Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 6482/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(5354/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 6482/
Ședința publică de la 11.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Silvia Georgiana Ignat
JUDECĂTOR 2: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 3: Lizeta
GREFIER
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenta-reclamantă - și intimata-pârâtă SC SA împotriva sentinței civile nr.5347/18.06.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7387/3/LM/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-reclamantă prin avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.175/2009 și recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, care depune la dosar împuternicire de reprezentare juridică.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 01.10.2009, după care,
Președintele completului comunică recurentei-reclamante, prin avocat, un exemplar al întâmpinării.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat, ori înscrisuri noi de administrat, Cutea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă.
Recurenta-reclamantă, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată. Reprezentantul avocat al recurentei-reclamante arată în susținerea motivelor de recurs că instanța de fond a încălcat dispozițiile art.978 cod civil care prevăd că orice contract se încheie pentru a produce efecte juridice. Formularea "poate acorda" ar putea prevedea situația prevăzută de art.1010 Cod civil "Obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativă din partea acelui ce se obligă", ce intră în contradicție cu art.978 Cod civil. Mai arată că din actele contabile depuse la dosar, de extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro. Invocă dispozițiile art.1006 Cod civil.
Cu privire la plata salariilor compensatorii, arată că motivația instanței nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate de pârâtă, reținând că acordarea compensațiilor este condiționată de situația financiară a pârâtei, de posibilitățile sale reale de plată, chiar dacă aceasta ar fi dorit să le acorde, apreciind că extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de șase milioane de euro nu reflectă situația financiară. Arată că fluxul de numerar este parte integrantă a balanței lunare care mai conține și ordinele de plată privind încasări și plăți, iar aceste balanțe lunare însumate reprezintă bilanțul contabil.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului, obligarea recurentului-reclamant la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat ca urmare a concedierii, să se constate temeinicia și legalitatea reținerii contribuțiilor din salariul compensatoriu acordat cu ocazia concedierii colective.
Recurenta-reclamantă, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, solicită obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, potrivit chitanței nr.73/2009, pe care o depune la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5347/18.06.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis parte acțiunea formulată de reclamanta -, în contradictoriu cu pârâta SC SA; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor reținute din salariul compensatoriu acordat acestuia, cu titlu de impozit pe venit, de contribuții de asigurări sociale contribuții de asigurări de sănătate, respins celelalte cereri ca neîntemeiate, obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 700 lei.
În considerente a reținut că între părți au existat raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.86/21.01.2009 emisă de pârâtă în baza art.65 alin.1 din Codul muncii. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.
Prin cererea dedusă judecății reclamanta a pretins plata compensației cuvenite ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unității pârâte la data concedierii, precum și obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor reținute din salariul compensatoriu acordat si plata daunelor morale, însă cererea este întemeiată în parte.
Astfel, art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, valabil pentru anii 2007 - 2010, prevede obligația angajatorilor de a acorda salariatului concediat din motive ce nu țin de persoana acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății pârâte la data concedierii reclamantei, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială B sub nr.6278/27.12.2007, conține la art.64 alin.1 lit.) clauza potrivit căreia, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, în cazul concedierilor colective, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Din modul în care a fost redactat textul art. 64 al contractului colectiv la nivel di unitate rezultă că părțile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligații în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, termenul "poate acorda" și unificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensație la latitudinea societății după o analiză prealabilă a situației financiare. Instanța a apreciat, față de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înțelesului său, respectiv a voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ar fi menționat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum "obligația de a plăti" (art.65 alin.3) sau "salariații vor primi din partea angajatorului".
Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensațiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariaților părțile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, în funcție de situația financiară, iar nu o obligație a societății, care să dea dreptul salariaților să pretindă silit executarea obligației.
Este de necontestat că reclamanta se află într-o situație regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsita pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanța nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare astfel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabilite criterii în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților concediați fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilității societății de a plăti compensațiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaților supuși concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.
