Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 524/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 524/CM
Ședința publică din data de 15 septembrie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Răzvan Anghel
JUDECĂTORI: Răzvan Anghel, Mariana Bădulescu Vanghelița Tase
V- -
Grefier - - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurenții reclamanți, toți cu domiciliul ales la Judecătoria Medgidia,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 111/CM/16.12.2008 pronunțată de Curtea de APEL CONSTANȚA, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII B, cu sediul în nr. 1-3, sector 1, CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în-, județul C, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin C, cu sediul în b-dul - nr. 18, județul C, MINISTERUL JUSTIȚIEI B, cu sediul în-, sector 5, TRIBUNALUL CONSTANȚA, cu sediul în-, județul C și intimații reclamanți, toți cu domiciliul ales la Judecătoria Medgidia,-, județul C, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că Biroul Resurse Umane al Curții de APEL CONSTANȚAa depus la dosar răspuns la adresa înaintată și că părțile au solicitat judecata și în lipsă, conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul București sub nr. 3344/3/LM/2008 reclamanții, și, au chemat în judecată pe pârâții Curtea de APEL CONSTANȚA, TRIBUNALUL CONSTANȚA, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea în solidar a pârâților la calcularea și plata de despăgubiri, echivalente cu drepturile salariale reprezentând 25% din valoarea salariului de bază, în favoarea fiecărui reclamant, obligarea în solidar a pârâților la calcularea și la plata actualizată a sumelor datorate, prin aplicarea coeficientului de inflație, începând cu momentul nașterii dreptului la despăgubiri,și obligarea pârâtei Curtea de APEL CONSTANȚA la înscrierea sporului în carnetul de muncă și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare acordării acestor drepturi, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În ședința din 08.05.2007 instanța a invocat din oficiu excepția necompetentei teritoriale, pe care o admite și declină competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.
Cauza a fost înregistrată la 15 iulie 2008 la TRIBUNALUL CONSTANȚA sub nr - iar prin încheierea din 20.08.2008 în temeiul art. I și II alin. 2 din OUG75/2008, scoate cauza de pe rol și o înaintează Curții de APEL CONSTANȚA, care la 24.sept. 2008 fost înregistrată sub nr. 1997/36.2008.
În motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că au un program de "permanență" ce presupune ca periodic și consecutiv, timp de câte o săptămână, după orele de program și în zile nelucrătoare, să fie disponibile și dacă este cazul să se prezinte la instanță pentru participarea la procedura de soluționare a unor cauze penale ce presupun urgența, cum ar fi cauze ce vizează măsuri preventive.
Mai învederează reclamanții că, în aceste condiții, nu pot părăsi localitatea deoarece, în cazul în care sunt solicitați, să se poată deplasa, în cel mai scurt timp și pe cheltuiala proprie, la instanță.
În acest mod, le este restrânsă libertatea de mișcare și s-a adus atingere și relațiilor sociale privind viața de familie și în societate, având în vedere că nu pot avea un program normal în zilele libere, inclusiv sărbători legale. De asemenea, au arătat că nu pot acorda atenția cuvenită vieții de familie și chiar și concediul de odihnă trebuie fragmentat pentru a asigura permanența, situație în care, obligația impusă de actele normative privind serviciul de permanență, trebuie să aibă un drept corelativ constând în sporul pretins.
Reclamanții au invocat și discriminarea în raport cu polițiștii care beneficiază de un spor de misiune permanentă în cuantum de 25%, conform art. 11 din OG11/2003.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.25 și 53 din Constituție,art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; s-a solicitat judecarea cauzei chiar și în lipsă.
Pentru dovedirea cererii s-a solicitat proba cu înscrisuri, respectiv planificarea serviciului de permanență în instanță pentru perioadele la care se referă acțiunea.
La solicitarea instanței, s-a comunicat că reclamanții nu au beneficiat de compensarea cu zile libere a timpului în care s-au aflat în activitate pentru soluționarea cererilor privind măsuri preventive sau percheziții.
Pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, arătând că nu poate fi chemat ca pârât în cauză.
Instanța nu a avut în vedere această excepție întrucât nu are obiect, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nefiind chemat în judecată în realitate ca pârât ci doar pentru opozabilitate, față de prevederile art.27 al.3 din OG nr. 137/2000, această împrejurare rezultând din conținutul acțiunii.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În acest sens, a arătat că reclamanții solicită acordarea unor drepturi care nu sunt prevăzute de lege, instanța de judecată neputându-se substitui legiuitorului. În ceea ce privește discriminarea invocată, s-a arătat că reclamantele nu se află într-o situație similară cu categoriile profesionale la care se raportează.
De asemenea, Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii, arătând că are atribuții numai în elaborarea proiectului de buget și administrarea acestuia și nu are atribuții referitoare la plata drepturilor salariale, neavând calitatea de angajator în raport cu reclamantele și, drept consecință, nu are calitate procesuală pasivă.
Ceilalți pârâți, deși legal, citați nu au formulat întâmpinare și nu s-au prezentat în instanță pentru a formula apărări.
Prin sentința civilă nr. 111/CM/16.12.2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanțas -a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesual pasive a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și s-a respins ca nefondată acțiunea.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanții au avut și au - în perioadele de referință - calitatea de judecători în cadrul Judecătoriei Medgidia, activând în această instanță și în complete care soluționează cauze penale.
Pentru soluționarea unor cauze urgente de această natură, în care codul d e procedură penală prevede termene de 24 de ore, completul de judecată se constituie din judecători care figurează în planificarea de permanență la care se referă art.98 al.5 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin 387/2005, planificarea fiind aprobată de Colegiul de conducere al instanței.
Reclamanții sun planificați, fiecare, în general, în timpul săptămânii dar și în zilele nelucrătoare. Această planificare nu implică, întotdeauna, prezența la sediul instanței, ci, astfel cum susțin chiar și reclamanții în acțiune, presupune prezența la sediul instanței numai în cazul în care se înregistrează cauze care trebuie soluționate în regim de urgență, cum ar fi cereri privind măsurile preventive. În restul timpului, reclamanții se află la domiciliu sau în alt loc, dar la dispoziția instanței.
Pentru perioadele în care judecătorul se află efectiv la sediul instanței, acestea trebuie să beneficieze de zile libere în compensare, în acord cu prevederile art.119 din Codul Muncii.
Rămâne în discuție problema dacă, pentru perioada în care judecătorii se află la domiciliu, sau în alt loc decât la sediul instanței, acesta are dreptul la plata unor compensații bănești în condițiile în care se află la dispoziția instanței.
Din perspectiva motivelor acțiunii formulate instanța trebuie să analizeze două situații distincte: dacă reclamanții au dreptul la un spor de 25% din indemnizație ca spor cu natură salarială respectiv dacă reclamanții au dreptul la despăgubiri în același cuantum, ca despăgubiri pentru supunerea la un tratament discriminatoriu.
Definiția noțiunii detimpului de muncă- pentru care salariatul este îndreptățit la remunerație potrivit cu dispozițiilor legale - este cuprinsă în art. 108 din Codul Muncii, potrivit căruia, timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare.
De asemenea, trebuie avută în vedere definiția timpului de lucru cuprinsă în art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, potrivit cu care prin "timp de lucru" se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale.
Din Ordonanța din 11.01.2007 a Curții de Justiție a Comunităților Europene pronunțată în cauza C-437/05, rezultă că, potrivit Directivei, trebuie inclusă în timpul de lucru și perioada în care în care este necesară prezența fizică a angajatului la locul de muncă, dar în cursul căreia acesta nu efectuează nici activitate efectivă.
Totuși, nu se poate include în timpul de muncă perioada în care salariatul, în sens larg, nu se află la locul de muncă, chiar dacă se află la dispoziția angajatorului (în sens larg).
