România la 14.12.1955 consacră egalitatea în fața legii a cetățenilor, dreptul fără deosebire la o protecție egală a legii și dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului pct.2, consacră dreptul, fără nici o discriminare, la salarii egale pentru muncă egală, iar Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale ratificat de România prin Decretul nr.212/1974 prevede asigurarea pentru orice persoană a unei remunerații egale pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincție.
În ce privește legislația internă, art.5 din Codul muncii interzice orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat în cadrul relațiilor de muncă.
Art. 2 alin. 1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prevede că "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare ori apartenență la o categorie defavorizatoare precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul public, economic, social, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Art. 2 alin. 2 din același act normativ stabilește că "sunt discriminatorii prevederile, criteriile, sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane pe baza criteriilor prevăzute de alin.1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."
Prin neacordarea sporului de vechime magistraților, categorie profesională distinctă, în condițiile în care acest drept se păstrează pentru personalul auxiliar de specialitate, iar pentru acesta s-au păstrat toate drepturile prevăzute de Legea nr.50/1996 s- creat un tratament diferențiat, discriminatoriu pentru această categorie profesională din care fac parte și reclamanții.
Măsura de a nu se mai acorda sporul de vechime magistraților nu poate fi apreciată că ar fi justificată de un scop legitim, atât timp cât prin aceasta nu se realizează o îmbunătățire a salarizării, iar categoria acestora este plasată într-o situație discriminatorie față de alte categorii profesionale între care și funcționarii publici, pentru care Legea nr.188/1999 prevede sporul de vechime.
Magistrații sunt într-o situație discriminatorie în raport cu senatorii și deputații, Legea nr.53/1991 privind indemnizațiile și celelalte drepturi ale senatorilor și deputaților precum și salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României, prin art.12 prevăzând dreptul la sporul de vechime în muncă de până la 25 %, deși și magistrații reprezintă tot o autoritate publică.
Aceste aspecte atrag incidența dispozițiile art. 21 alin. 1 din OG137/2000 potrivit cărora persoana discriminată are dreptul la despăgubiri proporționale cu prejudiciul suferit, valoarea acestuia fiind echivalentă cu valoarea sporului de vechime cuvenit reclamanților, în procent de până la 25% din indemnizația de încadrare lunară, corespunzător vechimii fiecărui reclamant în muncă.
Efectele OG 83/2000, care a înlăturat dreptul la spor de vechime al magistraților acordat de Lg.nr.50/1996, trebuie examinate și din perspectiva normelor Legii nr.24/2000 privind tehnica legislativă potrivit cărora dispoziții ale unei legi organice nu pot fi abrogate prin normă legală ordinară, ordonanța guvernului neputând astfel afecta existența sau exercitarea acestui drept.
În același timp faptul că, OUG 177/2002 și OUG 27/2006 nu prevăd expres sporul de vechime ci numai o majorare a indemnizației corespunzătoare vechimii în funcția de judecător sau procuror, nu înlătură dreptul reclamanților la despăgubiri, cele două sporuri fiind distincte, sporul de vechime fiind prevăzut de art.155 din Codul muncii și de dispozițiile arătate anterior, aplicabile personalului auxiliar de specialitate din justiție, funcționarilor publici și parlamentarilor.
În același timp faptul că, OUG 177/2002 și OUG 27/2006 nu prevăd expres sporul de vechime ci numai o majorare a indemnizației corespunzătoare vechimii în funcția de judecător sau procuror, nu înlătură dreptul reclamantei la despăgubiri, cele două sporuri fiind distincte, sporul de vechime fiind prevăzut de art.155 din Codul muncii și de dispozițiile arătate anterior, aplicabile personalului auxiliar de specialitate din justiție, funcționarilor publici și parlamentarilor.
De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XXXVI din 07.05.2007, a admis recursul în interesul legii, stabilind că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, beneficiau de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege". Potrivit art. 329 alin. 3 cod procedură civilă dezlegarea dată problemelor de drept judecate, în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe.
Potrivit art.1084 din Codul Civil reclamanții au dreptul la repararea integrală a prejudiciului prin reactualizarea sumelor reprezentând sporul de vechime cu coeficientul de inflație, defalcat pe fiecare lună în parte de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
Împotriva sentinței, au declarat recurs pârâții DGFP pentru Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a susținut că, în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției la acțiune pentru perioada 2001 - 2003, deoarece acest termen de trei ani prevăzut de art. 283 lit. c din Codul muncii, a fost depășit.