Pentru aceste considerente, în baza art.7 alin.2 din legea nr. 130/1996 privind extractul colectiv de muncă, care stabilește forța obligatorie față de părți a contractelor colective de muncă, instanța a constatat că în sarcina societății pârâte nu s-a stabilit obligația de plată a compensației egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecință reclamanta nu este titularul dreptului cu acest obiect, cererea fiind nefondată.
În ceea ce privește restituirea contribuțiilor reținute din compensația acordată reclamantei, cererea este pe deplin justificată. Din actele depuse la dosar rezultă că salariul compensatoriu achitat reclamantei pârâta a reținut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuții la bugetul asigurărilor sociale și de contribuții la bugetul asigurărilor de sănătate.
Potrivit art.55 aiin.4 lit. j) din codul fiscal (Legea nr.571/2003), nu sunt incluse în veniturile salariate și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plățile compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individual de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Totodată, art.257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății instituie obligația persoanei asigurate de a plăti o contribuție lunară pentru asigurările de sănătate, contribuție care se aplică numai asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit față de aceste dispoziții legale, se constată că suma încasată de reclamanta ca dată compensatorie nu este impozabilă și, prin urmare, nu este supusă nici calculului contribuției pentru asigurările de sănătate.
Contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de lăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, la nivelul contribuției individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Rezultă de ani că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuția de asigurări sociale și nu se reține de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bufetul asigurărilor pentru șomaj.
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs SC SA și - înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului SC SA arată că potrivit art. 304 pct. 6 din pr. civ. instanța a acordat mai mult decât s-a cerut.
Prin acțiunea introductiva, reclamanta lliana nu a solicitat restituirea impozitului pe venit dedus din salariul compensatoriu acordat, mai mult, a recunoscut faptul ca acest impozit a fost legal reținut. Astfel, consideram ca instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, prin obligarea noastră la restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit pe venit.
Potrivit art. 304 pct. 9 din Codul d e procedura civila, recurenta solicită instanței să constate că hotărârea pronunțata este data cu aplicarea greșita a legii, întrucât instanța de fond în mod greșit a aplicat în cauza dispozițiile art. 55 alin.4 lit. j) din Legea nr. 571/2003, considerând ca sumele reprezentând salariile compensatorii nu intra in categoria drepturilor salariale care se supun impozitării si, ca urmare, asupra acestora nu se datorează impozit pe venit. De altfel, suma reprezentând impozitul pe venit reținut nici nu a fost contestata prin cererea introductiva, reclamanta recunoscând ca impozitul de 16% a fost reținut corect si legal, pretinzând doar restituirea contribuțiilor reținute si virate către fondurile speciale.
Pornind de la aceasta interpretare greșita asupra naturii acestor venituri, instanța de fond a considerat ca in mod eronat au fost reținute si virate contribuțiile la fondurile speciale. Or, aceasta încadrare juridica greșita a determinat si aplicarea greșita a dispozițiilor legale aplicabile in materia contribuțiilor datorate către fondurile speciale.
Așa cum am arătat in apărările noastre la instanța de fond, potrivit Codului fiscal (Legea nr. 571/2003) si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal (HG nr. 44/2004) se includ in categoria veniturilor impozabile si veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, in speța fiind aplicabile prevederile art. 55 alin. (2) din Codul fiscal coroborate cu pct. 68 lit. I) din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, fiind plătite din fondul de salarii, atât in ceea ce privește obligațiile salariatului, cat si pe cele ale angajatorului, si nu acelea pe care greșit le-a reținut instanța de fond.
In ceea ce priveste contribuția de asigurări sociale, Ordinul nr. 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, prevede la lit. a) capitolul II punctul 18: "Baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asigurații care se regăsesc în situațiile de la art. 5 alin. (1) pct. I și II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale si veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situații, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deținut una din calitățile de la art. 5 alin. 1 pct. I și II din lege."
Mai mult, art. 26 din Legea nr. 19/2000, așa cum a fost modificata prin Legea nr. 200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaților. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale, iar în mod legal a calculat reținut si virat contribuția la fondul de asigurări sociale.
