Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 6477/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

Dosar nr-(4911/2009

DECIZIA CIVILĂ NR.6477/

Ședința publică de la 11.11.2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Silvia Georgiana Ignat

JUDECĂTOR 2: Maria Ceaușescu

JUDECĂTOR 3: Lizeta

GREFIER

Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenții-reclamanți și și recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.1121/10.06.2009 pronunțate de Tribunalul Teleorman -Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII, TRIBUNALUL BUCUREȘTI și expert CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul-reclamant, personal, lipsă fiind recurenta-reclamantă, recurentul-pârât, intimații-pârâți și expertul.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că intimatul-pârât INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII a formulat cerere prin care solicită a se comunica motivele de recurs, cerere transmisă prin fax la data de 10.11.2009 și înregistrată la dosar la data de 11.11.2009, după care,

Președintele completului procedează la verificarea identității recurentului-reclamant, care prezintă CI, datele fiind consemnate în caietul de ședință.

Curtea invocă, din oficiu, excepția tardivității declarării recursului formulat de recurenții-reclamați.

Recurentul-reclamant lasă la aprecierea instanței.

Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților.

Recurentul-reclamant solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică.

Curtea reține cauza în pronunțare pe excepția tardivității declarării recursului și pe recursul declarat de intimatul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.1121/10.06.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Teleorman - Secția Civilă respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâtul Ministerul Justiției.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâtul Institutul Național al Magistraturii, Ministerul Justiției, TRIBUNALUL BUCUREȘTI și intervenientul forțat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

A obligat pârâții Ministerul Justiției și TRIBUNALUL BUCUREȘTI să plătească reclamantei Evada sporul de 50% din indemnizația brută lunară pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația brută lunară pentru perioada 16.07.2007 și până la data pronunțării hotărârii, actualizate cu indicele de inflație data plății efective, precum și pentru viitor.

Respinge, ca nefondată, cererea reclamantei Evada pentru plata drepturilor bănești aferente perioadei 01.10.2005 - 15.07.2007.

A respins ca nefondată, acțiunea reclamantului pentru obligarea pârâtul Institutul Național al Magistraturii la plata drepturilor bănești pentru perioada 01.10.2005-15.07.2007, actualizate cu rata inflației la data plății efective corespunzătoare sporului de 50% din indemnizația de bază brută lunară pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului de confidențialitate de 15% din indemnizația de bază brută lunară.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în ce privește plata sporurilor pe perioada în care reclamanții au fost auditori de justiție, nu pot fi aplicate dispozițiile legale privind plata sporului de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică și sporul de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară având în vedere că dispozițiile Legii nr.50/1996 are prevederi numai cu privire la judecători, procurori, magistrați asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate. Numai aceștia beneficiau de prevederile Legii nr.50/1996.

Potrivit dispozițiilor art.17 din Legea nr.303/2004 auditorii de justiție beneficiază de bursă - ce are caracterul unei indemnizații brute lunare, fără adăugarea altor sporuri sau prime.

Faptul că bursa se stabilește pe baza indemnizației brute stabilite pentru judecătorii și procurorii stagiari nu conduce la concluzia că auditorii de justiție ar beneficia și de sporurile prevăzute de dispozițiile Legii nr.50/1996.

Cu privire la plata acestor sporuri pe perioada 16.07.2007 și până la data pronunțării hotărârii actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și pentru viitor, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorități judecătorești, republicată, invocat drept temei juridic al acțiunii, magistrații și personalul auxiliar beneficiază de un spor de 50% din indemnizația lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.

Prin art.1 pct.2 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea legii nr.50/1996-, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.425 din 1 septembrie 2000, s-a dispus că art.47 se abrogă.

Această ordonanță a Guvernului a fost aprobată prin Legea nr.334/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.370 din 9 iulie 2001.

OG nr.83/2000 a fost emisă, așa cum rezultă din preambul, în baza art.1 lit.Q pct.1 Legea nr. 125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.

Legea nr.24/2000, în vigoare la data emiterii OG nr.83/2000, definind modificarea, completarea sau abrogarea unui act normativ, prin art.57, 58 și 62, preciza că modificarea unui astfel de act constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și redarea lor într-o nouă formulare, iar completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții legislative și ipoteze supliment exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, și, în fine că abrogarea se referă la prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, care trebuie să-și înceteze aplicabilitatea.

