Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 537/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Cod operator 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ nr.537
Ședința publică din data de 17 martie 2009
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Mihail Decean
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de parata SC SA împotriva Sentinței Civile nr. 981/2008, pronunțată de Tribunalul Arad in Dosarul nr-, in contradictoriu cu reclamanta intimată,având ca obiect drepturi salariale.
La apelul nominal, făcut în ședință publică se prezintă pentru parata recurentă avocat,lipsă fiind reclamanta intimată.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință,după care Curtea constată că recurenta a depus prin registratura instanței la data de 13.03.2009 o completare a motivelor de recurs,prin care înțelege să invoce ca motiv de recurs de ordine publică excepția de necompetență teritorială absolută a instanței de fond, precum și necompetența instanței de recurs.
Curtea,văzând că nu mai sunt alte cereri și probe de administrat, constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul atât pe excepția necompetenței instanței de recurs, cât și pe fondul recursului.
Reprezentantul recurentului solicită admiterea excepției de necompetență și declinarea competenței in favoarea Curții de Apel București,ia, în privința fondului recursului,admiterea acestuia, în principal casarea pentru necompetență,iar in subsidiar, modificarea sentinței de fond,în sensul respingerii acțiunii principale,așa cum a fost formulată, ca prescrisă,ori ca neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin Sentința Civilă nr.981/25.11.2008, pronunțată de Tribunalul Arad in Dosarul nr- a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta, împotriva pârâtei SA și-n consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 10.506 lei, diferență între valoarea indemnizației de concediere acordată și cea care trebuia acordată conform contractul colectiv de muncă la nivel de uniate și Planul Social; 1.906,14 lei daune pentru neachitarea in termen a obligației și in continuare dobânda legală până la data plății efective a obligației; 550 lei Ron drepturi salariale restante și 114, 81 lei daune pentru neachitarea la termen a obligației.
Pentru a pronunța această sentință,Tribunalul a reținut in esență că reclamanta a făcut dovada prin copia carnetului de muncă și a deciziei de încetare a contractului individual de muncă a stării de fapt descrise, anexând copia extras a contractelor colective de muncă aplicabile în unitatea pârâtă, precum și modul de calcul al sumelor pretinse.
Tribunalul a mai constatat că, din coroborarea dispozițiilor art.168 din Contractul colectiv de muncă pentru anul 2004 cu cele ale art.168 din Contractele colective de muncă pentru anii 2005 și 2006, rezultă că părțile semnatare ale Contractul colectiv de muncă la nivelul SNP SA au înțeles să păstreze pentru salariați beneficiul suplimentărilor salariale prevăzute de art.168 alin.1 din Contractul colectiv de muncă și pentru anii 2004-2006, aceste suplimentări fiind introduse în salariul de bază al fiecărui salariat doar în anul 2003, iar societatea pârâtă nu a îndeplinit obligația asumată, prin art.168 alin.1 din Contractele colective de muncă, în anii 2006-2007.
În privința concedierii, judecătorii fondului au constatat că unitatea pârâtă și-a reorganizat activitatea, iar reclamantul a fost concediat în temeiul art. 65 - 66 din Codul muncii, astfel că, potrivit pct. 4 al Planului Social, anexă la contractul colectiv de muncă al societății, angajații disponibilizați sunt îndreptățiți să beneficieze de indemnizații de concediere stabilite în funcție de vechimea în muncă. Astfel, până la 5 ani vechime sunt datorate 8 salarii compensatorii, până la 15 ani vechime, sunt datorate plăți compensatorii în cuantum de 12 salarii medii brute, iar pentru o vechime de peste 15 ani, de 15 salarii medii brute.
In fine,acordând eficiență prevederilor art.1088 cod civil și ale nr.OG 9/2000, prima instanță a mai reținut că pentru ambele sume scadente, dar neplătite de pârâtă la data nașterii dreptului, societatea datorează și dobânda legală.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal pârâta SC SA, recurs înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA la data de 12.12.2008,solicitând casarea sentinței supusă reformării,cu reținerea cauzei spre soluționare și respingerea acțiunii reclamantei,ca tardivă,ca prescrisă,ori ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Sintetizând motivele de recurs ale pârâtei, care,in opinia sa,se circumscriu prevederilor art. 304 pct.9/pr.civ.,Curtea constată că acestea au vizat in esență nerespectarea de către instanța de fond a dreptului său de apărare și a principiului contradictorialității părților in procesul civil, in contextul in care sentința criticată a fost pronunțată in lipsa unei poziții procesuale a pârâtei. S-a susținut că instanța de fond ar fi trebuit să țină seama că, datorită volumului mare de litigii aflate pe rolul Tribunalului Arad in care SC SA a avut calitatea de parte, societatea s-a aflat in imposibilitatea de a răspunde prompt in fața instanței.
