Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 6447/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.5130/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.6447/
Ședința publică de la 11 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 2: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 3: Uță
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-""-împotriva sentinței civile nr.4361 din data de 21.05.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.6963/3/LM/2009, în contradictoriul cu intimatul, având ca obiect:"drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta-""-,prin consilier juridic în baza delegației nr.11360 din 03.11.2009 depusă la dosar-fila 21 și intimatul,prin avocat în baza împuternicirii avocațiale nr.70890 din 30.10.2009 depusă la dosar-fila 22.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-au depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 05.11.2009, cerere de aderare la recurs însoțită de întâmpinare, din partea intimatului.
Curtea, în ședință publică, procedează la comunicarea cererii de aderare de recurs și a întâmpinării formulată de intimatul către reprezentantul legal al recurentei -""-, după care, din oficiu, invocă și pune în discuția părților, excepția admisibilității cererii de aderare la recurs.
Intimatul, prin avocat, având cuvântul, apreciază că instanța de control judiciar, în temeiul art.3041cod proc. civilă, se poate pronunța asupra cererii de aderare la recurs, atâta vreme cât în cauză sunt incidente prevederile art.316 coroborate cu dispozițiile art.393 din codul d e procedură civilă.
Recurenta -""-, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea cererii de aderare la recurs formulată de partea adversă, ca fiind inadmisibilă, întrucât potrivit dispozițiilor codului d e procedură civilă cererea de aderare se referă numai la faza procesuală a apelului și nu la recurs care reprezintă o cale extraordinară de atac.
Curtea, după deliberare, respinge cererea de aderare la recurs, formulată de intimatul, cu motivarea că, în cauza dedusă judecății, nu se pot aplica prin analogie prevederile menționate în codul d e procedură civilă cu privire la faza procesuală a apelului, pe de o parte, iar pe de altă parte, prevederile art.3041cod proc. civilă, sunt devolutive, dar nu sub aspectul exercitării căii de atac.
Părțile prezente, interpelate fiind, arată că nu au alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată acordă părților cuvântul în susținerea și combaterea cererii de recurs.
Recurenta -""-, prin consilier juridic, având cuvântul, susține oral motivele de recurs, solicitând a se observa că instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, în mod greșit a aplicat dispozițiile art.55 alin.4 din lit."j" din Codul Fiscal, considerând eronat că sumele reprezentând salariile compensatorii nu intră în categoria drepturilor salariale care se supus impozitării.
Cât privește contribuția de asigurări sociale de sănătate, recurenta, prin consilier juridic, arată că potrivit art.257 alin.2 lit."a" din Legea nr.95/2006, contribuția lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supus impozitului pe venit, or, în cauza de față. bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, sunt supuse impozitului pe venit.
În concluzie, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea sentinței civile recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Fără cheltuieli de judecată.
Intimatul, prin avocat, având cuvântul, solicită a se observa că instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, în mod corect a reținut că impozitarea plăților compensatorii acordate nu este o măsură legală față de prevederile art.42 coroborate cu dispozițiile art.55 alin.4 lit."j" din Codul Fiscal, dar și cu prevederile Legii nr.76/2002 prin care se stipulează că veniturile din ajutorul de concediere beneficiază de același regim de impozitare ca și ajutorul de șomaj, întrucât nu sunt asimilate salariilor și nu se impozitează.
De asemenea, intimatul, prin avocat, mai arată că în ceea ce privește contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii, instanța de fond în mod corect a reținut că recurenta nu putea să rețină această contribuție de asigurări sociale pentru respectivele compensații, deoarece potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale și în acest sens a depus la dosarul de fond practică judiciară.
Față de cele susținute, solicită respingerea recursului ca nefundat și menținerea sentinței civile recurate ca fiind temeinică și legală.
Cu cheltuieli de judecată.
Curtea, în temeiul art.150 cod proc. civilă declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr.4361/21.05.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta - -, a obligat pârâta să restituie reclamantului sumele reținute din indemnizația de concediere cu titlu de contribuții de asigurări sociale, asigurări de sănătate și impozit pe venit; s-au respins ca neîntemeiate celelalte capete ale cererii; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 400 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că între părți au existat raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.41/21.01.2009 emisă de pârâtă în baza art. 65 alin.1 din codul muncii.
Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.
Prin cererea dedusă judecății reclamantul a pretins plata compensației cuvenită ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unității pârâte la data concedierii, precum și obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor reținute din salariul compensatoriu acordat, însă cererea este întemeiată în parte.
