Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 6743/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 4808/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr.6743R
Ședința publică de la 20 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Enache Daniela Georgeta
JUDECĂTOR 2: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR -- -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind recursurile formulate de recurentul-reclamant și de recurenta-intimată - -, împotriva sentinței civile nr.4343 din 21.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7262/3/LM/2009, având ca obiect-drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul-reclamant prin avocat ce depune împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.198/2009 și recurenta- intimată, prin consilier juridic ce depune delegație la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Se învederează faptul că la dosar recurenta-intimată a depus prin serviciul registratură la data de 01.09.2009 întâmpinare în 2 exemplare.
Se comunică recurentului-reclamant un exemplar al întâmpinării.
Curtea constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, cauza fiind în stare de judecată, acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Recurentul-reclamant, prin avocat, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și motivat, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta-intimată, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului său pentru motivele arătate în cererea de recurs și respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă pentru motivele arătate în întâmpinare.
Recurentul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta-intimată.
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4343 din 21.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7262/3/LM/2009, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta - -,
A fost obligată pârâta la plata a 11 salarii compensatorii de bază brute din luna premergătoare concedierii în afara drepturilor cuvenite la zi,
Au fost respinse, în rest, celelalte cereri și,
A fost obligată pârâta la plata sumei de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, eclamantul a fost salariatul pârâtei, iar prin decizia nr.15/21.01.2009, i-a încetat contractul individual de muncă, începând cu data de 22.01.2009, în temeiul art.65, 68 și 74 din Codul muncii.
Decizia de concediere a avut la bază hotărârea Adunării Generale a Asociaților din data de 04.11.2008, prin care i s-a acordat un preaviz de 20 de zile, începând cu data de 19.12.2008 și s-a decis plata unui singur salariu brut compensatoriu, la valoarea salariului avut în luna premergătoare concedierii.
Pârâta s-a apărat în sensul că acordarea unui singur salariu compensatoriu s-a făcut in conformitate cu prevederile art.78 din CCM la nivel național pe anii 2007 - 2010, cu prevederile contractului colectiv de munca la nivel de unitate, cu hotărârea Consiliului de Administrație și conform angajamentului asumat de pârâtă prin notificările transmise reprezentanților salariaților în cadrul procedurii de concediere colectivă.
Aceste apărări nu pot fi reținute de către instanța întrucât CCM unic la nivel național pe anii 2007 - 2010 prevede niște drepturi minimale, în timp ce contractul colectiv de muncă la nivel de unitate prevede drepturi mai favorabile pentru salariații supuși concedierii, pentru motive ce nu țin de persoana acestora, acesta fiind încheiat la nivelul întregii unități.
Astfel, potrivit art.64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective, cu excepția salariaților care la data concedierii nu au 12 luni lucrate în societate.
Așa cum rezultă din decizia de concediere, în speța a fost vorba despre o concediere colectivă, iar salariatul avea o vechime de peste 12 luni în cadrul societății.
Apărările pârâtei în sensul că, posibilitatea acordării a 12 salarii compensatorii a fost reanalizată de Consiliul de Administrație al pârâtei în ședința din data de 19.01.2009 care a decis, în raport de situațiile financiare ale unității, plata salariilor compensatorii la nivelul unui salariu de bază brut, avut în luna premergătoare concedierii colective, nu pot fi reținute de către instanța, întrucât nu s-a făcut dovada unei situații financiare dezastruoase a societății, reflectată în studii sau analize contabile temeinice și eventual comparative cu perioadele anterioare și care ar fi fost de natură să îndreptățească societatea pârâtă la adoptarea deciziei de a acorda doar un singur salariu compensatoriu.