Pe de altă parte, în nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 45/2007, nu există dispoziții care să îi îndreptățească judecătorii să primească o indemnizație de 25% pentru situațiile în care judecătorii au un program de "permanență".
Acest act normativ prevede că judecătorii au dreptul la majorare a indemnizației în raport cu vechimea numai în funcțiile de judecător (art. 4), un spor de vechime (art. 41alin.1), spor pentru titlul științific de doctor sau doctor docent (art. 41alin.2) și de un spor pentru condiții deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase (art. 7).
În conformitate cu dispozițiile art. 154 din Codul Muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, acesta fiind stabilit prin negocieri individuale sau/și colective între angajator și salariați sau reprezentanți ai acestora. Sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative(art. 155 și 157 din Codul Muncii ).
Rezultă de aici natura convențională, respectiv legală, a salariului și a tuturor componentelor acestuia - astfel cum acestea sunt enumerate de art. 154 din Codul Muncii -, indemnizații, sporuri, precum și alte adaosuri. Consecința acestei calificări este aceea că se pot solicita drepturi de natură salarială numai în măsura în care acestea s-au prevăzut în actul ce conține rezultatul negocierii individuale / colective (contractului individual de muncă sau contractului colectiv de muncă) respectiv în actul normativ ce reglementează salarizarea personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetele de stat.
Ca urmare, sub primul aspect al discuției, având în vedere prevederile nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, se reține că sporul pretins nu poate fi acordat ca drept salarial.
Reclamanții mai susțin, în motivare cererii lor, că sunt supuși unui tratament discriminatoriu, prin raportare la categoria profesională a polițiștilor, care primesc un spor de misiune permanentă de 25%.
Potrivit art.6 alin.3 din Codul Muncii, pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare.
Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, statuează, în art.1 alin.2, principiul egalității între cetățeni prin excluderea privilegiilor și discriminării, asigurând egalitatea în garantarea și exercitarea unor drepturi, inclusiv dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Astfel art.1 alin.2 lit. e din OG nr. 137/2000, stabilește că principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea drepturi enumerate de acest text, între care și drepturile economice, sociale și culturale, în special:
(i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare;
(ii) dreptul de a înființa sindicate și de a se afilia unor sindicate;
(iii) dreptul la locuință;
(iv) dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la securitate socială și la servicii sociale;
(v) dreptul la educație și la pregătire profesională;
(vi) dreptul de a lua parte, în condiții de egalitate, la activități culturale și sportive.
În conformitate cu art. 2 alin. 1 și 3 din OG nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Sunt discriminatorii, potrivit acestei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Criteriul care a stat la baza tratamentului diferențiat aplicat diverselor categorii de personal dintre cele salarizate din fonduri bugetare poate fi considerat "categoria profesională".
Se pune problema, în această situație, dacă diferențierea salarială constituie un tratament discriminatoriu prin prisma dispozițiilor constituționale și legale evocate sau nu.
Pentru ca o faptă să fie calificată drept discriminatorie trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții: - să genereze un tratament diferențiat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, în cazul de față fiind vorba de o excludere a unei părți a personalului auxiliar de la acordarea unor drepturi bănești; - să existe un criteriu de discriminare - în cazul de față este vorba de categoria profesională.
Tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege - în cauză efectul constă în obținerea unei indemnizații de serviciu mai mică.
Tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere ale scopului să nu fie adecvate și necesare.
Toate aceste criterii trebuie aplicate în referire la situația reclamanților raportat la situația altor persoane aflate în situații analoage și comparabile.
Un tratament diferențiat devine discriminatoriu prin prisma condițiilor enunțate anterior numai dacă determină distincții între persoane aflate în situații analoage și comparabile, astfel încât unele dintre acestea sunt tratate diferit din cauza apartenenței la o categorie care constituie și motivul tratamentului diferențiat.