Referitor la contribuția de asigurări sociale de sănătate, potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificata, contribuția lunara a persoanei asigurate se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Or, așa cum am arătat mai sus, compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal. Prin urmare, întrucât compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariate, apare si obligativitatea calculării contribuției la figurările sociale de sănătate asupra acestor sume. Astfel, în mod Ilegal a calculat, reținut si virat contribuția la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.
Totodată, toate aceste contribuții reținute la sursa au fost virate in conturile beneficiarilor respectivi, astfel încât ele nu se mai regăsesc la societate. In plus, pentru sumele respective, a virat in conturile fondurilor speciale contribuția care revine, potrivit legii, inclusiv angajatorului.
Urmare celor precizate, recurenta s solicită instanței să constate că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut si hotărârea pronunțata este data cu aplicarea greșita a legii.
Prin recursul formulat - a arătat că prin sentința civilă nr.5347/2009 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului Bucureștia fost respinsă cererea de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtei la plata 11 salarii compensatorii conform contractului colectiv de muncă în cuantum de 14300 lei, daune morale în cuantum de 10 000 lei, admițând doar capătul al doilea de cerere, privind obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, fără a avea motive temeinice și un fundament legal.
Instanța a apreciat faptul că nu este întemeiată solicitarea recurentei cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din formularea art. 64 alin.1 lit. a) rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situația concedierii colective ce nu țin de persoana salariaților, nu este o obligație a angajatorului ci o latitudine.
Cât privește această motivare, în sensul că acordarea compensațiilor nu este o obligație, ci o latitudine a angajatorului, întrucât părțile nu au convenit la momentul negocierii contractului colectiv de muncă la nivelul societății, asupra instituirii unei obligații în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, în funcție de situația financiară a societății, este netemeinică și nelegală, întrucât din interpretarea art. 64 alin.1 lit. a), rezultă că nu este vorba de o condiție pur protestativă ci de o condiționare a plății acestor compensații, în funcție de situația financiară, mai ales că în materia dreptului muncii ori ce dispoziție ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului, mai ales că un contract prin natura lui generează drepturi și obligații.
Așadar, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta. Din actele contabile depuse la dosar de, extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro.
Având în vedere profitul societății de peste 6 milioane de euro, consider că este întemeiată solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute, conform art. 64. alin. 1 lit.a) din contractul colectiv de muncă, întrucât potrivit art. 236 alin.4, Codul muncii contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64 alin.1 lit. a) din contractul colectiv de muncă.
Motivarea instanței nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate de pârâtă prin întâmpinare, transformându-se în apărătorul acesteia având în vedere cele prezentate mai jos:
Reține că acordarea compensațiilor este condiționată de situația financiară a pârâtei, de posibilitățile sale reale de plată, chiar dacă aceasta ar fi dorit să le acorde, apreciind că extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro nu reflectă situația financiară, astfel rezultă indubitabil faptul că s-a avut în vedere doar fluxul numerar depus de către pârâtă, care nu reflectă in nici un caz situația financiară, întrucât fluxul de numerar este parte integrantă a balanței lunare care mai conține și ordinele de plată privind încasări și plăți, iar aceste balanțe lunare însumate reprezintă bilanțul contabil.
Mergând mai departe se observă că instanța face aprecieri fără a avea nici o proba în acest sens, respectiv că "Acordarea compensațiilor la nivelul a douăsprezece salarii reclamantei, cât și a altor persoane concediate ar fi dus societatea în imposibilitatea de plată a creditorilor săi, inclusiv creditorilor privilegiați, salariații săi" și faptul că "instanța nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare astfel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabilite criteriile în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor. Simplu fapt că societatea nu a înregistrat pierderi nu în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu poate fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților fiind considerabil".
Aceste motivări nu sunt susținute de nici un înscris, reflectă doar susținerile pârâtei prin întâmpinare și concluziile scrise depuse la dosar, ba mai mult aceste motive fiind în contradicție cu adresa nr.47509/17.1.2008 către reprezentanții salariaților, prin care se precizează că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăți de natură economică, ci pe considerente organizatorice.