Tribunalul a reținut că art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, valabil pentru anii 2007 - 2010, prevede obligația angajatorilor de a acorda salariatului concediat din motive ce nu țin de persoana acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății pârâte la data concedierii reclamantului, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială B sub nr. 278/27.12.2007, conține la art. 64 alin. 1 lit. a clauza potrivit căreia, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, în cazul concedierilor colective, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.
A apreciat prima instanță că, din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel de unitate rezultă că părțile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligații în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, termenul "poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensație la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare. Instanța mai apreciază, față de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înțelesului său, respectiv a voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ar fi menționat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum "obligația de a plăti" (art.65 alin.3) sau "salariații vor primi din partea angajatorului" (art.66).
Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensațiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariaților părțile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, în funcție de situația financiară, iar nu o obligație a societății, care să dea dreptul salariaților să pretindă silit executarea obligației.
A constatat instanța de fond că reclamantul se află într-o situație regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanța nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare astfel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabilite criterii în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților concediați fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilității societății de a plăti compensațiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaților supuși concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.
Pentru aceste considerente, în baza art. 7 alin.2 din legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, care stabilește forța obligatorie față de părți a contractelor colective de muncă, instanța a constatat că în sarcina societății pârâte nu s-a stabilit obligația de plată a compensației egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecință reclamantul nu este titularul dreptului cu acest obiect, cererea fiind găsită nefondată.
Instanța de fond a admis cererea reclamantului privind restituirea contribuțiilor reținute din compensație. Astfel tribunalul a reținut că, din actele depuse la dosar rezultă că din salariul compensatoriu achitat reclamantului pârâta a reținut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuții la bugetul asigurărilor sociale și de contribuții la bugetul asigurărilor de sănătate.
Potrivit art. 55 alin.4 lit. j din codul fiscal (L nr. 571/2003), nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul sintagmei "impozit pe venit", sumele reprezentând plățile compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Totodată, art.257 din legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății instituie obligația persoanei asigurate de a plăti o contribuție lunară pentru asigurările de sănătate, contribuție care se aplică numai asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Față de aceste dispoziții legale, se constată că suma încasată de reclamant ca plată compensatorie nu este impozabilă și, prin urmare, nu este supusă nici calculului contribuției pentru asigurările de sănătate.
Contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, la nivelul contribuției individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din legea nr. 19/2000. Rezultă de aici că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuția de asigurări sociale și nu se reține de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru șomaj.
În baza art.269 alin. 1 din codul muncii, instanța de fond a obligat pârâta să îl despăgubească pe reclamant pentru prejudiciul material suferit de fostul salariat ca urmare a reținerii sumelor cu titlu de contribuții față de stat din compensația acordată, prin plata către reclamant a sumelor reținute.
Referitor la capătul de cerere privind plata daunelor interese în cuantum de 299 lei lunar, începând cu data de 21.01.2009 și în continuare, până la plata efectivă a sumei datorate, instanța de fond a reținut că în accepțiunea reclamantului daunele interese pretinse prin acțiune reprezintă beneficiul nerealizat, respectiv suma pe care ar fi primit-o lunar de la o unitate bancară, la alegerea sa, la care ar fi depus 23.000 lei, dacă ar fi primit la timp de la pârâtă suma pretinsă prin capătul principal al cererii, respectiv 11 salarii compensatorii, în cuantumul total indicat mai sus. Prin raportare, însă, la soluția adoptată cu privire la cererea la care se raportează, care a fost respinsă ca neîntemeiată, în conformitate cu principiul "accesorium sequitur principalae" instanța a respins și acest capăt al cererii, a cărui soluție depinde indisolubil de aceea adoptată cu privire la capătul de cerere ce vizează indemnizația de concediere de 23.000 lei.
Cum pârâta s-a aflat parțial în culpă procesuală, în baza art.274 cod procedură civilă aceasta a fost obligată la plata unei părți din cheltuielile de judecată suportate de reclamant cu prilejul soluționării cererii de chemare în judecată, reprezentând onorariu avocat, cuantumul total al acestora fiind de 1248,00 lei.
În termen legal, împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat recurenta-pârâtă - -, cu motivarea că hotărârea pronunțata este data cu aplicarea greșita a legii(art. 304 punctul 9 din codul d e procedura civila)
Astfel recurenta a susținut că instanța de fond în mod greșit a aplicat în cauză dispozițiile art. 55 alin.4 lit. j din Legea nr. 571/2003, considerând ca sumele reprezentând salariile compensatorii nu intra in categoria drepturilor salariale care se supun impozitării si, ca urmare, asupra acestora nu se datorează impozit pe venit.