În aceste condiții, regăsirea reclamantelor în situații analoage și comparabile cu alte persoane care beneficiază de un tratament diferit, favorabil, devine o situație premisă a oricărui act de discriminare.
În consecință, dacă reclamantele nu se regăsesc în situații analoage și comparabile cu alte persoane care beneficiază de un tratament diferit, favorabil, nu se poate pune problema unei discriminări, condițiile enunțate anterior nemaigăsindu-și aplicabilitatea.
Trebuie avut în vedere că aceasta este o chestiune de fapt, în sensul că trebuie determinat de la caz la caz, în concret, dacă persoana care reclamă o discriminare se regăsește într-o situație analogă și comparabilă cu alte persoane la care se raportează și care beneficiază de un tratament diferențiat, favorabil.
Din această perspectivă, este relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu interpretarea și aplicarea art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Astfel, Curtea a stabilit că diferența de tratament devine discriminatorie în sensul acestui articol din Convenție, când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
În acest sens, s-a decis că, pentru ca o încălcare a art. 14 din Convenție să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă. Curtea a apreciat, în jurisprudența sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (hotărârea din 18.02.1991 în cauza Fredin contra Suediei, din 23.06.1993 în cauza Hoffman contra Austriei, din 28.09.1995 în cauza Spadea și Scalambrino contra Italiei, din 22.10.1996 în cauza Stubbings și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord).
În hotărârea din 06.04.2000, în cazul Thlimmenos contra Greciei, Curtea a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci cândstateleomit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite.
Cu alte cuvinte, tratarea egală a unor persoane aflate în situații diferite poate constitui un tratament discriminatoriu pentru acele persoane care, urmare a situației deosebite în care se află, ar avea dreptul la un tratament diferit, favorabil.
Este adevărat că potrivit art. 11 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aceștia beneficiază de un spor pentru misiune permanentă de 25% din salariul pentru funcția îndeplinită, din salariul pentru gradul profesional deținut, din salariul de merit, din indemnizația de conducere și gradații.
Dar, spre deosebire de reclamante, care se află la dispoziția instanței după un program bine stabilit și dinainte cunoscut, într-un număr relativ redus de zile într-un an, polițiștii au un regim deosebit prin aceea că li se poate solicita prezența la unitate în orice moment, în tot timpul anului, în funcție de necesități, fără a se cunoaște în prealabil data la care pot fi solicitați.
În acest sens, trebuie avute în vedere prevederile art. 44 din Lege nr. 360/2002 privind Statutul polițistului potrivit cu care serviciul polițienesc are caracter permanent și obligatoriu. Polițistul este obligat să se prezinte la programul de lucru stabilit, precum și în afara acestuia, în situații temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, cu compensarea timpului lucrat, potrivit legii. În situații de catastrofe, calamități sau tulburări de amploare ale ordinii și liniștii publice ori alte asemenea evenimente polițistul este obligat să se prezinte de îndată la unitatea de poliție din care face parte. La instituirea stării de urgență sau a stării de asediu ori în caz de mobilizare și de război polițistul va acționa conform legii. În cazul producerii vreuneia dintre situațiile indicate anterior polițistul care se află într-o altă localitate se va prezenta la cea mai apropiată unitate a Ministerului Administrației și Internelor, informând superiorii săi despre aceasta.
În acest sens sunt și prevederile art. 14 din Contractul colectiv de muncă la nivelul grupului de unități din Ministerul Internelor și Reformei Administrative pe anii 2008-2009 potrivit cu care, pe timpul executării unor misiuni specifice, programul de lucru se stabilește de către cel care conduce misiunea, cu aprobarea șefului unității, avându-se în vedere asigurarea timpului necesar de refacere a capacității de muncă.
În consecință, nu se poate considera că reclamantele se regăsesc în situații similare sau comparabile cu categoria profesională a polițiștilor astfel încât nu se poate reține că sunt supuse unui tratament discriminatoriu în raport cu aceștia.