În mod subiectiv instanța apreciază faptul că plata acestor salarii ar putea perturba activitatea pârâtei, această motivare fiind netemeinică și nelegală, nefiind susținută de nici o probă administrată în cauză.
În ceea ce privește restituirea contribuțiilor la asigurările sociale instanța in mod netemeinic și nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, mai ales faptul că calitatea de salariat a mea a încetat, iar această despăgubire fiind acordată după încetarea contractului individual de muncă; potrivit legii aceste contribuții se rețin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să rețină contribuțiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.
Instanța a respins capătul al treilea de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu a făcut dovada unui prejudiciu,încă simplu fapt că pârâta a obligat-o să îi solicit aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu mai ales că din bilanțul contabil rezultă că in loc să plătească salariile compensatorii și-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în fața instanței se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând instanței că nu au bani, practic nu au bani "de dat".
Examinând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenti, ținând seama de prevederile art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Recurenta-reclamanta a fost salariata pârâtei SC SA până la data de 22.01.2009 când raporturile de muncă au încetat prin concediere colectivă conform deciziei nr.86/21.01.2009, în temeiul prevederilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii, pentru motive ce nu țin de persoana salariatului.
Angajatorul a plătit salariaților disponibilizați, inclusiv reclamantei o compensatie egală cu un salariu lunar, asa cum rezulta din decizia de concediere si din extrasul de pe statele de plata comunicat salariatului.
In ceea ce priveste recursul formulat de recurenta-reclamanta, Curtea retine ca principalele critici privesc respingerea pretentiilor pentru cele 11 salarii compensatorii si a pretentiilor cu titlu de daune morale.
Recursul recurentei-reclamante este intemeiat doar in parte sub aspectul platilor compensatorii. Hotararea instantei de fond pe acest aspect a fost data cu aplicarea gresita a legii, in cauza fiind incident motivul de recurs prevazut de art.304 pct.9 Cod procedura civila. De asemenea, este incident si motivul de recurs prevazut de art.304 pct.8 Cod procedura civila, instanta interpretand gresit dispozitiile contractului colectiv de munca pe care si-a intemeiat pretentiile reclamanta.
In cauza este aplicabil art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC SA, potrivit caruia în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda în funcție de situația financiară o compensație astfel:- echivalenta cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective; - echivalenta cu trei salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor individuale.
Recurenta-reclamanta se incadreaza in situatia prevazuta de textul respectiv, contractul sau incetand in cadrul unei concedieri colective, motiv pentru care avea dreptul la douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Curtea nu poate retine intimatei recurentei-parate in sensul ca plata compensatiilor banesti in cuantumul prevazut de Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC SA reprezenta o facultate a angajatorului si ca acordarea unui singur salariu compensatoriu a fost justificata de situatia financiara a societatii.
In primul rand, plata compensatiilor nu reprezenta o facultate a anagajatorului, ci o obligatie impusa de lege si de Contractul colectiv de munca la nivel de unitate.
Instanta de fond a interpretat si aplicat gresit legea si contractul amintit, Curtea constatand ca recurenta-reclamanta avea dreptul la acordarea a douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Este adevarat ca potrivit dispozitiilor art. 78 alin. 1 si 2 din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel Național pe anii 2007 - 2010, la încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorii vor acorda acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Dar, dispozitia mentionata este una generală si trebuie aplicata si interpretata in concordanta cu celelalte dispozitii generale si speciale prevazute de lege si de contractele colective.
In acest sens, potrivit art. 80 alin.3 din același Contractul Colectiv de Muncă la nivel național, în situația în care se efectuează concedieri colective, părțile vor negocia acordarea de compensații bănești cu respectarea prevederilor legale și/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.
Dispozițiile speciale ale art.80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național au prevalenta în situația concedierilor colective, față de dispozițiile cu caracter general prevăzute de art.78 din același contract, conform principiuluispecialia generalibus derogant.
In temeiul art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, având în vedere dispozițiile art. 241 alin. 1 lit. d) și art. 283 alin. 3 din Codul muncii, salariatul are dreptul la acordarea unor compensații, drept căruia îi corespunde obligația corelativă a angajatorului.
