Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 7231/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.5532/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.7231/
Ședința publică de la 09 decembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Dragomir Florentina
JUDECĂTOR 3: Cristescu Simona
GREFIER - - -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.5116 din data de 12 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.3103/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect:"drepturi bănești - spor de 15%."
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurențiiMinisterul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publiceși intimații, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Consiliul Superior al Magistraturii.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, având în vedere împrejurarea că recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin cererea de recurs dedusă judecății, a solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct. 2 Cod procedură civilă, și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA
După deliberare reține următoarele:
Prin sentința civilă civile nr.5116 din data de 12 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.3103/3/LM/2009, a fost admisă cererea formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Consiliul Superior al Magistraturii, au fost obligați pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Consiliul Superior al Magistraturii, la plata către reclamanți a drepturilor bănești, reprezentând spor de confidențialitate de 15%, începând cu februarie 2006, până la data pronunțării prezentei hotărâri precum și pentru viitor, cu actualizarea sumelor până la data plății efective, precum și să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamanților și a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin aceeași sentință, a fost obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să aloce pârâtei Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fondurile bănești necesare plății către reclamanți a drepturilor bănești recunoscute prin prezenta hotărâre.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, reclamanții au calitatea de procurori și au solicitat acordarea sporului de 15% pentru confidențialitate în baza prevederilor art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea OG nr.19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, începând cu anul 2004 cu toate că actul normativ a intrat în vigoare la data de 1.02.2006.
S-a apreciat că, în versiunea inițială, art.3 al.1 din OG nr.19/2006 prevedea că, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv salariul de bază.
S-a constatat că, după intrarea în vigoare a Legii nr.444/2006 pentru aprobarea OG nr.19/2006, prevederile art.3 al.1 din OG nr.19/2006 au fost modificate în sensul că, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul sau avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate.
S-a precizat că, prin decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit. d din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art.16 alin.1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, raportat la art.9 din Codul d eontologic al acestora, s-a constatat că judecătorii au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară.
S-a avut în vedere că, decizia pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii, care potrivit art.329 alin.3 pr.civ. este obligatorie, astfel prima instanță a admis acțiunea și a obligat pârâtele Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Consiliul Superior al Magistraturii la plata către reclamanți a drepturilor bănești, reprezentând spor de confidențialitate de 15% începând cu februarie 2006 până la data pronunțării prezentei hotărâri precum și pentru viitor, cu actualizarea sumelor până la data plății efective.
S-a arătat că, pentru a se menține valoarea reală a sumelor datorate reclamanților, cererea privind actualizarea sumelor este întemeiată, în caz contrar acesta ar fi prejudiciat. Soluția se justifică prin prisma dispozițiilor art.1082 și 1084 Cod civil, pârâții fiind în culpă pentru neacordarea drepturilor cuvenite, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate plata acestor drepturi. Astfel, reclamanții au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit ce include și beneficiul de care a fost lipsit.
De asemenea, cu privire la efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă al reclamantelor, s-a menționat că potrivit art.1 din Decretul nr.92 din 16 aprilie 1976 privind carnetul de muncă, acest document este un act oficial prin care se dovedește, printre altele, și retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta.
În raport de dispozițiile art.60 Cod procedură civilă, a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor și, în consecință, a obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâților fondurile bănești necesare plății către reclamanți a drepturilor bănești susmenționate, reținându-se atribuția acestui minister de coordonare a acțiunilor care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume, pregătirea proiectelor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, stabilite prin Legea nr.500/2002
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, care a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului formulat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că:
Față de faptul că reclamanții și-au întemeiat acțiunea și pe dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, iar instanța de fond a admis-o în virtutea presupusului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate, este relevant faptul că prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în Of nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și dispozițiile art.27 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că - deși actul normativ criticat în ansamblul său nu instituie privilegii sau discriminări între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor - totuși s-a constatat că unele dispoziții ale acestei ordonanțe și anume prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional în virtutea căruia (cum s-a și întâmplat) în cauzele în care au fost ridicate excepții sau în cauze similare, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
De asemenea, s-a reținut că prevederile art. 2 alin. 3 din aceeași ordonanță caracterizează ca fiind discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de altele, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor dispoziții, ceea ce poate fi înțeles în sensul că se referă și la acte normative cu putere de lege cum sunt cele adoptate de Parlament sau ordonanțele Guvernului, iar dispozițiile art. 27 din acest act normativ instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței judecătorești restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, ceea ce poate fi interpretat de către instanțe (așa cum de altfel s-a și întâmplat) în sensul că acestea au competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept și să instituie ea o normă nediscriminatorie.
