Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 766/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(6815/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 766/
Ședința publică de la 10.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 2: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 3: Silvia Georgiana
GREFIER
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.6057/08.10.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr.21454/3/LM/2009 în contradictoriu cu intimații-reclamanți, G, I, și intimații-pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri formulate, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.6057 din data de 08.10.2009, pronunțată în dosarul nr. 21454/3/LM/2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive; a admis cererea formulata de reclamantele, G, I, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI; a obligat pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI la plata către reclamante a sporului de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, începând cu luna mai 2006 și până la zi, respectiv data pronunțării prezentei hotărâri, drepturi ce vor fi acordate proporțional cu perioada în care reclamantele au activat în cadrul instanțelor sau instituțiilor pârâte; a obligat pârâta CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor; a respins ca prematură cererea privind plata pe viitor a sporului de confidențialitate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantele fac parte din categoria personalului ce desfășoară activitate în justiție având funcția de grefieri personal auxiliar de specialitate (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod, care se completează cu dispozițiile legale speciale.
In ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța de fond a cercetat situația în care se află acestea în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările si criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii si constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Reclamantelor le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin. l din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul d eontologie și art.78 alin. 1 din Legea nr.567/2004 si art.9 din Codul d eontologie) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, datele cu caracter personal dejustițiabililor, sesizările adresate organelor statului protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamantele nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, aceștia se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut si dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.37/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr. 123/2003, arf.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr. 6/2001, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nt.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca si creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamantele, sunt parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, toți prestează o munca și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Intr-adevăr, conform art. 26 raportat la art. 1 si art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantelor, instanța de fond a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativa ca în dreptul comun al muncii). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelativă îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesională (de munca) de confidențialitate în sarcina reclamantelor, implicit și de drept, a instituit și o obligație de plata (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial).
In caz contrar, ar fi încălcate si principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 si art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 si art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamantele se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, deoarece și reclamantele sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Tratamentul discriminatoriu față de reclamante în ceea ce privește sporul de confidențialitate există cu atât mai mult cu cât nu numai alte categorii de persoane beneficiază de acest spor ci și judecătorii militari și personalul auxiliar din instanțele militare.
Insă, este de remarcat că reclamantele, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate.
Din moment ce reclamantele sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal si nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că acestea nu pot fi tratate diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socioprofesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) si a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale.
Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari, a procurorilor,a personalului auxiliar de specialitate) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salariala sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul si elementul) generator si fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Deci, în mod vădit eronat si fără absolut nicio relevanța, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamantelor pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătura cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptica ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte si respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantelor rezultă și din dispozițiile art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c si f, art. 54 alin.3, art. 65 si art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art.53 și art.41din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nici o persoana nefiind mai presus de lege.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.
Art. 2 pct. 2 din Convenția privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderi le sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamantele ).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de fată.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egală.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect atrage incidența dispozițiilor art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor tribunalul a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din codul civil oprește instanța sa invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
În acest sens este de altfel decizia nr. 46, pronunțată în interesul legii de ÎCCJ în dosarul nr. 27/2008 conform căreia în interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 99 alin. 1 lit. d din L 303/2004, rap. la art. 16 alin. 1 și 2 din Codul d eontologie al magistraților, art. 78 alin. 1 din L 567/2004 și art. 9 din Codul d eontologie al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 %, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar.
Decizia susmenționată este obligatorie pentru instanțe potrivit disp. art. 329 alin 3 din Codul d e procedura civila, astfel încât soluția se justifică si prin prisma acesteia.
Este adevărat că prin decizia nr.1325/4 decembrie 2008 Curtea Constituțională a statuat că ".dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", decizie obligatorie potrivit art.31 din Legea nr.47/1992,însă la fel de adevărat este și faptul că potrivit art. art. 329 alin 3 din Codul d e procedura civila, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin soluțiile pronunțate de Înalta Curte De Casație Și Justiție în cadrul recursului în interesul legii,este obligatorie pentru instanțe.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza împotriva României, din 06.12.2007, constatând încălcarea articolului 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, precum și a articolului 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție combinat cu articolul 14.
In fapt, reclamantul s-a plâns de refuzul autorităților romane de a-i acorda drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 pentru munca obligatorie efectuata in timpul serviciului militar. Reclamantul s-a plâns și de faptul că este victima unei discriminări având în vedere că situația sa este similara celei în care s-au aflat alte persoane cărora instanțele interne și Înalta Curte de Casație și Justiție le-a recunoscut aceste drepturi. În plus, față de jurisprudența divergenta a instanțelor în materie, reclamantul a invocat și încălcarea dreptului sau la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securității raporturilor juridice, precum si sub aspectul și imparțialității instanțelor.