O dovada în acest sens este însăși faptul că, pârâta recunoaște în întâmpinare că, din bilanțul și contul de profit și pierderi aferent exercițiului financiar al anului 2008, rezultă că societatea a realizat profit, însă se justifică susținând ca repartizarea profitului se face în contabilitate pe destinațiile prevăzute de lege și cu aprobarea adunării generale a acționarilor, direcționarea acestuia către fondul de salarii însemnând o încălcare a legii. Aceste apărări nu pot fi însă reținute de către instanță, întrucât și prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate au caracter imperativ pentru părțile semnatare și o nerespectarea a acestora ar echivala cu o încălcare a convenției.
Pe de altă parte, procedând în acest mod, fără a avea o justificare reală și rezonabilă a diminuării drepturilor consacrate în contractul colectiv la nivel de unitate, pârâta a înfrânt principiul forței obligatorii a acestui contract, deși după încheierea și intrarea acestuia în vigoare, avea putere de lege între părțile contractante.
În acest sens, art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996 prevăd că, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, iar neîndeplinirea obligațiilor asumate prin acesta atrage răspunderea celor vinovați.
Potrivit art.55 alin.2 din Codul fiscal și 68 lit.l) din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, fac parte din categoria veniturilor impozabile. compensatorii sunt definite ca și compensații bănești individuale, acordate salariaților din fondul de salarii, cu ocazia desfacerii contractului individual de muncă și sunt considerate venituri asimilate salariilor, ca atare sunt impozabile, potrivit art.57 al.2 lit.b din Codul fiscal.
Potrivit art.26 din Legea nr.19/2000 modificată prin Legea nr.200/2008, contribuția de asigurări sociale nu se datorează asupra sumelor reprezentând a)prestații suportate din bugetul asigurărilor de stat, inclusiv cele acordate pentru accidente de muncă și boli profesionale; b)diurne de deplasare și delegare, indemnizații de delegare, detașare și transfer, precum și drepturi de autor; c)participarea salariaților la profit.
Este adevărat că reglementarea anterioară a Legii nr.19/2000 prevedea că, sunt exceptate de la plată contribuției de asigurări sociale și "drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă", însă în actuala reglementare aceste dispoziții nu s-au mai păstrat.
Ca urmare, întrucât compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării nu fac parte din categoria celor pentru care nu se datorează contribuția de asigurări sociale, rezultă că acestea fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale.
Legat de contribuția pentru asigurările sociale de sănătate, potrivit art.257 al.2 lit.a din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății modificată, contribuția lunară a persoanei asigurate prevăzută de acest act normativ se aplică veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, supuse impozitului pe venit. Întrucât potrivit Codului Fiscal și Normelor Metodologice de aplicare a Codului Fiscal compensațiile bănești individuale sunt supuse impozitului pe venit, rezultă că, din acestea se va deduce și contribuția pentru fondul unic de asigurări sociale de sănătate, întrucât sunt considerate venituri de natură salarială.
Deoarece prin modificarea adusă Legii nr.346/2002, din categoria veniturilor exceptate de la plata contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale au fost eliminate compensațiile bănești individuale, societatea pârâtă în mod corect a calculat, reținut și virat contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale.
Totodată, în acord cu prevederile art.14(2) lit.e din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, societatea pârâtă nu a calculat și reținut contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Pe cale de consecință, pârâta a procedat corect impozitând acel salariu compensatoriu acordat cu suma de 16% aferentă impozitului pe venit și reținând contribuția de asigurări sociale, contribuția pentru asigurările sociale de sănătate, contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, neaplicând contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj.
În privința acordării daunelor morale în cuantum de 10.000 lei, nejustificate în nici un mod de către reclamant, s-a arătat că, potrivit art.269 al.1 din Codul muncii "angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să-l despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătura cu serviciul".
Ca urmare, acordarea unor daune morale este condiționată de producerea unui minimum de probe și de indicii din care să rezulte atât existența prejudiciului moral adus salariatului, cât și întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existența, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însăși existența măsurii concedierii, cu atât mai mult cu cât, această măsură nu a fost contestată în instanța pentru a se putea verifica legalitatea sau temeinicia măsurii dispuse.