A solicitat respingerea cererii de chemare în garanție, arătând că, nu există raporturi de muncă între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice care este ordonator principal de credite, pentru unitățile aflate în subordinea sa, dar nu și pentru instanțele de judecată, Ministerul Justiției, Ministerul Public sau alți ordonatori principali de credite.
Prin recursul formulat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat pentru nelegalitate și netemeinicie sentința, arătând că în mod greșit a fost respinsă excepția dreptului material la acțiune pentru perioada 01.01.2001 - 2003, avându-se în vedere data înregistrării la tribunal a acțiunii, octombrie 2007.
Cu privire la fondul litigiului pârâtul a susținut că, în mod greșit s-a dispus prin hotărârea instanței de fond actualizarea sumelor cu indicele de inflație, întrucât Ministerul Public este instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat,iar obligarea la sumele stabilite de instanță reactualizate putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Recursurile sunt fondate.
Recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a fi admis pentru următoarele considerente.
Potrivit dispozițiilor art. 283 lit. c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Dispozițiile legale sus menționate sunt aplicabile în speță deoarece, potrivit art. 295, alin. 2 Codul muncii " prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor drepturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective".
Conform dispozițiilor art. 166 din același act normativ, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de trei ani, de la data la care drepturile respective erau datorate.
Momentul în care se naște dreptul la acțiune, coincide cu data la care este încălcat dreptul subiectiv.
Încălcarea dreptului subiectiv, prin neplata drepturilor salariale solicitate de reclamant, s-a realizat odată cu nerespectarea obligației legale de plată a sporului de vechime, deci lunar la data datorată.
În temeiul dispozițiilor legale sus menționate, pentru a beneficia de sporul de vechime, pentru perioada 01.01.2000 - 01.09.2003, reclamantul trebuia să se adreseze instanței, cu acțiune, în termen de trei ani de la data nerespectării obligației legale de plată a acestui drept salarial de către pârâți.
Față de cele prezentate, se constată că au trecut mai mult de trei ani față de fiecare dată la care obligația salarială era scadentă și datorată către reclamant, în raport cu data înregistrării cererii de chemare în judecată, 09.10.2007, instanța urmând a respinge acțiunea pentru perioada 01.01.2001 - 01.09.2003, ca prescrisă.
În mod corect, prin sentința pronunțată la fond, pârâții au fost obligați, la plata către reclamant, a drepturilor solicitate, reactualizate în raport de indicele de inflație, calculate la data plății, deoarece această măsură se impune pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit prin devalorizarea monedei naționale, în această perioadă. așa încât instanța apreciază ca fiind neîntemeiată critica formulată de pârât sub acest aspect.
Recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice urmează a fi admis pentru următoarele considerente.
Conform art. 60 alin.1 Cod procedură civilă, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar putea cădea în pretenții, cu cerere în garanție sau în despăgubiri.
Astfel, pentru a putea fi întemeiată o cerere de chemare în garanție trebuie să existe în sarcina garantului o obligație de garanție legală sau convențională.
Această condiție nu este îndeplinită în cauza de față deoarece chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor nu datorează garanție pârâtului Ministerul Justiției, și Ministerului Public, deoarece toți acești pârâți sunt ordonatori principali de credite.
Art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, instituie o obligație în sarcina ordonatorilor principali de credite în sensul că au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
În speță calitatea de ordonatori principali de credite o au pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Public, iar chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții în elaborarea bugetului de stat și în rectificarea acestuia dar pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, în conformitate cui art. 34 din Legea nr. 500/2002 care prevede că ordonatorii principali de credite au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Finanțelor și Economiei propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii trei ani, comunicat potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate.
Într-adevăr, art. 19 alin.1, lit. a din Legea nr. 500/2002 prevede că, în domeniul finanțelor publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar respectiv pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, dar în lipsa unei propuneri de introducere în buget din partea ordonatorului principal de credite, nu se poate prezuma culpa viitoare a Ministerului Economiei și Finanțelor cu privire la virarea acestor sume.
În considerarea celor prezentate Curtea urmează să admită recursurile formulate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a chematului în garanție Ministerul Finanțelor și Economiei, va modifica sentința în sensul respingerii acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
I DE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Județului G, împotriva sentinței civile nr. 2944 din 27.03.2008, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj și intimații reclamanți G, G,.
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 29 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.jud.-
.2 ex/IE/05.10.2009
fond:.
Președinte:Marin PanduruJudecători:Marin Panduru, Ioana Moțățăianu, Doina Vișan
