Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 6328/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-(4789/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 6328/R/
Ședința publică de la 06 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR 2: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR- - -
GREFIER -
_____
Pe rol soluționarea cauzei civile, privind recursul formulat de recurenții,împotriva sentinței civile nr.2107 din data de 13 martie 2009,pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Muncipiului B,Casa Națională de Asigurări de Sănătate,Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului B,Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului B,Institutul Clinic, și Ministerul Sănătății,având ca obiect-drepturi bănești-.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata Autoritatea de Sănătate Publică a Muncipiului,prin apărător ales,avocat,în baza împuternicirii avocațiale nr.- din data de 01.04.2009 emisă de Cabinet Individual,lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că intimații Direcția de Sănătate Publică a Muncipiului B și Casa de Asigurări de Sănătate a Muncipiului B,au depus la dosar prin Serviciul registratură al acestei instanței,întâmpinări la recurs.
Instanța, înmânează copie de pe întâmpinare la motive de recurs, apărătorului ales pentru intimata Direcția de Sănătate Publică a Municipiului
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Intimata,prin apărător,solicită respingerea recursului,ca fiind nefondat și menținerea hotărârii atacate,solicitând a se avea în vedere că recurenții au calitatea de salariați în baza contractelor de muncă încheiate cu angajatorul,respectiv Spitalul Clinic,în raport de care numai acesta are calitatea procesuală pasivă în cauză.
Pentru aceste motive, solicită respingerea recursului formulat în legătură cu calitatea procesuală pasivă a intimatei în prezenta cauză,ca nefondat.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea recursului cu cheltuieli de judecată,conform chitanței depuse la dosar.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2107/13.03.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a respins acțiunea formulată de reclamanții, n contradictoriu cu pârâții, Ministerului Sanatatii Publice, Ministerul Economiei si Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B, Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului B, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Autoritatea de Sănătate Publica a Municipiului B,ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă,
A respins capetele 1 și 2 de cerere pentru perioada 2001 - 31.07.2005 formulate în contradictoriu cu paratul Institutul Clinic ca prescrise,
A respins ca neîntemeiate restul pretențiilor formulate de reclamanți, în contradictoriu cu paratul Institutul Clinic
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut în ceea ce privește cadrul procesual, că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art. 281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul. Față de faptul ca intre reclamanți si parații Ministerului Sanatatii Publice, Casa Națională de Asigurări de Sănătate a Municipiului B, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Autoritatea de Sănătate Publica a Municipiului B și Ministerul Economiei si Finanțelor nu exista nici un fel de raporturi contractuale de munca, admițîndu-se excepția lipsei calității procesuale pasive a acestora și, pe cale de consecință, respingînd acțiunea ca fiind formulată împotriva unor persoane fară calitate procesuală.
Pretențiile cu titlu de despăgubiri au fost formulate pentru perioada 2001 -31.07.2005, însă potrivit art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, raportat la art.27 alin.2 din OG nr. 137/2000, cererile constând în plata unor despăgubiri către salariat pot fi formulate în termen de trei ani de la-data nașterii dreptului la acțiune. Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 31.07.2008, dreptul de a pretinde despăgubirile pentru prejudiciul suferit în perioada ianuarie 2001 - 31 iulie 2005 s-a prescris.
Tribunalul a mai reținut pe fondul cauzei că reclamanții sunt salariații Institutului Clinic -Secția I, retribuiți potrivit HG nr.281/1993 și Legii nr.125/2005 pentru aprobarea OUG nr.115/2004 privind salarizarea personalului contractual din unitățile sanitare publice din sectorul bugetar fiindu-le aplicabile prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară.
Potrivit art.94 alin.2 lit.f din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară se prevede că drepturile salariale cuprind și prima de vacanță,care se va acorda odată cu modificarea legislației iar în conformitate cu dispozițiile art.12 din Legii nr.130/1999 deși prevăzută în contractele colective de muncă acordarea drepturilor este condiționată de prevederea acestora în lege,efectele contractului fiind limitate de legiuitor.