În cauză, Curtea a constat la data judecării cauzei, în anul 2004, existat o jurisprudență neunitară în aplicarea Legea nr. 309/2002 atât la nivel național cât și la nivelul instanței supreme, reamintind că, deși divergentele de jurisprudența sunt inerente oricărui sistem de drept, totuși, instanței supreme îi revine rolul de a regla aceste contradicții. Astfel, instanța europeana a statuat că, divergentele de jurisprudență s-au datorat instanței supreme, iar faptul că aceste divergențe existau chiar la nivelul acestei instanțe, este contrar principiului siguranței raporturilor civile care reprezintă unul din elementele fundamentale ale statului de drept. Sub aspectul independenței și imparțialității instanțelor, Curtea a considerat ca nu este necesar sa examineze daca in cauza a existat încălcarea articolului 6 din Convenție.
În plus, Curtea văzând ca în alte cauze similare instanța suprema a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002, aceasta a apreciat ca reclamantul avea o legitima de a obține recunoașterea creanței sale. În concluzie, fata de divergentele din jurisprudența existente la nivelul instanței supreme, si subliniind ca articolul 14 din Convenție are caracter exemplificativ, iar nu limitativ (Engel si altii Olanda, 8 iunie 1976, Rasmussen Danemarca, 28 noiembrie 1984), a constatat încălcarea și articolului 1 din Primul Protocol Adițional combinat cu articolul 14 din Convenție.
În prezenta cauza, situația este asemănătoare, neacordarea sporului de 15% reclamantelor instituind un tratament inegal în raport de reclamanții care I-au câștigat si chiar primit, prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate de instanțe anterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale invocate în cauză.
Aceste divergentele au fost soluționate de instanța supremă prin decizia nr. 46, pronunțată în interesul legii de ICCJ în dosarul nr. 27/2008 conform căreia în interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 99 alin. 1 lit. d din L 303/2004, rap. la art. 16 alin. 1 și 2 din Codul d eontologie al magistraților, art. 78 alin. 1 din L 567/2004 și art. 9 din Codul d eontologie al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, sa constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 %, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar
Ca atare, reclamantele au o legitima de a obține recunoașterea creanțelor lor, în situația contrara încălcându-se articolul 1 din Primul Protocol Adițional combinat cu articolul 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
În condițiile în care nu se prevede expres că deciziile Curții Constituționale se aplică cu prioritate,anulează, respectiv pot lipsi de efecte juridice o decizie pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție,ambele fiind deopotrivă obligatorii pentru instanțe,având în vedere și prevederile din tratatele internaționale susmenționate la care România este parte,prevederi care se aplică cu prioritate,potrivit art. 20 alin.2 din Constituția României în care se arată că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile,tribunalul urmează a acorda prioritate dispozițiilor mai favorabile din dreptul intern în acord cu dispozițiile din tratatele internaționale mai sus invocate.
Apărările pârâtului întemeiate pe încălcarea separației puterilor în stat în lumina deciziei Curții Constituționale, nu pot fi reținute de tribunal, în condițiile în care așa cum am arătat există dispoziții în legislația internă în acord cu dispozițiile din tratatele internaționale,cu incidență în cauză ce se aplică cu prioritate potrivit art.20 alin.2 din Constituția României.
Reclamantele au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont si de prevederile art.1082 din Codul civil și art.16l alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arata că debitorul este "osândit la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată.
In prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporuri lor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. In speță, nu există o cauză străină, care sa conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamantele nu au solicitat plata despăgubiri lor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speța este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel potrivit practicii judiciare constatare în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Potrivit art. 40 alin. 2 Codul muncii, urmează ca pârâta Curtea de APEL BUCUREȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei si Finanțelor, față de obligația de a vira pârâților fondurile necesare efectuării plăților instanța de fond a reținut că aceasta este întemeiată având în vedere că reclamantele nu se află în raporturi juridice de muncă sau de serviciu această instituție.
Prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă așa cum este el definit de art. 281 Codul muncii iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul. Față de faptul că reclamantele au calitatea de magistrați în cadrul Curții de APEL BUCUREȘTI, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și, pe cale de consecință, a respins acțiunea reclamantelor formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin 1 și 2 din Constituția României, art.2 pct.1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice, articolului 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, precum si a articolului 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție combinat cu articolul 14,și art. 5 și 6 din Codul muncii, instanța apreciază ca întemeiată cererea reclamantelor, astfel că a admis acțiunea în sensul celor de mai sus.