Menționăm că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 429/2003 ca și prevederile art. 61 alin. 1 potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Pe cale de consecință, apreciem că în mod corect Curtea Constituțională a admis excepția invocată de Ministerul Justiției, constatând că dispozițiile art. 2 și 27 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 sunt neconstituționale din perspectiva art. 1 alin. 4 din Constituție, ce reglementează principiul separației puterilor în stat, a art.126 alin.6 ce garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice pe calea contenciosului administrativ și a art. 144 lit. a) și c) ce stabilesc competența Curții Constituționale de a analiza constituționalitatea unor prevederi din legi sau ordonanțe în vigoare, raportat inclusiv la art.16 din Constituție ce se referă la egalitatea în fața legii, în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competenta instanței de judecată atribuția de a retine încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.
Toate aceste argumente conduc cu certitudine la concluzia că dispozițiile art. 2 și ale art. 11 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, justificând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire anterior.
Față de aceste aspecte, solicită instanței să facă aplicarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, potrivit cărora "Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".
II. Recurentul susține că față de practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata sporului de confidențialitate în procent de 15%, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în temeiul art. 329 alin 1 din Codul d e procedură civilă - a formulat recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect.
Recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a făcut obiectul dosarului nr. 27/2008 al înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite și a fost soluționat conform Deciziei nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 16 iulie 2009.
Astfel, potrivit deciziei menționate Înalta Curte de Casație și Justiție "admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație si Justiție și stabilește în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin.l lit. d din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1 si 2 din Codul d eontologic al magistraților și ale art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești si al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar".
În acest sens, față de dispozițiile Deciziei anterior menționate și în conformitate cu dispozițiile art. 329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, solicită instanței ca la soluționarea prezentului recurs să facă aplicarea Deciziei nr. 46 din 16 iulie 2009 Înaltei Curți de Casație și Justiție.
III. Apreciază totodată că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative,respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive - reprezentate de Guvern.
De altfel, chiar actele adoptate de puterea executivă - ordinele, ordonanțele și hotărârile de guvern - trebuie să fie în cele din urmă validate printr-o lege de către Parlament.
Acordarea acestor drepturi salariate reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.
Prin urmare, procedând astfel instanța de fond a cenzurat soluția aleasă de legiuitor și a acordat drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați decât reclamanții, creându-se astfel pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele celor instituite prin acte normative.
Pentru aceste considerente, capătul de cerere privind plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate este neîntemeiat.
IV. Recurentul critică soluția instanței de fond și pentru faptul că dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 18 din 27 februarie 2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, apreciem că obligarea paraților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor parate a unei obligații imposibile.
Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.Deci, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Mai mult, apreciază recurentul că actualizarea conform indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-1 determina să-și execute obligația asumată. Prin urmare, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
În consecință, față de dispoziția instanței privind plata către reclamanți a drepturilor pretinse, actualizate cu indicele de inflație, apreciem că această obligație nu este întemeiată si nu se justifică.
Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetele de muncă, solicită respingerea acesteia ca nefondată deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 - privind carnetul de muncă " Actele pe baza cărora se fac înscrieri în carnet, privind activitatea desfășurată, vor cuprinde: denumirea unității și perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere și de încetare a raportului de munca, precum și precizarea modului de încadrare - pe durata nedeterminată sau determinată, prin transfer în interesul serviciului sau la cerere -, în toate cazurile cu menționarea temeiurilor legale pe baza cărora a avut loc încadrarea, modificarea sau încetarea contractului de munca; de asemenea, în acte se vor menționa și funcția, meseria sau specialitatea exercitată, retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta și, după caz, locurile de munca cu condiții deosebite care dau dreptul la încadrarea în grupele 1 și 2 de munca la pensie".
Astfel, din dispozițiile legale anterior menționate reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Recurentul Ministerul Finanțelor Publice, în recursul său, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9.pr.civ. a arătat că:
1. În conformitate cu art.304 pct.4-instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
În sprijinul acestui motiv de recurs învederează faptul că prin Decizia nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească reprezentată de înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146 lit. e) din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Astfel, Curtea Constituțională a stabilit cu caracter definitiv și obligatoriu că, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României; Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestora.
Având în vedere decizia Curții Constituționale, recurentul consideră că, mai mult decât atât se înțelege din această soluție faptul că toate instanțele din țara au această obligație de respectare a principiului separației puterilor în stat consacrat de Constituția României, din moment ce instanța cu cel mai mare grad de jurisdicție trebuie să se supună acestui principiu.