Ca atare, modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.

Ori, prin Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze iar nu să și abroge legea nr.50/1996, nici total și nici parțial.

Abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ iar norma de nivel inferior (art.1 pct.42 din nr.OG83/2000, lege ordinară prin care a fost abrogat art.47 din Legea 50/1996 și art.9 alin.2 paragraful I din nr.OG83/2000 prin care a fost abrogat art.231 din Legea nr.56/1996, modificată și completată), contravine art.81 din Legea nr.92/1992, modificată și completată, lege organică.

Chiar dacă pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a susținut contrariul, susținerile acestuia sunt lipsite de temei, disputa juridică fiind tranșată prin pronunțarea deciziei nr.21/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în dosarul nr. 5/2008 dată în soluționarea recursului în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, s-a statuat prin decizia mai sus amintită, dată în soluționarea recursului în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art.329 pct.3 Cod procedură civilă, că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, judecătorii, procurori, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.

S-a mai reținut, în cuprinsul aceleași decizii, că instanțele de judecată trebuie să considere rămase în vigoare dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996, republicată, că normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică au produs și produc în continuare efecte juridice, acest lucru presupunând că nici în prezent, dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea. Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispoziția art.47 din Legea nr.50/1996 și art.231 din Legea nr. 56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă aceste texte de lege.

În exercitarea atribuțiilor reclamanții gestionează informații clasificate asemenea altor categorii profesionale care beneficiază de sporul de confidențialitate. Prin decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a decis într-un recurs în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit. d) din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare raportat la art.16 alin. 1 și 2 Codul d eontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 privind statul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă tea, modificată și completată raportat la art.9 din Codul d eontologic acestea, acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

Decizia este obligatorie pentru instanțe în dezlegarea dată problemelor de drept, potrivit dispozițiilor art.329 alin.3 din Codul d e procedură civilă. De altfel susținerile pârâtului că cererea reclamanților ar fi neîntemeiată, motivat de faptul că ar exista o discriminarea în cauză și că nu ar fi îndreptățiți la sporul solicitat deoarece nu este prevăzut de lege sunt lipsite de temei.

Reclamantei i-a fost impusă prin lege obligația profesională, fiind imperativă.

Unitățile de justiție fac parte din categoria unităților bugetare și cum celorlalte categorii socioprofesionale le-a fost recunoscut dreptul corelativ salarial corespunzător obligației de confidențialitate, pe cale de consecință acesta trebuia recunoscut și reclamanților.

O distincție, în situații analoage sau comparabile, între reclamanți, care fac parte din unitățile de justiție, ca magistrați, și ceilalți salariați bugetari nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau personală.

Reclamanta având obligația de confidențialitate ar avea un tratament mai puțin favorabil decât alți magistrați care primesc sporul de confidențialitate, cu aceeași obligație de confidențialitate.

Dispozițiile art.4 și 16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, excluderea privilegiilor și discriminărilor.

Atât aceste dispoziții cât și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, care prevăd că pentru că pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, sunt în concordanță cu declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs motivat în termen legal reclamanți și i pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților.

La termenul de judecată din 11.11.2009, Curtea în baza art. 129 rap. la art. 137. pr. civ. a invocat excepția tardivității recursului declarat de recurenții-reclamanți și, pe care găsind-o întemeiată, a admis-o pentru următoarele considerente:

Sentința atacată a fost pronunțată la data de 08.07.2009, iar cererea de recurs a fost expediată prin poștă la data de 21.07.2009 și 29.07.2009, conform vizelor aplicate pe înscrisurile depuse la filele 9 și 10 a dosarului de recurs, după împlinirea termenului de 10 zile prevăzut art. 80 din Legea nr.168/1999, de la data pronunțării, calculat, pe zile libere conform art. 101. pr. civ.

Pentru considerentele, expuse față de dispozițiile art. 301. pr. civ. Curtea va face aplicare art. 103. pr. civ. astfel încât, văzând și prevederile art. 312. pr. civ. va respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți și, ca tardiv declarat.