S-a apreciat că în privința primei de vacanță ce nu a fost prevăzută în actele normative de salarizare a personalului sanitar reclamanții invocă deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii ce privesc alte categorii profesionale,prin care au fost interpretate normele legale privitoare la acest drept în sensul recunoașterii sale.
În privința sporului de risc si suprasolicitare neuropsihică recunoscut în favoarea magistraților prin decizia nr.21/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii și a celui de confidențialitate prevăzut prin legea nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi,nu se poate reține existența unei discriminări întrucît prin deciziile nr.818-821 din 3 iulie 2008 Curtea Constituțională a constatat că prevederile OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Împotriva acestei sentințe, în termenul legal au formulat recurs motivat reclamanții care,întemeindu-se pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 și art.3041Cod pr.civilă, au criticat sentința ca netemeinică și nelegală,în principal sub următoarele aspecte:
hotărârea atacată este nelegală, deoarece instanța fondului a interpretat greșit actul juridic dedus judecății potrivit art. 304 pct.8 Cod pr.civilă.
Recurenții au arătat că interpretarea primei instanțe a contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară ce ar prevede că drepturile salariale ale personalului sanitar ar cuprinde prima de vacanță,care se va acorda odată cu modificarea legislației contravine dispozițiilor Codului Muncii și Legii nr.130/1999.
În opinia recurenților,interpretarea corectă a art.94 alin.2 lit.f din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară este în sensul că prima de concediu a fost suspendată succesiv prin dispozițiile OUG nr.33/2001,și prin legile bugetului de stat nr.743/2001, 632/2002, 507/2003, 511/2004,fiind în acest sens relevant faptul că pe de o parte la data semnării contractului legea bugetului de stat în vigoare suspendase acordarea primei de vacanță iar pe de altă parte contractul colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară a fost semnat și negociat anterior emiterii OUG nr.146/2007 ce a aprobat plata primelor de concediu suspendate în perioada anilor 2001-2002.
Aceasta este interpretarea corectă a susmenționatului contract deoarece contractele colective de muncă anterioare intrării în vigoare a OUG nr.146/2007 recunosc acordarea primei de vacanță,iar de la intrarea în vigoare a acestui act normativ prima de vacanță a fost acordată tuturor salariaților ce beneficiau de ea.
S-au invocat dispozițiile art.1 din HG nr.281/1993,ale Legilor nr.125/2005,ale art.18,165,241,243 din Codul muncii,ale art.8 alin.2 din contractul colectiv de muncă unic național pe anii 2007-2005,art.30 alin.1 și 2 din Legea nr.130/1996,art.53 din Constituția României susținându-se că prin neacordarea primei de vacanță recurenții ce se află în aceeași situație juridică și faptică ce generează acest drept salarial cu celelalte categorii de personal contractual sunt grav discriminați.
De altfel, doctrina si practica judiciara au statuat in mod unanim si constant existenta discriminării in materie de munca ori de cate ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (indiferent de funcție) care intruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Existența unei discriminări directe rezultă în opinia recurenților și din dispozițiile art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice,Sociale și Politice;art.14 din CEDO;art.4 din Carta Socială revizuită;art.6,8,39,40,154,155,165 din Codul muncii; art.16,20,41,53 din Constituția României.
Recurenții au mai arătat ca Anexa nr. 11 la. 2005-2007 cuprinde lista privind unitățile sanitare aflate in subordinea, sub autoritatea sau in coordonarea Ministerului Sanatatii, conform prevederilor nr.HG 168/2005, in care se aplica 2005- 2007. In aceasta lista la poziția 15 este trecut Institutul Clinic
II. hotărârea menționată este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii potrivit art. 304 pct.9 Cod pr.civilă.