Pe de altă parte, pentru a fi reparat, prejudiciul trebuie să aibă o anumită gravitate, să se datoreze culpei angajatorului care să-l fi concediat pe nedrept și să fi rezultat în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Simpla afirmare a unui prejudiciu de către reclamant, chiar plauzibilă în astfel de situații, nu poate fi primită de către Tribunal, în condițiile în care, acesta nu a fost justificat și nici nu a fost dovedit.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamantul și pârâta - -, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. recurentul a arătat că în ceea ce privește restituirea contribuțiilor la asigurările sociale instanța in mod netemeinic și nelegal le-a respins întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, cu atât mai mult cu cât calitatea sa de salariat a încetat, iar această despăgubire fiind de altfel, acordată după încetarea contractului individual de muncă, potrivit legii, aceste contribuții se rețin din salariu sau venituri asimilate salariilor pârâta neputând să rețină contribuțiile legale ci doar impozitul pe venit.
S-a mai arătat că, deși instanța a reținut că potrivit Legii nr.19/2000 se prevede exceptarea de la plata contribuției la asigurările sociale și drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă, însă precizează faptul că aceasta a fost abrogată de Legea nr.200/2008, care nu mai păstrează aceste dispoziții, dar nici nu prevede faptul că se vor plăti aceste contribuții, astfel nefiind vorba de salariu sau venituri asimilate salariului, așa cum este stipulat în lege, fiind despăgubiri bănești, urmează a nu se reține plata acestor contribuții.
Recurentul a mai susținut și faptul că, în mod eronat, instanța de fond a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu, dar simplul fapt că pârâta a obligat-o să solicite aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu.
Recurenta - -, în motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7,8 și 9 și art.3041pr.civ. a criticat hotărârea în principal sub următoarele aspecte:
1. instanța de fond interpretând greșit actul juridic dedus judecății, nu a ținut cont de probele administrate în cauză, care evidențiază lipsa lichidităților, neluând în considerare faptul că societatea se confruntă cu dificultăți de plată, prin lipsa numerarului, apreciind eronat că situația financiară este favorabilă dacă societatea a încheiat anul cu profit.
În mod netemeinic instanța de fond reține că nu s-a făcut dovada situației financiare precare a societății,neluând în considerare fluxurile de numerar și că nu există o justificare a diminuării drepturilor prevăzute în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
În acest sens, s-a arătat că sintagma situația financiară din cuprinsul art.64 al Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul - -, nu se rezumă doar la bilanț și contul de profit și pierdere, ci la toate componentele situațiilor financiare, potrivit legilor contabile.
Situațiile financiare sunt alcătuite potrivit Legii nr.82/1991 a contabilității din mai multe situații financiare fluxurile de fonduri analizându-se prin prisma raportării financiare situația financiară a societății fiind dată de posibilitățile de plată la acel moment și nu numai prin prisma bilanțului și a conturilor de profit și pierderi; chiar dacă din bilanțul și contul de profit și pierdere rezulta că societatea a realizat profit, repartizarea acestuia se efectuează pe destinațiile prevăzute de legile în vigoare conform Hotărârii Adunării general a Acționarilor. După plata obligațiilor către stat profitul net este la dispoziția exclusivă a acționarilor ce decid asupra destinației lui direcționarea profitului către fondul de salarii, înainte de aprobarea bilanțului și contului de profit și pierderi constituind o infracțiune.
Chiar dacă în anul 2008 societatea a realizat profit, aceasta a fost consecința rezultatelor bune din anul 2008 care s-au deteriorat spre sfârșitul anului, astfel că acordarea compensațiilor la nivelul a 12 salarii ar fi dus societatea în imposibilitatea de plată a creditorilor săi.