Prin modul cum instanța a înțeles să soluționeze cauza, obligând prin hotărâre judecătorească Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare considerăm că a fost încălcat principiul separației puterilor în stat consacrat de art.1 alin. 4 din Constituția României.
Considerăm că instanța a depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative(Parlamentul României).
În motivarea deciziei Curtea Constituțională a reținut faptul că prin Decizia nr.XXI din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta "nu s-a limitat la a clarifica înțelesul unor norme juridice sau a lor de aplicare. Instanța supremă invocând vicii de tehnică legislativă-nerespectarea prevederilor Legii nr.24/2000 sau vicii de neconstituționalitate-încălcarea normelor privind delegarea legislativ repus în vigoare norme care își încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorității legiuitoare însă, o atare operație juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun în această materie."
Prin urmare, orice inițiativă a instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin. 1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării."
Soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia 838/27.05.2009, potrivit art.147 alin. 4 din Constituție este obligatorie de la data publicării.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, soluția pronunțată de instanță prin sentința civilă nr.5116/12.06.2009 este nelegală.
Pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția noastră în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.(decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține instituției noastre).
Potrivit art.6 din Legea nr.500/2002, în conformitate cu care "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplică aceleași proceduri ca si legilor anuale cu excepția termenelor din calendarul bugetar.
Responsabilitatea instituției recurentei se limitează la faza de proiect bugetar. Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, considerăm că ar reprezenta o implicare în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României "(4) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.
Prin modul cum instanța a înțeles să soluționeze cauza, obligând prin hotărâre judecătorească Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare a fost încălcat principiul separației puterilor în stat consacrat de art.1 alin. 4 din Constituția României.
Considerăm că instanța a depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative(Parlamentul României).
2.Potrivit art.304 pct.9 Cod procedura civilă - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
În acest sens, recurentul invocă excepția lipsei calității procesuale a Ministerul Finanțelor Publice în calitate de chemat în garanție.
În conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație are calitate de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar și care la lit. d ) - e) stipulează faptul că, "proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de bugete prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite".
Prin urmare, este lipsit de relevanță că, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.
În conformitate cu art.49 alin.1 "Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite, repartizarea creditelor bugetare și/sau alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora."
În lipsa unei cereri din partea ordonatorului principal de credite Ministerul Finanțelor Publice nu poate să procedeze la deschiderea de credite bugetare.
Consideră că, pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția noastră în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.(decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține instituției noastre).
În ceea ce privește cadrul procesual, se poate constata că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul.
Astfel, solicită a fi observat faptul că între reclamant și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției noastre. Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară activitatea pe de altă parte.
Pretențiile reclamanților solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator. Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite( principal, secundar și terțiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege.
Însă, în condițiile în care instanța va dispune obligarea la plata drepturilor de personal către reclamant, pârâtul care urmează să facă plata trebuie să rețină și să vireze contribuțiile obligatorii către bugetul de stat.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organica de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, considerăm că ar reprezenta o imixtiune în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României "(4) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale."
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, înțelegem să invocăm și dispozițiile Ordonanței nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit art. 2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Prin urmare, obligațiile de plată ale Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără nici o legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.
Totodată, prin art. 25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume, pe tot parcursul anului.
Ordonatorii de credite din sistemul de justiție potrivit dispozițiilor invocate mai sus sunt cei care poartă răspunderea privind modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești, potrivit destinațiilor aprobate și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.500/2002.
Astfel, ordonatorii principali de credite au toate posibilitățile legale să obțină fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiari respectiv angajatorilor instituții publice sumele necesare.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile aduse hotărârii fondului, prin cererea de recurs formulată de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și având în vedere dispozițiile art.3041Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Reclamanții au calitatea de procurori astfel cum rezultă din carnetele de munca atașate dosarului primei instanțe.
În baza art. 147 alin. 4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Decizia Curții Constituționale nu produce efecte asupra sporului de confidențialitate de15%,în ce privește pretențiile formulate de magistrați pentru perioada limitată de data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial al României.
Prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii( nr.46/2008), reclamanții au dobandit osperantă legitimăde a obține recunoasterea creanțelor lor, în situația contrară încalcându-se articolul 1 din Primul Protocol Aditional combinat cu articolul 14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, în raport de solutiile irevocabile primite de alti reclamanti.
Potrivit dispozitiilor art. 329 alin. 1 si 3 din Codul d e procedură civilă, rocurorul p. general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești. Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Ca atare, în momentul în care un reclamant se adresa instantei judecătoresti, prin intermediul jurisprudentei clare a Sectiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta aveasperantă legitimăde a obtine recunoasterea creanței sale, decizia instantei supreme opunându-se celorlaltor instante întocmai ca si legea.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronuntat în cauzaAurelîmpotriva Romaniei 1, din 06.12.2007, constatând încalcarea articolului 6 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului, precum si a articolului 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie combinat cu articolul 14.