Potrivit dispozitiilor art. 236 Codul muncii și cele ale Legii nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă este obligatoriu pentru părțile semnatare.
Potrivit art. 238 din Codul muncii, la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal. Plata compensatiilor în caz de concediere reprezinta măsura de protecție socială si este reglementa prin norme prevazute în favoarea salariaților, astfel încât având caracter minimal, Codul muncii permite completarea acestor prevederi cu dispozitii mai favorabile.
aceasta este situatia prevederilor cuprinse in Contractul Colectiv de Muncă la nivel SC SA. In aplicarea dispozitiilor amintite din Codul muncii si din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, partile au negociat acordarea de compensații bănești in situația în care se efectuează concedieri colective si acordul la care au ajuns este obligatoriu pentru acestea, întrucât art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv este obligatorie și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.
de drepturile stabilite prin contractul colectiv la nivel de unitate, executarea obligatiei corelative a angajatorului nu poate fi lasata la latitudinea acestuia.
Curtea nu poate retine considerentele hotararii atacate in sensul ca plata acestor sume constituie o posibilitate a angajatorului, lasata la aprecierea acestuia.
In primul rand, intentia comuna a partilor a fost in sensul platii acestor sume, anagajatorul asumandu-si o obligație afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativa simplă în sensul dispozițiilor art. 1006 Cod civil. Evenimentul viitor și nesigur ca realizare de care depindea însăși nașterea obligației angajatorului de a plăti compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate era situația financiară buna a societății la momentul concedierii.
Plata acestor compensații nu putea ține de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art. 1010 Cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă". Când condiția potestativa este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
In al doilea rand, potrivit art.978 Cod civil, cand o clauza poate avea doua intelesuri, ea se interpreteaza in sensul in care poate avea un efect, iar nu in acela ce nu ar putea produce niciunul. In mod gresit instanta de fond a interpretat dispozitiile art.64 in sensul ca prevad doar o posibilitate la latitudinea exclusiva a anagajatorului, care, in ciuda negocierii de comun acord a acestor drepturi, a stabilit unilateral cuantumul compensației prin hotărâre a Consiliului de Administrație.
Mai mult, din probele administrate in cauza rezultă că masura concedierii colective nu s-a facut din motive financiare, ci din cauze ce priveau exclusiv intenția de a reorganizare eficientă a activității societății. Astfel, Curtea a retinut răspunsul pe care patronatul l-a dat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008 si bilanțul contabil, care demonstreaza existenta profitului in anul in are a avut loc disponibilizarea.
In conditiile in care societatea a realizat profit si nu avea probleme financiare, Curtea nu poate retine sustinerile acesteia in sensul ca lipsa lichiditatilor a impiedicat-o sa acorde compensatiile la care s-a obligat. De asemenea, executarea obligatiei nu depindea nici de plata salariatilor neconcediati, in conditiile in care acestea reprezentau obligatii diferite, ce aveau cauze diferite.
Prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul angajatorului nu consacră dreptul angajatorului de aprecia cu privire la oportunitatea acordării plăților compensatorii către salariații concediați colectiv, aceasta având posibilitatea de a refuza executarea clauzei contractuale numai daca situația financiară a unității nu permite efectiv acordarea drepturilor în discuție, respectiv, în situația unor dificultăți economice dovedite. Câtă vreme din actele dosarului rezultă că nu dificultățile economice au constituit cauza disponibilizărilor colective, acestea fiind întemeiate în fapt pe reorganizarea activității societății și pe modificarea structurii organizatorice a acesteia, pentru eficientizarea activității, angajatorul nu poate invoca cu aceeași ocazie, la momentul efectuării concedierilor colective existența unor dificultăți financiare pentru a justifica refuzul de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate.
de aceste considerente, Curtea constata ca pretentiile recurentei-reclamante sunt intemeiate, iar hotararea instantei de fond sub acest aspect este netemeinica, motiv pentru care va admite recursul si va modifica in consecinta sentinta atacata.