Recurenta a mai susținut și faptul că instanța de fond a interpretat în mod greșit hotărârea Consiliului de Administrație al societății din 19.01.2009,și că aceasta trebuia să interpreteze art.64 din Contractul colectiv de muncă-ca nefiind dispoziții imperativ, potrivit intențiilor comune a părților, deoarece au folosit termenul "se poate acorda" referitor la compensațiile bănești-potrivit art.967 Cod civil, și art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, după intenția comună a părților contractante, aceea de a nu obliga imperativ angajatorul, iar pe de altă parte să privească situațiile financiare ca pe un tot unitar nu doar raporta la contul de profit și pierderi.
2.În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 pr.civ. recurenta a arătat că hotărârea este netemeinică cuprinzând motive contradictorii, deoarece pe de o parte, instanța obligă pe pârâtă să achite 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii neluând în considerare că din suma brută acordată trebuie reținut impozitul și celelalte contribuții datorate potrivit legii, iar pe de altă parte, a fost respins ce de-al doilea capăt de cerere, considerând că angajatorul temeinic a calculat, reținut și virat impozitele și contribuțiile aferente salariului compensatoriu, acordat la concediere.
Recurenta susține că instanța de fond nu a luat în considerare apărările recurentei formulate prin întâmpinare și prin concluziile de pe fondul cauzei, respectiv că din suma datorată intimatului trebuia scăzute sus-menționatele sume.
3.În susținerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. recurenta a arătat că la formularea art.64 din Contractul colectiv de muncă părțile au convenit ca angajatorul să aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor în funcție de conjunctură și dacă situația financiară îi permite acest lucru, angajatorul aplicând corect legea și asigurându-le salariaților o protecție socială minimă impusă de lege ce își are temeiul în dispozițiile art.78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010.
Recurenta a mai susținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile art.969 Cod civil, art.7 alin.2 din Legea nr.13/1996 și art.41 alin.5 din Constituția României, întrucât potrivit art.64 din Contractul colectiv de muncă al unității s-a prevăzut că angajatorul are posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor în funcție de conjunctura și situația sa financiară, art.78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 1007-2010, prevăzând acordarea unui singur salariu compensatoriu.
Având în vedere situația financiară a recurentei fluxul numerar negativ din ultimul trimestru al anului 2008 și art.64 în Contractul colectiv de muncă ce prevede o posibilitate a angajatorului, angajatorul a apreciat în condițiile lipsei disponibilității de plată, în mod corect acordarea unui singur salariu de bază brut ca plată compensatorie, posibilitatea acordării unui salariu compensatori fiind reanalizată de Consiliu de Administrație a -, care ținând seama de suma rezultată pentru cei 129 de salariați disponibilizați, a constatat că aceasta reprezintă fondul de salarii a societății pe 2 luni și J generând imposibilitatea plății salariilor salariaților societății.
Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâta - - a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant, ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenta - -, Curtea reține următoarele:
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, princoncediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art.78 alin.1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007- 2010,însă,după cum corect a reținut și instanța fondului, CCM unic la nivel național pe anii 2007 - 2010 prevede niște drepturi minimale, în timp ce contractul colectiv de muncă la nivel de unitate prevede drepturi mai favorabile pentru salariații supuși concedierii, în conformitate cu dispozițiile art.238 din Codul muncii.
Instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată în speță de situația financiară bună a societății, deci obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art.1006 Cod civil.
Nu se poate reține că plata compensațiilor în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art.1010 cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Astfel, angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, fiind bună situația financiară a societății.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăți economice, ci dereorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.
Având în vedere bilanțul contabil al societății care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum și prevederile art.80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, art.241 alin.1 lit. d), art.243 din Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reține că în speță angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.
Prin urmare, instanța de fond a obligat în mod corect pârâta-recurentă la plata diferenței de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensații, către reclamantă.