In ceea ce privește cererea reclamantelor de obligare a paratei la sporului si pe viitor, instanța de fond a respins-o ca prematură, la acel moment, pentru următoarele considerente:
Pentru admiterea unei acțiuni personale, cum este cazul de fata, este necesar ca dreptul de creanța pretins de reclamant sa îndeplinească 3 condiții, si anume: sa fie cert, lichid si exigibil.
Or, in cauza de fata, nici una din aceste condiții nu este îndeplinita in ceea ce privește acordarea sporului pentru viitor.
Astfel, existenta dreptului pe viitor, nu este certa la acest moment, deoarece este posibil, de exemplu, ca reclamantele să plece din sistem, caz in care plata drepturilor salariale deci și a sporului încetează.
De asemenea, cuantumul sporului pe viitor nu este cert la acest moment, fiind posibil ca el sa crească, sa descrească sau să nu mai fie acordat ca urmare a unor modificări legislative inerente de altfel în condițiile în care suntem în prezența unor dispoziții contradictorii ale deciziilor Curții Constituționale și deciziilor Înaltei Curți De Casație Și Justiție, decizii deopotrivă obligatorii.
Creanța nu este nici exigibila, ea neajungând încă la scadenta, pentru prestațiile periodice constând sporuri acordate la salariu, curgând cate un termen de scadenta separat, pentru fiecare prestație lunara.
Or, dreptul la acordarea acestui spor pentru perioada ulterioară pronunțării sentinței, devine scadent, in lunile următoare și numai la împlinirea acestui termen el poate fi solicitat.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, motivat în termenul legal, Ministerul Justiției și Libertăților, pentru motivele prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod de procedură civilă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că, în fapt, prin cererea de chemare in judecată formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiției și libertăților reclamanții au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâții să le plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15%.
Prin sentința civilă menționată mai sus, tribunalul a admis acțiunea, dispunând obligarea pârâților la plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de 15% pentru perioadele solicitate, actualizate cu indicele de inflație.
Un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Acțiunea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acțiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă în considerarea principiului separației puterilor în stat.
Pronunțarea unei hotărâri, precum cea de față, prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de legea fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
Astfel, în ședința din data de 27 mai 2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146. e) din Constituție.
Curtea Constituțională prin decizia 838/27.05.2009 a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.(3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.( 4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
"În ceea ce privește autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conduita conformă Constituției transpare din cele statuate mai sus, și anume exercitarea competențelor stabilite de lege în conformitate cu prevederile constituționale referitoare la separația puterilor În stat și, deci, abținerea de la orice acțiune care ar avea ca efect subrogarea În atribuțiile altei autorități publice. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate a acestora."
Față de cele reținute de instanța de control constituțional, rezultă cu claritate că Decizia 46/15.12.2008 a ICCJ, după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu mai poate constitui temei pentru admiterea acțiunii de față prin care se solicită în fapt modificarea și completarea unor acte normative. Instanțele nu vor mai putea continua să procedeze la completarea legii prin acordarea sporului de confidențialitate personalului din sistemul justiției ignorând cele statuate în mod expres de instanța de control constituțional.
Astfel, fată de obiectul acțiunii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, intimații-reclamanți sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceștia beneficiază, neputând beneficia de alte drepturi decât dacă sunt prevăzute expres în favoarea lor, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de drepturile prevăzute de legea specială pentru salarizarea personalului auxiliar.
Prin urmare instituirea acestor drepturi în beneficul unei categorii profesionale sala rizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare; este vorba despre opțiunea legiuitorului, Întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare, doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce creșteri se acordă anumitor categorii de salariați.
Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și a celorlalți pârâți la plata unor sume reprezentând un spor de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Învederează că prin acțiunile în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. Câtă vreme drepturile solicitate de intimatul-reclamant nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, apreciem că o astfel de cerere nu putea fi soluționată de către instanța de fond, care prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege a depășit limitele puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a personalului auxiliar. Dovada o reprezintă și Decizia nr.819/3.07.2008 a Curții Constituționale care, pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art.2 alin (1)-(3), art. 6 și art. 27 alin.(1) din OUG nr. 137/2000 ridicată de Ministerul Justiției într-o cauză având ca obiect recursurile declarate de Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției Împotriva sentinței civile nr. 1154/31.10.2007 a Tribunalului Maramureș prin care s-a admis acțiunea intentată de judecători de la Judecătoria Baia Mare și Tribunalul Maramureș și s-a obligat pârâții la plata sporului de confidențialitate de 15% prevăzut prin legi speciale pentru alte categorii profesionale decât magistrații, a decis " admite excepția de neconstituționalitate și constată că prevederile ari. 1, ari.2 alin.(3) și ari. 27 alin.(1) din OUG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, În măsura În care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competenta să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminator;;, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse În alte acte normative. "
De asemenea, prin Decizia 1325/4 decembrie 2008 Curtea Constituțională a statuat că ". dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse În alte acte normative.