În cauză, Curtea văzand că, în alte spete similare, instanta supremă a acordat altor persoane drepturile prevazute de Legea nr. 309/2002, aceasta a apreciat că reclamantul avea o "speranță legitimă" de a obține recunoașterea creanței sale.
În cauzaDriha împotriva României(21 februarie 2008), Curtea a constatat înclcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a impozitării sumei primite de petent în temeiul Legii nr. 138/1999, cu ocazia trecerii sale în rezervă și a art. 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a faptului că alți militari care au fost trecuți în rezervă au beneficiat de ajutor neimpozabil.
Reamintind că potrivit jurisprudenței Curtii Europene a Drepturilor Omului, discriminarea constă în tratarea într-o manieră diferită, fără justificări obiective și rezonabile, a persoanelor aflate în situații comparabile, cu precizarea că enumerarea din art. 14 are caracter indicativ și nu limitativ, Curtea a constatat că alți militari care au fost trecuți în rezervă au beneficiat de ajutor neimpozabil iar autoritățile interne nu au oferit nici o justificare pentru tratamentul diferențiat.
În ședința din 15 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008 a pronunțat următoarea soluție: prin decizia nr. 46/15.12.2008, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Ca atare, în aprecierea obligatorie pentru instantele judecatoresti, data de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008, prin decizia nr. XLVI/15.12.2008, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar, după cum corect a reținut și instanța de fond.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază ca nefondate criticile recurentului - pârât privin aplicarea aplicabilitatea în timp a normelor care consacră sporul de confidențialitate pentru magistrați, prevăzut de art. 3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea OG nr. 19/2006.
Este fondată însă argumentația recurentului-pârât referitoare la inadmisibilitatea acordării drepturilor bănești pentru perioada viitoare, având în vedere dispozițiile Legii nr. 330/2009 în vigoare din 12.11.2009.
Prin acordarea și pentru viitor a sporului de confidențialiate de 15% cât timp reclamanții își păstrează calitatea de magistrat, instanța de fond la data pronunțării sentinței nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci doar a statuat, aplicând dispozițiile legale care garantează pentru salariați plata salariilor, acest drept și pentru viitor, adică pentru perioada ulterioară judecății în care se mențin raporturile de muncă între reclamantă și angajator, pe de altă parte.
După data de 12 noiembrie 2009, când au intrat în vigoarea dispozițiile art.4 din Anexa 6 din Legea nr.330/2009, Statul Român avea obligația de a reglementa un spor 15% în favoarea personalului din justiție, obligație pe care și-a îndeplinit-o, stabilind reguli și criterii de aplicarea a cestui spor în mod etapizat, până la 30 decembrie 2009 și după 01 ianuarie 2010.
Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri și reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat, conform art.154 Codul muncii. În plus, art.161 din Codul muncii prevede că salariul se plătește cel puțin o dată pe lună. Așa fiind, plata salariului reprezintă o prestație periodică în sarcina angajatorului, scadentă cel puțin o dată pe lună, dar succesivă, iar acordarea și valoarea acesteia sunt condiționate de menținerea reclamanților în funcția actuală, de exercitarea atribuțiilor funcției de magistrat, de păstrarea aceluiași regim salarial. Or, în cauză prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 330/2009 au fost stabilite alte grile de salarizare pentru personalul din justiției, toate celelalte dispoziții contrarea fiind abrogate odată cu intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv 12.11.2009.
Cât privește critica referitoare la actualizarea drepturilor bănești cu indicele de inflație, Curtea constată că aceasta este nefondată, întrucât sporul pretins de intimații-reclamanți are natura juridică a unui venit salarial care trebuie achitat lună de lună, reprezintă deci o prestație periodică, iar prin neachitarea ei la termenele fixate de lege, se produce în patrimoniul beneficiarului un prejudiciu care trebuie acoperit integral, astfel cum prevede art.161 al.4 Codul muncii. Or, această reparare a prejudiciului nu poate fi considerată suficientă numai prin plata drepturilor salariale pretinse, ci și a actualizării fiecărei sume cu indicele de inflație de la data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală.
Referitor la ultima critică privind lipsa oricărei obligații din partea ordonatorului de credite de a face mențiuni despre sporul acordat intimaților-reclamanți în carnetul de muncă, Curtea consideră că argumentele aduse vizează doar o aplicare-/1976, ținând de interpretarea literară a termenilor folosiți în acest act normativ, iar nu de spiritul acestuia.