Prima instanță în mod greșit a admis parțial excepția prescrierii dreptului la acțiune deoarece, art. 16, (1) din Decretul 167/1958, arata ca prescripția se intrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcuta de cel in folosul căruia curge prescripția. Efectul intreruperii termenului de prescripție consta, potrivit art. 17, (1) si (2) din acest Decret, in ștergerea prescripției anterioare si începerea unui nou termen de prescripție.
In sensul acordării primei de vacanta s-a pronunțat si Înalta Curte de Casație si Justitie prin Deciziile nr. XXIII /12 decembrie 2005 si nr. XII 05 februarie 2007 stabilind ca:".prima de concediu se cuvenea polițiștilor, respectiv magistraților si personalului auxiliar. ".
Astfel, Decizia nr. XXIII din 12.12.2005 a înaltei C de Casație si Justiție, a intrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru beneficiarii dreptului la prima de concediu prin recunoașterea drepturilor reprezentând primele de concediu aferente anilor 2001 -2002.
Dreptul recurenților la acțiune s-a născut la data publicării Deciziei nr. XXIII din 12.12.2005 a Înaltei C de Casație si Justiție, care fiind obligatorie pentru instanțe isi produce efecte pentru viitor si care îi repune pe recurenți in termenul de prescripție anterior ultimilor 3 ani.
In același sens Ordonanța de Urgenta nr.146/2007 privind Acordarea Primelor de Concediu de Suspendate in Perioada 2001-2006, indica in cuprinsul sau categoriile socio-profesionale cărora le este aplicabila plata acestor prime.
In practica, acordarea primei de vacanta nu a fost uniform reglementata pentru toate categoriile de personal contractual, unele categorii beneficiind de acest drept in baza unei legi speciale de salarizare, iar alte categorii beneficiind de acest drept in baza contractelor colective de munca aplicabile.
Au mai susținut recurenții că discriminarea nu se raportează la criteriul socio-profesional sau la apartenența unei persoane la o anumita profesie, sporurile acordându-se exclusiv in funcție de obligațiile ce le revin si care implica o contraprestație din partea celui căruia ii profita, respectiv angajatorul.
Conform Directivei nr. 2000/EC/78 privind General in Tratamentului Egal privind Ocuparea Forței de Munca si Condițiile de Angajare, in vederea definirii si constatării discriminării, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate doar in situații comparabile, iar nu neapărat in situații similare. In speța, este fără putința de tăgada apartenența recurenților la personalul din unitățile bugetare. Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar sunt parte a unui raport juridic de munca, guvernat de Codul muncii, prestând o munca si, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabila, satisfăcătoare, fără limitări si restrângeri, precum si dreptul la tratament egal in materie de salarizare,in acest sens fiind art. 5; art. 6; art. 8; art. 39, (1), (a); art. 40, (2), (c) si (I); art 154, (3) si art. 155 raportat la art 1 si art 165 din Codul muncii.
Este de remarcat faptul ca recurenții, deși își execută obligația de a desfășura activitatea in condiții de risc si suprasolicitare psihica, in mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare care lucrează in aceste condiții, nu li se recunoaște sporul salarial corespunzător pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice așa cum este acesta recunoscut si acordat in cazul restului personalului contractual din sectorul bugetar in raport cu care s-a invocat încălcarea principiului constituțional al nediscriminării.
Sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de doua principii fundamentale: cel al egalității de tratament ( Codul muncii, art. 154) si cel al diferențierii salariilor numai in raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea si cantitatea muncii, respectiv condițiile de munca. Ca atare, principiul egalității de tratament in salarizare implica recunoașterea acelorași obiective si elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate intr-o situație comparabila.
Din moment ce recurenții sunt intr-o situație comparabila cu restul personalului din unitățile bugetare sub acest aspect aceasta înseamnă îmn opinia acestora că nu pot fi tratați diferit, cu atât mai mult cu cat nu exista nici o justificare obiectiva si rezonabila a excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului solicitat este unul si același: prestarea muncii in condiții de suprasolicitare neuro-psihică.