Pornind de la aceasta interpretare greșita asupra naturii acestor venituri, instanța de fond a considerat ca in mod eronat au fost reținute si virate contribuțiile la fondurile speciale. Or, aceasta încadrare juridica greșita a determinat si aplicarea greșita a dispozițiilor legale aplicabile in materia contribuțiilor datorate către fondurile speciale.
Potrivit Codului fiscal Legea nr. 571/2003) si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal (HG nr. 44/2004) se includ in categoria veniturilor impozabile si veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, in speța fiind aplicabile prevederile art. 55 alin. (2) din Codul fiscal coroborate cu pct. 68 lit. I) din Normele metodologice de aplicare ale Codului Fiscal, fiind plătite din fondul de salarii, atat in ceea ce privește obligațiile salariatului, cat si pe:ele ale angajatorului, si nu acelea pe care greșit le-a reținut instanța de fond.
În ceea ce privește contribuția de asigurări sociale, recurenta a invocat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 19/2000, asa cum a fost modificata prin Legea nr. 200/2008, care prevăd strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaților. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale, iar în mod legal a calculat reținut si virat contribuția la fondul de asigurări sociale.
În ceea ce privește contribuția de asigurări sociale de sănătate, compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal. Prin urmare, întrucât compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale, apare si obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume. Astfel, în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.
Recurenta a susținut că toate aceste contribuții reținute la sursa au fost virate in conturile beneficiarilor respectivi, astfel încât ele nu se mai regăsesc la societate. In plus, pentru sumele respective, a virat in conturile fondurilor speciale contribuția care revine, potrivit legii, inclusiv angajatorului.
La data de 5.11.2009 prin Serviciul Registratură al Curții a depus întâmpinare intimatul-reclamant solicitând respingerea recursului ca nefondat, menținerea dispoziției de restituire a sumelor reținute de către recurentă cu titlul de contribuții și obligarea acesteia la suportarea cheltuielilor de judecată.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentul reclamant, care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. Curtea reține următoarele:
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007- 2010.
Cu privire la critica referitoare la reținereaimpozitului pe venit, Curtea apreciază că susținerile recurentei sunt fondate, în sensul că fostul angajator a reținut în mod legal impozitul pe venit de 16% pentru compensația acordată reclamantului la încetarea contractului individual de muncă.
Astfel instanța de fond a reținut eronat că ajutorul de concediere nu are caracterul unui venit din salarii sau asimilat salariilor în condițiile în care legea fiscală prevede expres și limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitării, or drepturile deduse judecății nu intră în excepțiile menționate de Codul fiscal, fiind compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, care sunt supuse impozitării conform prevederilor punctului 68 lit l din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.1 și 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004.
De asemenea în cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că "nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colectiv", de vreme ce în litigiul dedus judecății baza de calcul o constituie venitul brut, iar nu venitul net.
În ceea ce priveștecontribuția de asigurări sociale de sănătate, Curtea reține că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată, contribuția lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.
Așadar, de vreme ce compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse și reținerii contribuției de asigurări sociale de sănătate.
Obligația calculării contribuției individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calității de salariat.
În speță, pârâta a procedat corect la calcularea, reținerea și virarea contribuției la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condițiile în care compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale și apare obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.
Prin urmare, Curtea reține că și asigurările sociale de sănătate sunt datorate inclusiv pentru plățile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale și nu sunt exceptate de la plata acestei contribuții, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.
În privința contribuțiilor la asigurări sociale, Curtea reține concluziile instanței de fond întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale. Potrivit art.26 din aceeași lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuțiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, însă fostul angajator nu trebuia să rețină și să vireze aceste contribuții, deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru șomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000.
Pentru considerentele arătate, în baza art.304/1 pr.civ, Curtea va admite recursul declarat de recurenta - -, va modifica, în temeiul art.312 pr.civ, în parte, sentința recurată în sensul că va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind restituirea impozitului pe venit și a contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate, menținând dispozițiile sentinței cu privire la restituirea contribuției de asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă - - împotriva sentinței civile nr.4361/21.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant .
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind restituirea impozitului pe venit și a contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 11 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.:
Dact.: /2 ex
11.12.2009
Jud.fond:
Președinte:Cristescu SimonaJudecători:Cristescu Simona, Rotaru Florentina Gabriela, Uță