Recurentul Ministerul Justiției Curtea de APEL BUCUREȘTI critică sentința pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 și 9. pr. civ.

În motivarea recursului se arată că un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești.

Astfel, în ședința din data de 27 mai 2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146 lit. e) din Constituție.

Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin.(3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație si Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.

Față de cele reținute de instanța de control constituțional, rezultă cu claritate că Decizia 46/15.12.2008 a ICCJ nu poate constitui temei pentru admiterea cererii de chemare în judecată, prin care s-a solicitat în fapt modificarea si completarea unor acte normative.

Instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, intimații sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariate și alte drepturi de care aceștia beneficiază, neputând acorda alte drepturi decât cele prevăzute expres în favoarea acestora, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de drepturile prevăzute de legea specială pentru salarizare.

Prin urmare, instituirea acestor drepturi în beneficul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale, reprezintă o problemă de legiferare; este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai acesta are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare, doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce drepturi se acordă anumitor categorii de salariați.

Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și Libertăților la plata sporului de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.

Recurentul a învederat că prin acțiunile în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. Câtă vreme drepturile solicitate nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, apreciem că o astfel de cerere nu putea fi soluționată de către instanța de fond, care, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege, a depășit limitele puterii judecătorești si a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a personalului auxiliar din cadrul sistemului Justiției.

Un alt motiv de recurs care trebuie reținut în cauză este cel prevăzut la punctul 9 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal.

Pentru a acorda sporul de confidențialitate de 15%, Tribunalul Teleormana reținut în considerente Decizia nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în aplicarea și interpretarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea 303/2004, art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea 567/2004, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, texte de lege care nu fac nicio referire la acordarea unui spor de confidențialitate de 15% pentru categoriile profesionale ale căror statute le reglementează.

În primul rând, recurentul arată că deși, acțiunea a fost motivată pe dispozițiile OG nr. 137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, instanța de fond nu a făcut nicio referire la deciziile Curții Constituționale invocate în apărare de Ministerul Justiției și Libertăților.

Astfel, recurentul a învederat în apărare faptul că în ședința din data de 3 iulie 2008, Curtea Constituțională, pronunțându-se prin mai multe decizii (nr.818/819/820/03.07.2008) asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de Ministerul Justiției referitor la unele dispoziții din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, a reținut că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din
Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

În consecință, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art. 1. art. 2 alin. (3) si art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, si să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii."

Nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul din sistemul justiției, iar instanța de fond trebuia să aibă în vedere deciziile Curții Constituționale care de asemenea sunt obligatorii si să aplice si să interpreteze strict actele normative care reglementează salarizarea personalului în cauză.

apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații.

Ea presupune îndatorirea părților de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul derulării raporturilor de muncă. în niciun caz sistemul de salarizare nu este conceput după "principiul" potrivit căruia fiecărei obligații a salariatului derivată din raportul specific de muncă îi corespunde un drept.

Recurentul a arătat că nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudența sa că "potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională nu poate modifica sau completa prevederile legale supuse controlului de constituționalitate. Astfel, Curtea Constituțională nu este legislator pozitiv și nici nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul legii în vigoare a unei alte dispoziții decât cele existente în cuprinsul acesteia" (Decizia nr. 171 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 316 din 7 aprilie 2006).

Sentința este criticabilă și în ceea ce privește acordarea drepturilor solicitate pe viitor întrucât instanța nu poate aprecia cu certitudine în ceea ce privește menținerea raporturilor de muncă între reclamantă și pârâți și pentru viitor, cum de altfel nu se poate pronunța în raport de reglementările legale ce vor apărea în materie, pentru viitor, luând în considerare și faptul că aceste drepturi sunt eventuale, nefiind născute și actuale.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 4. pr. civ. Curtea reține că decizia din data de 27.05.2009 prin care Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească și Parlamentul României produce efecte numai pentru viitor, având în vedere principiul neretroactivității legii civile.

Astfel, motivul întemeiat pe prevalența deciziei nr. 838/27.05.2009 a Curții Constituționale nu poate fi reținut deoarece hotărârea instanței Constituționale nu produce efecte cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în exercitarea atribuției consemnate de art. 329. pr. civ. ci urmează a fi avută în vedere de instanța supremă ulterior adoptării ei.