Este de subliniat faptul ca, in realitate, pentru aprecierea existentei discriminării, relevanta are doar criteriul justificativ generator al sporului salarial, si anume existenta obligației de acordare a unei salarizări echitabile pe calea unui tratament egal in salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), iar in nici un caz, criteriul categoriei socio-profesionale.
Astfel, nu categoria socio-profesionala este resortul (obiectivul si elementul) generator si fundamentul stabilirii si acordării sporurilor in sistemul de salarizare. Singurele obiective si elemente care pot duce Ia o diferențiere in sistemul de salarizare sunt: nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea si cantitatea muncii si condițiile de munca, cu sublinierea ca aceasta diferențiere se poate reflecta numai in salariul (indemnizația) de baza (partea fixa a salariului), nu si in sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective si elemente cu totul speciale si specifice de acordare.
De altfel, doctrina si practica judiciara au statuat in mod unanim si constant existenta discriminării in materie de munca ori de cate ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Recurenții au mai arătat că existența unei discriminări directe rezultă în opinia recurenților și din dispozițiile art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice,Sociale și Politice;art.14 din CEDO;art.4 din Carta Socială revizuită;art.6,8,39,40,154,155,165 din Codul muncii; art.16,20,41,53 din Constituția României.
Recurenții au mai criticat sentința sub aspectul respingerii cererii de încuviințare, in cadrul probei cu înscrisuri,a administrării unui Buletin de prin Locului de Munca din care sa rezulte ca activitatea lor implica o suprasolicitare neuropsihica prin încordarea atenției, vitezei de reacție si a corectitudinii deciziei;proba solicitata îndeplinește condițiile de admisibilitate a probelor: este legala, pertinenta, verosimila si concludenta si mai mult decât atat era absolut necesara sil utila soluționării acestui capăt de cerere,prin respingerea acesteia de către instanța fondului fiind încălcat principiul rolului activ al judecătorului.
În ceea ce privește sporul de confidențialitate,recurenții au arătat că informațiile cu care intră aceștia in contact sunt confidențiale, principiu înscris atât in cuprinsul art.198 al Legii nr. 95/2006 privind Reforma in Domeniul Sănătății, art.374, alin.2 si 3 si ale art.378,alin.1 precum si ale Legii nr. 307/2004, privind Exercitarea Profesiei de Asistent Medical si a Profesiei de art. 16 si art. 17.
Recurenților,în opinia acestora, le-a fost impusa prin lege o obligație profesionala imperativa, speciala si specifica, de confidențialitate, care se îndeplinește in cadrul executării raporturilor de munca.
Astfel, mai multe categorii de personal contractual, prin diverse acte normative, in calitatea lor de debitori ai obligației de confidențialitate, au fost recunoscuți, in mod firesc, ca si creditori ai dreptului corelativ, acordarea sporului de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai,obligației sinalagmatice de plata a acestui spor salarial însă recurenții deși execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații, in mod similar cu restul personalului din alte unități bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, asa cum este recunoscut in cazul restului personalului contractual din sectorul bugetar.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare sunt parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, prestând o munca si ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate indiferent de categoria socio-profesionala. de toate acestea, in lumina art.26 raportat la art.1 si art.295, (2) din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesionala a angajatului, pe perioada in care acesta prestează munca ii revine obligația de confidențialitate.
Mai mult, natura juridica a obligației de confidențialitate reprezintă o clauza legala a raportului de munca al angajatului cu angajatorul, o clauza obligatorie (iar nu facultativa) ca in dreptul comun al muncii.
Deci, de însăși esența raportului juridic de munca, indiferent daca acesta este unul tipic sau unul atipic, este caracterul juridic sinalagmatic al acestuia. Din acest motiv, obligația de confidențialitate reprezintă cauza juridica expresa a obligației sinalagmatice si a contraprestației unității bugetare de plata a drepturilor salariale (a sporului, in sensul art. 155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către recurenți.