Mai mult,sunt nefondate și susținerile recurentei pârâte potrivit cărora instanța fondului ar fi dispus în mod contradictoriu, pe de o parte, obligarea pârâtei să achite 11 salarii de bază brute din luna anterioară concedierii neluând în considerare că din suma brută acordată trebuie reținut impozitul și celelalte contribuții datorate potrivit legii, iar pe de altă parte, a respins ce de-al doilea capăt de cerere, considerând că angajatorul temeinic a calculat, reținut și virat impozitele și contribuțiile aferente salariului compensatoriu, acordat la concediere deoarece chiar dacă suma prevăzută de dispozițiile art.64 din contractul colectiv de muncă al unității în favoarea salariaților disponibilizați a fost cuantificată de părți la nivelul a 12 salarii de bază brute,în raport de dispozițiile art.55 alin.2 din Codul fiscal și 68 lit.l) din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal, art.14(2) lit.e din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, art.26 din Legea nr.19/2000 modificată prin Legea nr.200/2008 în interpretarea dată acestui text de lege de către instanța fondului,și art.257 al.2 lit.a din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății modificată, din suma reprezentând plăți compensatorii acordate salariaților la concediere se deduc contribuțiile legale obligatorii datorate fondurilor speciale și cele cu titlu de impozit pe venit.
Față de cele mai sus arătate, în baza art.312 pr.civ. Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - -.
Trecând la analiza recursului formulat de recurentul, Curtea constată că prima instanța a interpretat și aplicat corect prevederile Codului fiscal și ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia, atunci când a constatat că fostul angajator a reținut în mod legal impozitul pe venit de 16% pentru compensația acordată reclamantei la încetarea contractului individual de muncă.
De altfel, însuși recurenta reclamantă recunoaște prin cererea de recurs că pârâta putea să rețină doar impozitul pe venit de 16%, iar nu și celelalte contribuții legale.
În ceea ce privește contribuția de asigurări sociale, Curtea reține că potrivit, art.26 din Legea nr.19/2000, contribuția de asigurări sociale nu se datorează asupra sumelor reprezentând "drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă", fiind fondate criticile formulate de către recurentul reclamant la adresa sentinței.
Ca urmare, întrucât compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării fac parte din categoria celor pentru care nu se datorează contribuția de asigurări sociale, rezultă că acestea fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale.
bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective nu se încadrează în categoria salariului sau a altor venituri asimilate salariului astfel cum este prevăzut în lege, fiind despăgubiri bănești, astfel încât urmează a nu se reține plata acestor contribuții, cu atât mai mult cu cât aceste despăgubiri au fost acordate după încetarea contractului individual de muncă al reclamantei.
Cu privire la daunele morale, criticile aduse de către reclamant hotărârii recurate nu sunt întemeiate, de vreme ce aceasta nu a dovedit întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art.269 Codul muncii.
Susținerea recurentului că prejudiciul este dovedit de simplul fapt că a fost obligată să își solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispozițiile art.294 pr.civ. în condițiile în care prin cererea adresată instanței de fond se arăta că fapta ilicită imputată fostului angajator prin cererea constă în concedierea nelegală, iar nu neplata compensațiilor.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 pr.civ, Curtea va admite recursul declarat de recurentul, va modifica, în parte, sentința recurată în sensul că va fi obligată pârâta să restituie reclamantului CAS-ul, aferent salariului compensatoriu acordat și vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
În baza art.274 pr.civ. va fi obligată recurenta - - la 1000 lei cheltuieli de judecată către recurentul reduse în conformitate cu dispozițiile art.274 alin.3 pr.civ. față de valoarea pricinii și de munca îndeplinită de avocat prin prezentarea la un singur termen de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul, împotriva sentinței civile nr.4343 din 21.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7262/3/LM/2009.
Modifică, în parte, sentința.
Obligă pârâta să restituie reclamantului CAS-ul, aferent salariului compensatoriu acordat.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - -, împotriva aceleiași sentințe.
Obligă recurenta-intimată - - la 1000 lei cheltuieli de judecată către recurentul.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.: / S/2ex.
08.12.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Enache Daniela GeorgetaJudecători:Enache Daniela Georgeta, Comșa Carmen Georgiana