Efectul ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică.

Mai mult conform art. 11 alin. 3 din Constituția României, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

În aceste condiții, în soluționarea prezentei cauze, trebuie avut în vedere caracterul obligatoriu conform art. 329. pr. civ. al sentinței nr. 21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

Nici motivul întemeiat pe pct. 9 al art. 304. pr. civ. nu este întemeiat.

Curtea împărtășește același punct de vedere ca și tribunalul, menționând, în esență că, în conflictul ivit între art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000 și art. 30 lit. b) din OG nr. 8/2007, care au abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 expres și, respectiv, neexplicit, și art. 1 din Protocolul Adițional nr. la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmează a da eficiență celui din urmă text.

Dacă Înalta Curte de Casație și Justiție, la pronunțarea decizie în interesul legii enunțate ar fi avut în vedere interpretarea propusă de Ministerul Justiției și Libertăților desigur că ar fi arătat- explicit în considerentele și în dispozitivul deciziei nr. 21/10.03.2008.

La soluționarea cererii de față, în mod corect tribunalul a avut în vedere dispozițiile obligatorii, conform art. 329. pr. civ. ale deciziei nr. 46/15.12.2008 pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii.

În ceea ce privește însă, acordarea sporului de 15% și pentru viitor, Curtea apreciază că tribunalul a interpretat greșit dispozițiile deciziei pronunțate în recursul în interesul legii.

Situația nu este similara celei privind neplata sporului de risc si suprasolicitare neuropsihica, pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 5/2008, prin decizia nr. XXI/10.03.2008, in interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihica, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.

În cauza de față, pretențiile reclamanților izvorăsc din discriminarea in raport cu alte categorii socio-profesionale, constatata de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite iar nu dintr-un act normativ, despre care ICCJ decide ca este in vigoare, in ciuda mai multor abrogări succesive.

Ca atare, Curtea nu poate stabili ia momentul pronunțării hotărârii dacă reclamanții vor mai fi discriminați in plata sporului de confidențialitate după acest moment, obiectul acestei cereri nefiind o creanță certă, lichidă si exigibilă, întrucât, prin ipoteza, drepturile solicitate nu sunt nici lichide si nici scadente la momentul pronunțării hotărârii, ele fiind datorate numai in măsura in care vor fi datorate drepturile salariale pentru viitor, cu acest titlu, altor categorii socio-profesionale.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9. pr. civ. recursul va fi admis, iar sentința atacată va fi modificată în parte în sensul respingerii pretențiilor pentru perioada ulterioară pronunțării prezentei decizii - 11.11.2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurentul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5 împotriva sentinței civile nr.1121/10.06.2009 pronunțate de Tribunalul Teleorman -Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII, cu sediul în B-, sector 5, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, cu sediul în B --, sector 3și expert CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B,--3, sector 1.

Modifică în parte sentința recurată în sensul că:

Respinge pretențiile cu titlu de spor de 15% de confidențialitate pentru perioada ulterioară pronunțării prezentei decizi, ca neîntemeiată.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți, cu domiciliul ales în A,-,.905,.G,. 3,. 14, jud. și, cu domiciliul ales în A-,.905,.G,. 3,. 14, jud. împotriva sentinței civile nr.1121/10.06.2009 pronunțate de Tribunalul Teleorman -Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII, cu sediul în B-, sector 5, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, cu sediul în B --, sector 3și expert CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B,--3, sector 1, ca tardiv formulat.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi,11.11.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

GREFIER

Red.LH/th.red.

2ex-08.12.2009

Jud. fond:

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

Dosar nr-(4911/2009

DECIZIA CIVILĂ NR.6477/

Ședința publică de la 11.11.2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - - -

JUDECĂTOR - -

JUDECĂTOR -

GREFIER

Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenții-reclamanți și și recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.1121/10.06.2009 pronunțate de Tribunalul Teleorman -Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți INSTITUTUL NAȚIONAL AL MAGISTRATURII, TRIBUNALUL BUCUREȘTI și expert CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.