Daca nu ar exista o contraprestație a angajatorului privind plata sporului salarial corespunzător îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, aceasta din urma obligație ar fi nula absolut ca fiind lipsita de cauza juridica.
Ca atare legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesionala (de munca) de confidențialitate in sarcina recurenților, implicit si de drept a instituit si o obligație de plata (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii, obligația de plata fiind implicita, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial. In caz contrar, ar fi încălcate si principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plata egala pentru munca egala, dreptul la salariu pentru munca prestata.
Nu exista nici o justificare obiectiva si rezonabila a excluderii recurenților de la acordarea acestui spor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse in mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesionala din care fac parte.
In ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a intimaților-pârâți recurenții au arătat că Ministerul Finanțelor Publice,are calitate deoarece potrivit dispozițiilor Legii nr.500/2002 privind Finanțele Publice, art. 19,și art.3 alin.1 și 2 ale HG nr.208/2005 acest minister coordonează acțiuni care sunt in responsabilitatea guvernului, cu privire la pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
În privința calității procesuala pasiva a intimatului-parat Ministerul Sănătății recurenții au invocat disp.art.11,34 din Legea nr.95/2001 susținînd și că din preambulul Contractului Colectiv de Munca la Nivel de Sanitara pe anii 2005 - 2007, numit in continuare "N 2005-2007", rezulta fără putința de tăgadă faptul ca Ministerul Sanatatii, este parte la acesta in calitatea sa de autoritate naționala in domeniul sanătății,evocatoare fiind și disp.art.1 alin.4 ale acestui contract precum și cele ale OUG nr.115/2004.
În privința calității procesuale pasive Autorității de Sănătate Publica a Municipiului B recurenții au invocat disp.art 12,17,18 din Legea nr.95/2001.
Intimatele Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B,și Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului B au formulat întîmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefundat.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit art. 3041Cod pr.civilă Curtea apreciază ca nefondat recursul pentru considerentele următoare:
Astfel, în raport de obiectul acțiunii introductive de instanță prin care recurenții reclamanți au solicitat acordarea unor despăgubiri în contradictoriu cu intimații pârâți, corespunzător drepturilor salariale neacordate și de data introducerii acțiunii - 31.07.2008 - în mod corect a făcut în cauză prima instanță aplicarea dispozițiilor art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii.
Este adevărat că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23 din 12.12.2005 s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 411din Legea nr. 50/1996 prima de concediu se acordă magistraților doar pentru anii 2001 și 2002, iar prin decizia nr. 12/5.02.2007 în aplicarea dispozițiilor art. 37 alin.2 teza I-a din OG nr. 38/2003 se cuvine personalului din organele poliției prima de concediu aferentă perioadei 2004-2006; cu toate acestea, susmenționatele decizii prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a dat o interpretare unitară pentru teritoriul României dispozițiilor menționate nu au întrerupt curgerea termenului de prescripție a dreptului la acțiune, contrar susținerilor recurenților; potrivit dispozițiilor art. 16 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; totodată, nici OUG nr.146/2007 nu este aplicabil recurenților câtă vreme dreptul lor la prima de concediu nu a fost reglementat normativ ori contractual și prin urmare nici suspendat.
Deciziile menționate ale Înaltei Curți de Casație și Justiție ce dau interpretări dispozițiilor legale susmenționate și dispozițiile OUG nr. 146/2007, nu reprezintă, în sensul dispozițiilor art.16 al.1 din Decretul nr. 167/1958, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie și nu provin de la subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății și prin urmare, nu au produs efect întreruptiv de prescripție.
Nefondate sunt și susținerile recurenților privind greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimaților pârâți Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Sănătății și Autoritatea de Sănătate Publică, câtă vreme potrivit dispoz.art. 282 din Codul muncii pot fi părți ale conflictelor de drepturi salariații și angajatorii ori dispozițiile legale și convenționale enumerate în cuprinsul motivelor de recurs nu conferă intimaților pârâți calitatea de angajatori, în sensul dispozițiilor menționate și nici calitate procesuală pasivă în cauză.