In susținerea recursului,pârâta a invocat excepția tardivității introducerii acțiunii având ca obiect plățile compensatorii,cu argumentul că suma efectivă ce urma a fi plătită celui concediat i-a fost comunicată reclamantei odată cu decizia de concediere,astfel că autorul acțiunii trebuia s-o conteste in interiorul termenului imperativ de 30 de zile de la comunicare,potrivit art. 283 alin.1,lit. a) din Codul muncii.
In privința celuilalt petit al acțiunii principale,referitor la drepturile bănești reprezentând suplimentările de toamnă iarnă, cum acestea nu sunt drepturi salariale, (deoarece nu sunt reglementate in cuprinsul capitolului referitor la salarizare,ci in cel relativ la Protecția socială a salariaților), ci drepturi rezultate din măsuri de protecție socială, justificate pe rațiuni ce țin de nevoia specială in care se găsește persoana căreia i se acordă, se susține că dreptul la acțiune in sens material este supus prescripției de 6 luni la care se referă art. 283 alin1,lit. e) din Codul muncii, fiind vorba de cazul neexecutării contractului colectiv de muncă,ori a unor clauze ale acestuia.
Recurenta învederează instanței de recurs că obligația de plată a indemnizației de concediere are un singur izvor, anume Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, act juridic ce a fost modificat de Planul Social,care reprezintă o anexă a acestuia și care a fost conceput de societate cu scopul de a crea in favoarea salariaților disponibilizați condiții mai avantajoase decât cele prevăzute in art. 50 din CCM. De aceea, reclamantul nu poate cumula măsurile de protecție prevăzute in Planul Social cu cele stabilite in conținutul contractului colectiv aplicabil.
Recurenta recunoaște că la pct. 4 din Planul Social,așa cum a fost modificat prin Amendamentul din 09.01.2006,se prevede plata unor pachete financiare angajaților SC SA cu titlul de indemnizații de concediere, raportate la salariul mediu brut pe societate și la vechimea in unitate,insă contestă modul de calcul al pretențiilor reclamantei având acest obiect,cu argumentul că baza de calcul la care titularul acțiunii ar fi trebuit să se raporteze nu este cea corectă, venitul de referință fiind salariul mediu brut pe anul anterior celui in care reclamanta a fost disponibilizat,iar nu pe anul in curs, cum greșit se pretinde de autorul cererii.
Ultimul motiv de recurs al pârâtei s-a referit la pretinsul abuz de drept procesual al reclamantei, care,formulând cu rea credință acțiunea de față, și-ar fi încălcat obligațiile prevăzute de art. 723/pr.civ.
de facultatea ce i-a fost recunoscută implicit și recurentei, prin textul art.306 alin.2 /pr.civ.,pârâta și-a completat cererea de recurs,invocând ca motiv de recurs de ordine publică necompetența teritorială absolută a Tribunalului Arad in soluționarea cauzei, cu motivarea că in speță ar fi aplicabile prevederile cu caracter special ale art. 72 din Legea nr. 168/1999,privind soluționarea conflictelor de drepturi, care stabilesc că cererile referitoare la conflictele de drepturi se adresează instanței judecătorești competente in a cărei circumscripție își are sediul unitatea. Cu toate că art. 284 alin.2 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii,statuează distinct față de legea specială, normele mai sus citate nu au fost abrogate prin noul act normativ, de vreme ce abrogarea implicită reprezentată de art. 298 ultima liniuță nu mai este prevăzută de Legea nr. 24 /2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Pentru aceleași argumente pârâta SC SA invocă și excepția necompetenței teritoriale absolute a Curții de APEL TIMIȘOARA in soluționarea prezentului recurs.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând recursul pârâtei,prin prisma motivelor invocate,a actelor de procedură efectuate in primul ciclu procesual,cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind.1 și 312 alin. 1/pr.civ., Curtea reține că acesta nu este întemeiat,cu următoarele argumente.
Cu privire la motivul de recurs ce ține de competența teritorială absolută a instanței de fond de a soluționa cererea reclamantei,Curtea constată că prevederile art. 72 din Legea nr. 168 /1999 au fost abrogate implicit prin noile dispoziții ale art. 284 alin.2 din Codul muncii, fiind evidentă intenția legiuitorului de renunța la vechea reglementare in materie de competență,cu scopul de a se ralia prevederilor europene și internaționale referitoare la jurisdicția muncii, prin instituirea unor norme procedurale în beneficiul salariatului (lucrătorului) pentru eficientizarea actului de justiție, în spiritul principiului celerității și al garantării accesului liber și imediat la justiție.
O atare intenție rezultă cu certitudine și din prevederea cu caracter general din corpul art. 298 al Codului Muncii,care dispune că pe data intrării in vigoare a Legii nr. 53/2003 se abrogă orice alte dispoziții contrare.
Curtea consideră că,odată ce intenția legiuitorului in adoptarea unei soluții legislative apare ca neîndoielnică, rolul instanțelor judecătorești este acela de a aplica prevederile legale, iar eventuala nerespectare de către puterea legiuitoare a tuturor exigențelor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, in speță a art. 63 alin.3 din varianta in vigoare la data adoptării Codului Muncii, nu poate fi cenzurată pe cale judiciară,întrucât acest lucru ar permite încălcarea principiului separației puterilor in stat, prin lipsirea de efecte a unui act normativ cu putere de lege prin intervenția instanțelor de judecată, pe motiv ca acesta nu respectă tehnica legislativă instituită printr-o altă lege specială.