In ceea ce priveste daunele morale, Curtea constata ca recursul recurentei-reclamante nu este fondat, deoarece acesta nu a dovedit intrunirea cumulativa a conditiilor raspunderii patrimoniale a angajatorului potrivit art.269 Codul muncii.
Curtea va analiza aceasta cerere in functie de motivele invocate de reclamanta prin cererea introductiva de instanta, motive care privesc nelegalitatea concedierii. Dar, avand in vedere ca aceasta nu a contestat decizia de concediere in termenul prevzut de lege si nu s-a constatat nelegalitatea acesteia, instanta de fond nu putea analiza existenta unei fapte ilicite sub acest aspect, deoarece nu a fost investita cu o contestaie impotriva concedierii.
De asemenea, din probele administrate in cauza nu rezulta existenta unei legaturi de cauzalitate si nici vinovatia anagajatorului in producerea prejudiciului.
In recurs, recurenta a invocat motive noi in sustinerea acestui capat de cerere, in sensul ca prejudiciul este dovedit de simplul fapt ca a fost obligata sa-si solicite drepturile pe cale judecatoreasca. Curtea constata ca instanta de fond a fost sesizata cu pretentii cu titlu de daune morale in conditiile in care fapta ilicita imputata fostului angajator era concedierea nelegala, nu neplata compensatiilor, ceea ce presupune o alta cauza juridica, deci o cerere noua.
Fiind o cerere noua in recurs, aceasta nu poate fi analizata de dispozitiile art.294 si art.316 Cod procedura civila.
Recurenta-reclamanata invoca si faptul ca in mod gresit i-a fost admisa in parte cererea vanad ca obiect restituirea retinerilor facute. Din analiza hotararii atacate, Curtea constata ca instanta de fond a admis in totalitate acest capat de cerere si a dispus restituirea sumelor reținute din salariul compensatoriu acordat acestuia, cu titlu de impozit pe venit, de contribuții de asigurări sociale, contribuții de asigurări de sănătate, motiv pentru care acest motiv de recurs este nefondat, recurentul aflandu-se in eroare cu privire la acest aspect.
In ceea ce priveste recursul formulat de recurenta-parata, acesta priveste aspecte legate doar de admiterea pretentiilor pentru restituirea contributiilor retinute din salariul compensatoriu acordat.
Curtea nu poate retine motivul de recurs intemeiat pe dispozitiile art.304 pct.6 Cod procedura civila, instanta neacordand mai ult decat s-a cerut.
Reclamanta a solicitat si restituirea impozitului retinut, aspect ce rezulta din motivarea cererii de chemare in judecata, dar si a recursului acestei parti. Reclamanta nu a recunoscul legalitatea retinerii impozitului, Curtea constatand ca este vorba de o simpla eroare materiala in cererea de chemare in judecata, partea referindu-se in fapt la salariul curent.
In schimb este intemeiat motivul de recurs prevazut de art.304 pct.9 cod procedura civila, hotararea fiind data cu aplicarea gresita a legii in ceea ce priveste restituirea impozitului si contributiilor la asigurarile sociale de sanatate.
Astfel, sub aspectul impozitului, in baza art.55 alin.1 si 2 din Codul fiscal, Curtea constata ca acesta trebuia retinut din compensatiile acordate, care au fost stabilite la nivelul salariului de baza brut, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispozitiile art.55 alin.4 lit.j dn Codul fiscal, dispozitie legala care se refera la neimpozitarea sumelor reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, conform legi.
Cum drepturile compensatorii cuvenite recurentului-reclamant au fost stabilite prin Contractul colectiv de munca la nivelul salariilor de baza brute din luna premergatoare concedierii, acestea nu se incadreaza in exceptia prevazuta de lege, urmand a li se aplica dreptul comun, fiind deci supuse impozitarii.
Curtea nu poate retine sustinerile intimatei-reclamante sub acest aspect in sensul ca suma respectiva a reprezentat o despagubire, nefiind supusa impozitarii, deoarece legea prevede expres si limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitarii, drepturile respective neintrand in exceptiile mentionate de aliniatul 4.