Totodată, dispozițiile.art.11 din Legea nr.95/2001 (ce prevăd că Ministerul Sănătății Publice este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului) precum și cele ale art.34 ale aceluiaș act normativ (ce prevăd că ctivitățile de asistență de sănătate publică se finanțează de la bugetul de stat, de la bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, de la bugetele locale, din venituri proprii, fonduri externe rambursabile și nerambursabile, contracte cu terții, precum și din contribuții personale și plăți directe, după caz, potrivit legii), cele ale OUG nr.115/2004,contrar susținerilor recurenții ce apar ca nefondate nu conferă Ministerului Sănătății Publice calitatea de angajator al acestora,cîtă vreme potrivit înscrierilor cărților de muncă ale acestora anexate la dosarul instanței fondului angajatorul recurenților este Institutul Clinic; nici dispozițiile art. 19 ale Legii nr.500/2002 privind Finanțele Publice, art.3 alin.1 și 2 ale HG nr.208/2005,ale art 12,17,18 din Legea nr.95/2001 nu conferă acestor părți calitate de angajatori ai recurenților,și prin urmare nici calitate procesuală pasivă acestora.
Faptul că în preambulul Contractului Colectiv de Munca la Nivel de Sanitara pe anii 2005 - 2007, Ministerul Sanatatii, este parte la acesta,în calitatea sa de autoritate naționala in domeniul sanătății, nu conferă acestei părți calitatea de angajator, și prin urmare nici calitate procesuală pasivă în cauză.
Curtea apreciază că dispozițiile art.94 alin.2 lit.f din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară au fost corect interpretate gramatical,logic și sistematic de către prima instanță, contrar susținerilor recurenților ce apar ca nefondate;astfel,nu pot fi primite susținerile recurenților potrivit cărora prima de concediu cuvenită acestora ar fi fost suspendată succesiv prin dispozițiile OUG nr.33/2001,și prin legile bugetului de stat nr.743/2001, 632/2002, 507/2003, 511/2004 cîtă vreme la momentul intrării în vigoare a acestor dispoziții legale în favoarea personalului sanitar nu fusese reglementată nici legal și nici convențional acest drept bănesc;ori neexistînd vreun drept în favoarea recurenților,în mod logic, suspendarea pretinsă intervenită a unor drepturi nenăscute nici nu putea avea vreun obiect,nefiind relevant faptul la data încheierii contractului colectiv de muncă legea bugetului de stat în vigoare suspendase acordarea primei de vacanță reglementate în favoarea altor categorii de salariați și nici faptul că OUG nr.146/2007 a aprobat plata primelor de concediu suspendate în privința acestor categorii.
Nu au relevanță prin urmare nici dispozițiile art.1 din HG nr.281/1993,ale Legilor nr.125/2005,ale art.18,165,241,243 din Codul muncii,ale art.8 alin.2 din contractul colectiv de muncă unic național pe anii 2007-2005,art.30 alin.1 și 2 din Legea nr.130/1996,art.53 din Constituția României cîtă vreme recurenții nu se află într-o situație similară ori comparabilă în privința vreunui drept salarial cu celelalte categorii de personal contractual,neputînd prin urmare pretinde că sunt discriminați.
Vor fi respinse ca nefondate și susținerile recurenților privind greșita reținere de către prima instanță a unei discriminări salariale a recurenților reclamanți față de categoriile salariale ce beneficiază de primă de concediu, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică și spor de confidențialitate, deoarece potrivit art. 1 alin.3 din OG nr. 137/2000 și potrivit jurisprudenței constante a CEDO pentru aprecierea existenței discriminării este necesară aplicarea unui tratament diferențiat în cazul a două categorii de persoane aflate într-o situație analogă ori similară fără o justificare obiectivă și rezonabilă.