Aceasta cu atât mai mult cu cât limitele controlului judiciar al actelor emise de autoritățile publice sunt fixate in mod expres prin art. 126 alin. 6 din Constituția României, iar depășirea acestora,nu numai că ar conduce la încălcarea legii fundamentale,dar ar pune autoritățile judiciare in ipostaza de a săvârși un veritabil abuz de putere.
Prin urmare,efect al abrogării implicite art. 72 din Legea nr.168/1999, noile prevederi instituite prin art. 284 alin.2 din Codul muncii au fost respectate in primul ciclu procesual,iar motivul de recurs supus analizei, prevăzut de art. 304 pct.3 /pr. civ, la fel ca și excepția de necompetență teritorială absolută a instanței de recurs, nu este întemeiată.
Procedura judiciară derulată in fața instanței de fond nu poate fi criticată cu succes nici sub aspectul pretinsei încălcări a dreptului la apărare al recurentei, Curtea observând că in cazul concret al speței pârâta nu s-a prezentat la termenul de judecată din 28 octombrie 2008,deși a fost citată in cauza cu respectarea prevederilor art. 74 alin.3 din Legea nr. 168/1999 și art. 85 și urm./pr.civ..
Justificările recurentei că nu a avut timp suficient pentru a-și pregăti apărarea datorită volumului mare de litigii in care are calitatea de pârâtă nu pot fi reținute de C pentru orientarea sa spre o soluție de admitere a recursului, dat fiind că majoritatea litigiilor ce s-au născut din raporturile de muncă ale SC SA cu salariații săi au obiect identic,ceea ce presupune din partea angajatorului și apărări similare,iar pârâta trebuia și putea să depună toate diligențele pentru a-și formula poziția procesuală și pentru a solicita administrarea probatoriului in condițiile prevăzute de art. 114 ind.1 alin.2 /pr.civ.
Dreptul la apărare al pârâtei nu a fost încălcat, iar motivul de recurs analizat mai sus nu este întemeiat.
Cât privește excepția tardivității introducerii cererii având ca obiect plata drepturilor bănești reprezentând plăți compensatorii, Curtea reține că acestea au natura juridică a unordespăgubiricuvenite angajatei,cu scopul de a compensa consecințele concedierii, context in care termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de textul art. 283 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, adică de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, iar nu cel avut in vedere de lit. a) a aceluiași articol. Cum in speță,dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la momentul concedierii,respectiv la data de 28.11.2005, acțiunea in pretenții a fost introdusă in termenul legal,deci excepția invocată nu este întemeiată.
Motivele de recurs ce vizează fondul pretențiilor bănești având ca obiect plata diferenței între valoarea indemnizației de concediere și cea care trebuia acordată conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate și Planul social, instanța de recurs constată că prin cererea introductivă reclamanta a pretins că respectivele drepturi nu au fost calculate cu respectarea art. 4 din Planul social,anexă la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate. Astfel fiind,nu se poate susține ca reclamanta a dorit cumularea drepturilor recunoscute de contractul colectiv aplicabil cu cele prevăzute de Planul social,așa cum in mod neîntemeiat pretinde pârâta prin cererea de recurs.
Mai mult,cercetând modul de calcul al plăților compensatorii oferit de reclamantă, Curtea apreciază că aceasta respectă modalitatea de individualizare stabilită de textul art. 4 din Planul Social, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a oferit instanțelor nici in primul ciclu procesual și nici în recurs un contra-calcul menit să justifice plățile inițiale,contestate de angajați, cu toate că,potrivit art. 287 din Codul muncii avea această obligație procesuală.
In considerarea argumentelor de fapt și de drept mai sus prezentate,apreciind că nu poate fi vorba de un abuz de drept procesual al reclamantei,câtă vreme ea pretinde plata unor drepturi salariale ce i se cuvin in baza unor clauze contractuale exprese,Curtea va respinge ca neîntemeiat recursul pârâtei in temeiul art. 312 alin.1 /pr.civ.,cu consecința evidentă a menținerii dispozițiilor sentinței recurate, considerată a fi legală și temeinică.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția de necompetență teritorială absolută a Curții de APEL TIMIȘOARA in soluționarea recursului,invocată de pârâta recurentă SC SA.
Respinge recursul declarat de pârâta SC SA,împotriva Sentinței Civile nr. 981/25.11.2008, pronunțată de Tribunalul Arad,in Dosarul nr-.
Fără cheltuieli de judecată in recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publică azi, 17 martie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /18.-
Tehnored.:/ 2 ex./ 18.-
Prima instanță: Tribunalul Arad
jud., jud.
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Mihail Decean, Aurelia Schnepf