In ceea ce priveste contributiile la asigurari sociale, Curtea constata ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit carora ontribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale.
Este adevarat ca potrivit art.26 din aceeasi lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contributiilor la asigurari sociale, nefiind prevazute in categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, dar fostul angajator nu trebuia sa retina si sa vireze aceste contributii deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de catre angajat, ci de catre bugetul asigurărilor pentru șomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Sub acest aspect, hotararea instantei de fond este temeinica si legala, Curtea urmand sa mentina aceasta dispozitie.
In privinta asigurarilor sociale de sanatate, acestea sunt datorate inclusiv pentru platile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale si nu sunt exceptate de la plata acestei contributii, in baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.
De asemenea, in temeiul Legii nr. 346/2002, modificata, platile compensatorii nu fac parte din sfera sumelor exceptate de la plata contribuției de asigurare pentru accidente de munca și boli profesionale, motiv pentru care fostul angajator în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția de asigurare pentru accidente de munca și boli profesionale.
Contribuția individuala la bugetul asigurărilor pentru șomaj nu a fost calculata și reținuta de pârâta, potrivit art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de munca.
de toate aceste considerente de fapt si de drept, in baza art.312 Cod procedura civila, Curtea va admite recursul recurentului-reclamant, va odifica în parte sentința recurată în sensul că va obliga pârâta la plata către reclamantă a 11 salarii de bază brute la nivelul salariului din luna premergătoare concedierii, cu titlu de compensație, va respinge pretențiile recurentei-reclamante cu titlu de daune morale și cele privind restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit si contributii la asigurările sociale de sănătate, ca neîntemeiate si va menține dispozițiile sentinței recurate privind reținerea contribuției la asigurării sociale.
In ceea ce priveste obligatia de plata a celor unsprezece salarii de baza brute in cuantum egal cu cel al salariului de baza brut din luna anterioara concedierii Curtea a avut in vedere cuantumul brut al compennsatiei, urmand ca recurenta-intimata sa retina si sa vireze impozitul si contributiile prevazute de lege, aspecte pe care Curtea le-a analizat anterior, cu exceptia contributiei la asigurari sociale, care, in temeiul art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale.
de modificarea in parte a sentintei, vazand dispozitiile art.274 si 276 Cod procedura civila, Curtea va modifica sentinta atacata si sub aspectul cheltuielilor de judecata, in raport cu pretentiile admise, urmand a dispune obligarea pârâtei la 1500 lei cheltuieli de judecată avansate la fond către reclamantă.
In temeiul art.274 si 276 Cod procedura civila, avand in vedere ca ambele recursuri au fost in parte intemeiate, proportional cu respectiva culpa procesuala a partilor, Curtea va dispune si obligarea intimatei-parate la plata in parte a cheltuielilor de judecata avansate in recurs de recurenta-reclamanta, reprezentand parte din onorariu de avocat, potrivit chitantei depuse la dosar, urmand a respinge restul pretentiilor cu titlu de cheltuieli de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă - și recurenta-pârâtă SC SA împotriva sentinței civile nr.5347/18.06.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7387/3/LM/2009.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Obligă pârâta la plata către reclamantă a 11 salarii de bază brute la nivelul salariului din luna premergătoare concedierii, cu titlu de compensație, potrivit Contractului colectiv de munca la nivel.
Respinge pretențiile reclamantei cu titlu de daune morale și cele privind restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit si contributii la asigurările sociale de sănătate, ca neîntemeiate.
Menține dispozițiile sentinței recurate privind reținerea contribuției la asigurării sociale.
Obligă pârâta la 1500 lei cheltuieli de judecată avansate la fond către reclamantă.
Obligă intimata-pârâtă la 1100 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamanta în recurs.
Respinge restul pretențiilor cu titlu de cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi,11.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./20.11.2009.
Jud. fond:.
.
Președinte:Silvia Georgiana IgnatJudecători:Silvia Georgiana Ignat, Maria Ceaușescu, Lizeta