Dacă la nivelul anului 1976 salariații beneficiau de o retribuție tarifară de încadrare, iar sporurile erau puține și strict reglementate de lege, având o valoare unitară la nivelul tuturor salariaților, după 1990, deși acest act normativ continuă să producă efecte, nefiind abrogat, nu poate fi acceptată ideea că trebuie menționat în carnetul de muncă numai retribuția de încadrare ori salariul de bază.
Câtă vreme diverse categorii de personal beneficiază de salarizare în baza unor legi speciale, având cuantumuri diferite ale salariilor de bază și a sporurilor ori adaosurilor, se impune cu necesitate ca acestea să fie menționate în carnetul de muncă, pentru că toate aceste date referitoare la salarizare au relevanță în privința activității în muncă a salariatului.
Față de considerentele expuse, Curtea va admite recursul în temeiul art.312 al.3 Cod pr.civilă coroborat cu art.304 pct.9 Cod pr.civilă și va modifica, în parte, sentința atacată în sensul că va obliga pârâții la plata drepturilor bănești până la data de 12.11.2009; va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Criticile formulate de Ministerul Finanțelor Publice împotriva hotărârii de fond vor fin analizate doar cu privire la calitatea procesuală pasivă a acestei instituții, aspecte ce vor fi cercetate în conformitate cu art.304 pct.9 Cod pr.civilă. întrucât cele referitoare la aplicabilitatea în timp a în timp a normelor care consacră sporul de confidențialitate pentru magistrați și cele privind încălcarea principiului separației puterilor de către instanțele judecătorești au fost analizate anterior, reluarea argumentelor legale nemaifiind astfel mai justificată.
Curtea constată că reclamanții au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice în calitate de chemat în garanție, iar nu de pârât, solicitând ca acesta să fie obligat a aloca ordonatorilor de credite fondurile necesare plății drepturilor salariale pretinse.
În cauză Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat, la rândul său, cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca în cazul în care se va admite cererea reclamanților să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2007, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Prima instanță a admis această cerere de chemare în garanție și a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare efectuării plății în raport de prevederile art.19 din Legea nr.500/2002, respectiv art.3 din OG nr.22/2002.
Susținerile recurentului-chemat în garanție în sensul că nu are calitate procesuală pasivă pentru că nu ar avea raporturi de muncă nici cu reclamanții, nici cu pârâtul ordonator de credite, vor fi înlăturate de
În litigiile aparținând jurisdicției muncii, părți pot fi persoanele fizice și juridice nominalizate în art.282 Codul muncii, respectiv salariații, angajatorii, sindicatele și patronatele, precum și alte persoane fizice și juridice care au vocația de părți ale unui conflict de muncă în temeiul legilor speciale sau al Codului d e procedură civilă. În cazul de față, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice trebuie analizată prin raportare la această ultimă ipoteză. Or, reclamanții în calitate de procurori, au formulat pretenții de natură salarială de la ordonatorul de credite, solicitând însă ca acestuia să-i fie alocate fonduri de către Ministerul Finanțelor Publice, instituție cu care nu se află în raporturi juridice. La rândul său, ordonatorul de credite, tot pe temeiul legilor în vigoare, a formulat cererea de chemare în garanție, susținând că, în conformitate cu art.60 Cod pr.civilă, dacă ar cădea în pretenții se poate îndrepta împotriva acelei persoane care ar putea fi opozabilă în executarea obligației dispusă în sarcina sa.
În temeiul Legii finanțelor publice nr.500/2002, Ministerul Finanțelor Publice are responsabilitatea întocmirii proiectului de buget, această atribuție implicând dimensionarea bugetului atribuit ordonatorului de credite, astfel încât acesta să dispună de fondurile necesare pentru executarea unei hotărâri judecătorești. Chiar dacă Ministerul Finanțelor Publice nu aprobă bugetul, în propunerea de întocmire a acestuia trebuie să țină seama de obligațiile la plata cărora ordonatorul de credite, în cazul de față Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este ținut printr-o hotărâre judecătorească a cărei nerespectare este sancționată de dispozițiile art.277 Codul muncii.
Pentru aceste considerente, Curtea va respinge recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat, considerând că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a normelor care vizează chemarea în garanție a unei persoane.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.5116 din data de 12 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.3103/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Consiliul Superior al Magistraturii.
Admite recursul declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva aceleiași sentințe.
Modifică, în parte, sentința recurată, în sensul că obligă pârâții la plata drepturilor bănești până la data de 12.11.2009.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.:
Dact.: /2ex.
28.12.2009
Jud. fond:, Dalina
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Dragomir Florentina, Cristescu Simona