Un alt motiv de recurs care trebuie reținut în cauză este cel prevăzut la punctul 9 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal.
Solicită instanței să observe că în cadrul raporturilor de muncă obligația angajatului e prestarea muncii iar obligația corelativă a angajatorului este plata salariului. Teza ridicată la de principiu al dreptului muncii de către instanța de fond, potrivit căreia fiecărei îndatoriri privită analitic în mod separat, îi corespunde un spor, nu are niciun temei legal sau doctrinar. Acceptând existența unui asemenea principiu se ajunge la concluzia că tuturor, îndatoririlor prevăzute de Legea 567/2004 pentru personalul auxiliar le corespunde câte un spor salarial, o primă sau un premiu.
Astfel prevederile art. 76-81 din Legea 567/2004 dau naștere potrivit raționamentului juridic al recurenților unor sporuri pentru respectarea programului de lucru, pentru rezolvarea lucrărilor în termenele stabilite, pentru respectarea ținutei vestimentare
De asemenea, în conformitate cu art.157 din Codul muncii:
,(1) se stabilesc prin negocieri individuale sau/și colective intre angajator și salariați sau reprezentanți ai acestora.
(2) Sistemul de salarizare a personalului din autoritătile și instituțiile publice finanțate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative."
Din examinarea prevederilor menționate mai sus rezultă faptul că drepturile salariale pentru personalul instituțiilor publice sunt stabilite expres și limitativ de lege și nu pot fi completate sau indexate ori de cate ori salariații în cauză constată apariția unor așa zise temeiuri pentru acordarea unor drepturi salariale suplimentare.
În speță nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate categoriei profesionale a magistraților sau categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații. Ea presupune îndatorirea părților de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul derulării raporturilor de muncă, în niciun caz sistemul de salarizare nu este conceput după "principiul" potrivit căruia fiecărei obligații a salariatului derivată din raportul specific de muncă îi corespunde un drept.
Categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege. De principiu, aceștia sunt salariați care gestionează informații clasificate, definite de Legea nr. 182/2002 ca fiind "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate".
Pentru a putea exista discriminare, fiind necesara protecția în temeiul dreptului la tratament egal, trebuie să fie în prezenta recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.
Personalul auxiliar reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea 567/2004, cu drepturi si îndatoriri specifice si cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv OG 8/2006, acte normative care nu reglementează acordarea sporului de confidențialitate în beneficiul personalului auxiliar.
Apreciază că nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora între personalul auxiliar și alte categorii de salariați din sistemul bugetar ar exista o stare de discriminare, pentru ca așa cum s-a statuat și de Curtea Constituționala prin decizii,"diferențierea indemnizațiilor si a salariilor de baza pentru demnitari si alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea libera a legiuitorului, ținând seama de importanta si complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază. pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă. ". De asemenea, În continuarea argumentației, Curtea Constituțională statuează că ". în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu cauza Marcks e Împotriva Belgiei, 1979) principiul egalitarii În drepturi si al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit În baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări."
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor exprimate prin recursuri, apreciază recursul ca nefiind fondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Astfel, Curtea reține că decizia din data de 27.05.2009 prin care Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească și Parlamentul României produce efecte numai pentru viitor, având în vedere principiul neretroactivității legii civile.
Astfel, motivul întemeiat pe prevalența deciziei nr. 838/27.05.2009 a Curții Constituționale nu poate fi reținut deoarece hotărârea instanței Constituționale nu produce efecte cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în exercitarea atribuției consemnate de art. 329. pr. civ. ci urmează a fi avută în vedere de instanța supremă ulterior adoptării ei.
Efectul ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică.
Mai mult conform art. 11 alin. 3 din Constituția României, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
În aceste condiții, în soluționarea prezentei cauze, trebuie avut în vedere caracterul obligatoriu conform art. 329. pr. civ. al sentinței nr. 21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.
Nici depășirea atribuțiilor judecătorești de către instanță nu a fost reținută, deoarece tribunalul s-a conformat dispozițiilor obligatorii ale deciziei nr.46/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.
Pentru aceleași argumente, Curtea reține și faptul că hotărârea nu este lipsită de temei legal, așa cum arată recurentul în temeiul punctului 9 al art.304 Cod de procedură civilă.
Pentru considerentele arătate în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.6057/08.10.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr.21454/3/LM/2009 în contradictoriu cu intimații-reclamanți, G, I, și intimații-pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./08.03.2010
Jud. fond:;
Președinte:Lizeta HarabagiuJudecători:Lizeta Harabagiu, Maria Ceaușescu, Silvia Georgiana