Față de această concluzie, restul motivelor nu mai au relevanță și nu vor mai fi analizate.
În consecință, cererea, în întregul ei, având în vedere caracterul accesoriu al solicitărilor de obligare a pârâtei Curtea de APEL CONSTANȚA la înscrierea sporului în carnetul de muncă și obligare a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare acordării acestor drepturi, va fi respinsă ca neîntemeiată.
Drept consecință a soluțiilor pronunțate asupra excepțiilor lipsei calității procesual pasive, instanța urmează a respinge acțiunea reclamanților privind plata despăgubirilor echivalente cu 25% din salariu și actualizarea acestor sume cu indicele de inflație, formulate in contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor si Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca introduse împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei soluții au formulat recurs reclamanții. În motivarea recursului au arătat următoarele: nu au fost niciodată recompensați pentru timpul în care faptic sunt obligați să nu părăsească localitatea pentru ca în cazul în care sunt solicitați, să se deplaseze pe propria cheltuială la instanță; prin starea de fapt creată li s-a restrâns libertatea de mișcare și s-a adus atingere relațiilor sociale privind viața de familie și în societate; întrucât asigurarea permanenței este obligatorie trebuie să existe și un drept corelativ acestei obligații; situația în care se regăsesc este discriminatorie în raport cu alte categorii profesionale cum sunt polițiștii care beneficiază de un spor de misiune permanentă; în mod greșit instanța de fond a avut în vedere exclusiv comparația cu situația polițiștilor, făcând totodată doar o distincție cantitativă și nu calitativă între situația celor două categorii profesionale, raportarea la situația polițiștilor având doar caracter exemplificativ; instanța de fond nu s-a pronunțat asupra prejudiciului implicit care le este produs și astfel nu a soluționat fondul cauzei.
1. Cu privire la competența Curții de APEL CONSTANȚA în soluționarea recursului:
Cauza a fost soluționată în fond tot de către Curtea de Apel Constanța, respectiv un complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă, în baza prevederilor art. I din OUG nr. 75/2008.
Prin decizia nr. 104/20.01.2009 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din OUG nr. 75/2008 care stabileau și competența de soluționare a recursurilor în cauzele privind drepturile salariale solicitate de personalul din justiție în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. În consecință, într-o practică constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a declinat competența de soluționare a recursurilor formulate împotriva unor hotărâri pronunțate în această materie către curțile de apel. Nemai existând un temei legal, derogatoriu, care să atribuie competența de soluționare a acestor recursuri Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul urmează a se soluționa de către instanțele competente potrivit normelor aplicabile anterior adoptării OUG nr. 75/2008, respectiv curțile de apel.
Faptul că recursul este soluționat de către aceeași instanță care a pronunțat și fondul cauzei nu constituie o încălcare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale atâta vreme cât recursul este soluționat de un alt complet de judecată decât cel care a pronunțat sentința recurată, fiind asigurată imparțialitatea instanței, astfel cum a stabilit și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (hotărârea din 7 februarie 2008 în cauza Silimon și împotriva României). În cauză au fost respectate prevederile art. 24 (1) Cod.pr.civ.
2.nalizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Se reține mai întâi că pentru perioada relevantă, nici Legea nr. 50/1996, nici OUG nr. 177/2002 și nici nr.OUG 27/2006 nu cuprind dispoziții care să constituie temei pentru acordarea unui spor precum cel pretins de reclamanți.
Nici prevederile cuprinse în Codul Muncii, care potrivit art. 295 alin.2 se aplică cu titlu de drept comun, nu justifică acordarea unui astfel de spor.
Astfel, în cazul în care reclamanții desfășoară efectiv activități de judecată sau activități premergătoare pentru soluționarea unor cauze penale privind măsuri preventive, în afara orelor de program sau în zile libere, orele lucrate constituie muncă suplimentară în sensul art.117(1) Cod.pr.civ., devenind aplicabile prevederile art. 119 și 120 din Codul Muncii.