Or recurenții nu se află într-o situație comparabilă cu categoriile de personal ce beneficiază de drepturile pretinse prin acțiune, câtă vreme similaritatea nu constă în faptul că plata drepturilor salariale ale tuturor acestor categorii profesionale se face de la bugetul de stat ci se referă la statutul profesional al acestora, respectiv la obligații și răspunderi profesionale, condiții de muncă, mod de salarizare; în raport de statutul profesional nu se poate susține că elementele concrete ale acestuia, în privința categoriei profesionale a recurenților se află într-o situație comparabilă cu personalul ce beneficiază de primă de vacanță, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică cu spor de confidențialitate.
Curtea mai reține și că dispozițiile OUG nr.137/2000 nu sunt contrare Constituției ori Convenției Europene a Drepturilor Omului și a celorlalte dispoziții interne și internaționale invocate de către recurenți, astfel că prima instanță nu avea a face aplicarea acestora din urmă,contrar susținerilor recurenților ce apar ca nefondate.
Mai mult, prin dispozițiile HG nr.281/1993, OG nr.115/2004, contractului colectiv de muncă pe ramura sanitară și a celui la nivel național pentru anii 2005-2007, Legii nr. 95/2006, Legii nr. 307/2004 și a celorlalte dispoziții invocate de recurenți nu s-au reglementat niciodată în favoarea personalului contractual din instituțiile sistemului sanitar, prima de vacanță, sporul de risc și suprasolicitare și cel de confidențialitate, acest personal având reglementate prin lege drepturile salariale, potrivit dispoz.art.157 al.2 din Codul muncii, în cauză recurenții invocând discriminarea săvârșită de legiuitor; ori,după cum corect a reținut în cauză și prima instanță, potrivit deciziilor Curții Constituționale definitive și general obligatorii pentru instanțele judecătorești nr.818-822 din 3.07.2008 s-a constatat că " prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."
Reglementarea primei de concediu, a sporului de risc și suprasolicitare și a sporului de confidențialitate în favoarea unor anumite categorii profesionale sau ale altora, fiind rezultatul dreptului de opțiune al legiuitorului, nu se poate vorbi de discriminare, prin urmare, în privința recurenților în raport de vreun element generator al vreunui spor, după cum se pretinde,altminteri instanța judecătorească intrând în domeniul activității de legiferare și depășind atribuțiile puterii judecătorești.
Nefondate sunt și susținerile privind eronata respingere de către prima instanță a probei cu buletinul de determinare prin expertizare a locului de muncă,câtă vreme față de împrejurarea mai sus reținută a nereglementării legale a drepturilor pretinse de recurenți, această probă în mod evident nu era pertinentă și nici concludentă.
Nefondate sunt și susținerile recurenților potrivit cărora lipsa unei contraprestații corespunzătoare obligației de confidențialitate discriminatorie în privința recurenților nu a fost avută în vedere de instanța fondului, câtă vreme și în acest caz, stabilirea unui spor de confidențialitate poate fi doar rezultatul intervenției legiuitorului, neputând fi analizat de instanță după cum s-a reținut mai sus.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 Cod pr.civilă va respinge recursul ca nefondat.
Văzînd și dispozițiile art.274 Cod de Procedură Civilă,Curtea va obliga pe recurenți la 1000 lei cheltuieli de judecată reprezentînd onorariu avocațial către intimata Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului B,redus în raport de valoarea pricinii și de munca îndeplinită de avocat prin prezentarea la un singur termen de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge,ca nefondat, recursul formulat de recurenții, împotriva sentinței civile nr.2107 din data de 13 martie 2009,pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Muncipiului B,Casa Națională de Asigurări de Sănătate,Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului ,Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului B,Institutul Clinic, și Ministerul Sănătății.
Obligă pe recurenți la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului B, prin diminuarea onorariului avocațial.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 06.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
2 ex/23.11.2009
Jud. fond- Dalina
Președinte:Comșa Carmen GeorgianaJudecători:Comșa Carmen Georgiana, Scrob Bianca Antoaneta