În cazul activităților desfășurate în zile de repaus săptămânal devin aplicabile prevederile art.133 alin.2 coroborat cu art. 120 și art.119 din Codul Muncii iar în cazul muncii desfășurate în zilele de legală devin aplicabile prevederile art.137 din Codul Muncii.
Așadar, pentru munca prestată în astfel de condiții, Codul Muncii prevede compensarea cu ore libere, iar în cazul în care compensarea nu este posibilă, acordarea unor suplimentări salariale în cuantumul prevăzut de lege iar nu un spor cu caracter permanent. Aceste drepturi salariale nu au un caracter permanent cum ar avea un spor precum cel pretins de reclamanți. În plus, aceștia nu au probat că au solicitat compensarea cu ore libere și acest lucru nu a fost posibil.
În ceea ce privește împrejurarea că în afara programului de lucru normal, reclamanții se află la dispoziția instanței pentru a participa atunci când este cazul la proceduri judiciare cu caracter urgent, în mod corect instanța de fond a reținut că raportat la art. 108 din Codul Muncii și art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003, aceste perioade nu sunt incluse în timpul de lucru astfel încât nu se poate pretinde acordarea unei remunerații pentru timpul petrecut la domiciliu, sau în alt loc, altul decât locul de muncă, chiar dacă există posibilitatea chemării la locul de muncă.
Este adevărat că această modalitate de organizare a activității instanțelor, impusă de prevederi legale care obligă la soluționarea anumitor cauze într-un regim de celeritate, cu respectarea anumitor termene, creează anumite inconveniente și limitări ale opțiunilor privind modul de petrecere a perioadelor de repaus, însă câtă vreme nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca anumite perioade să fie considerate timp de lucru, nu se poate acorda o remunerație suplimentară.
În cazul judecătorilor, Legea nr. 50/1996, OUG nr. 177/2002 și nr.OUG 27/2006 au stabilit un anumit mod de determinare a indemnizației cuvenite reclamanților, inclusiv sporurile de care beneficiază magistrații. Acordarea unui spor aplicabil la indemnizația cuvenită reclamanților, dar care se aplică altor categorii de personal remunerat din fonduri bugetare, ar contraveni unor decizii cu caracter obligatoriu pronunțate de Curtea Constituțională. Faptul că se solicită aplicarea altui spor decât cel stabilit de lege pentru situația reclamanților nu este contestată, reclamanții înșiși făcând referite la acest aspect, cu trimitere la legea care stabilește salarizarea polițiștilor.
Astfel, prin deciziile nr. 818/3.07.2008, nr.819/3.07.2008 și nr. 820/3.07.2008 pronunțate de Curtea Constituțională, s-a statuat că prevederile art. 1, art.2 al.3 și art. 27 al.1 din nr.OG 37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești, au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Ulterior, prin Decizia nr. 1325/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Și în acest caz, s-a motivat decizia prin aceea că "dispozițiile ordonanței lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății" și că "un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării".
Aceste decizii ale Curții Constituționale au avut în vedere așadar nu doar situația în care instanțe ar anula prevederi legale ci și situațiile în care ar aplica prevederi din acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, indiferent de forța lor juridică. Și într-un asemenea caz ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat întrucât instanța de judecată ar intra în domeniul de competență al puterii executive și ar crea norme de drept noi în aplicarea legii, fără să aibă această competență constituțională și legală.
Ca urmare, instanța nu poate avea în vedere motive care se referă la existența unui tratament discriminatoriu pentru a aplica în cazul recurenților alte prevederi legale decât cele care reglementează salarizarea acestora în perioada de referință.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că potrivit art. 27(1) din OG nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
În cauză însă, se constată că recurenții nu se regăsesc într-o situație care să conducă la concluzia că sunt supuși unui tratament discriminatoriu din punct de vedere al salarizării, astfel încât să pretindă despăgubiri.
Astfel, așa cum a reținut și instanța de fond, în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că pentru a se reține existența unei discriminări trebuie să se constate că distincția nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică nu urmărește un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (de exemplu cauza Beian contra României paragraful 59).
Dar, o diferențiere între diverse categorii de persoane devine discriminatorie numai dacă persoanele care pretind existența unei discriminări se află în situații analoage și comparabile cu persoanele la care se raportează, condiție esențială care trebuie verificată în concret de instanță. Dacă această condiție premisă nu este îndeplinită, nu se poate pune problema unei discriminări.
Din această perspectivă, în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanții nu se regăsesc în situații analoage cu persoanele care au calitatea de polițist, la care se raportează prin invocarea prevederilor art. 11 din OG nr.38/2003.
Într-adevăr, reclamanții se află la dispoziția instanței după un program bine stabilit și dinainte cunoscut, într-un număr redus de zile într-un an, în timp ce polițiștilor li se poate solicita prezența în misiune oricând, aflându-se într-o situație de incertitudine permanentă cu privire la posibilitatea de a fi chemați în misiune, care justifică acordarea cu caracter permanent a unui spor aplicabil indemnizației. În acest sens sunt prevederile art. 44 din Lege nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și prevederile art. 14 din Contractul colectiv de muncă la nivelul grupului de unități din Ministerul Internelor și Reformei Administrative pe anii 2008-2009 avute în vedere de instanța de fond.
Contrar celor susținute de recurenți, în mod corect prima instanță a analizat în soluționarea cauzei situația recurenților comparativ cu situația polițiștilor la situația cărora chiar aceștia s-au raportat.
Astfel, analiza unei situații discriminatorii, astfel cum s-a arătat, trebuie făcută în concret și raportat la persoane sau categorii de persoane indicate în concret. Dacă se folosește o formulare cu caracter general, în sensul că reclamanții ar fi supuși unui tratament discriminatoriu față de alte categorii de personal, fără a se indica persoanele în raport cu care se consideră discriminați și nici motivul concret care ar sta la baza discriminării invocate, o astfel de cerere nu poate fi analizată (în acest sens - Curtea Europeană a Drepturilor Omului - decizia asupra admisibilității din 12.02.2008 în cauza Budina împotriva Rusiei).
Instanța de fond nu putea face o analiză a pretinsei discriminări în abstract, fără o referire concretă și comparativă la alte persoane sau categorii de personal.
Nu se poate reține nici motivul referitor la nesoluționarea fondului cauzei întrucât instanța de fond a analizat în concret existența unei situații discriminatorii, concluzionând că aceasta nu există ceea ce implică lipsa de îndreptățire a reclamanților la despăgubiri.
În consecință, în conformitate cu art. 312 Cod.pr.civ. se va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurenții reclamanți, toți cu domiciliul ales la Judecătoria Medgidia,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 111/CM/16.12.2008 pronunțată de Curtea de APEL CONSTANȚA, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII B, cu sediul în nr. 1-3, sector 1, CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în-, județul C, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin C, cu sediul în b-dul - nr. 18, județul C, MINISTERUL JUSTIȚIEI B, cu sediul în-, sector 5, TRIBUNALUL CONSTANȚA, cu sediul în-, județul C și intimații reclamanți, toți cu domiciliul ales la Judecătoria Medgidia,-, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 septembrie 2009.
PREȘEDINTE: Răzvan Anghel | JUDECĂTOR 2: Mariana Bădulescu Vanghelița Tase | Judecător, VB.ița |
Grefier, - - |
Jud.fond. /
Tehnoredact.jud.
2 ex./ 14.10.2009.
Președinte:Răzvan AnghelJudecători:Răzvan Anghel, Mariana Bădulescu Vanghelița Tase
