Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 832/2009. Curtea de Apel Galati

Comentarii

0

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL GALAȚI

SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE CIVILĂ NR. 832/

Ședința publică din 1 2009

Completul compus din:

PREȘEDINTE: Mihaela Neagu

JUDECĂTOR 2: Marioara Coinacel

JUDECĂTOR 3: Elena Romila

Grefier - - -

Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea în cauza privind judecarea recursului declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI și LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5 împotriva sentinței civile nr.553/24.04.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații - pârâți CURTEA DE APEL GALAȚI și TRIBUNALUL G, intimatul - expert CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII, intimații - reclamanți și, cauza având ca obiect drepturi bănești.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 27.08.2009 care s-au consemnat în încheierea de ședință din aceeași zi când instanța având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea în cauză la data de 1.09.2009.

CURTEA

Asupra recursului înregistrat la Curtea de Apel Galați - Secția Conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr-;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.553/24.04.2008 Tribunalul Galați a admis excepția prescripției invocată din oficiu și în consecință a respins pretențiile aferente lunii ianuarie 2005 - 21 februarie 2005, ca fiind prescrise.

admis în parte acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL GALAȚI și TRIBUNALUL GALAȚI.

Au fost obligați pârâții să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 30 % din salariul brut lunar începând cu 22.02.2005 la zi și, în continuare, până la încetarea cauzei de discriminare.

Au fost obligați pârâții să plătească reclamanților indexările corespunzătoare anului 2007, respectiv 5 % începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul din luna decembrie 2006, 2 % începând cu 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007, 11 % începând cu data de 1.10.2007 față de nivelul din luna 2007 și, în continuare, până la încetarea cauzei de discriminare, indexări ce vor fi aplicate la valoarea de referință sectorială.

Au fost obligați pârâții să plătească reclamanților sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 % din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 22.02.2005 până la 01.02.2007.

Au fost obligați pârâții la plata drepturilor salariale, mai sus menționate, corespunzător perioadei lucrate, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Prin cererea formulată la data de 22.02.2008 reclamanții si au solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției, Tribunalul Galați și Curtea de Apel Galați la plata drepturilor salariale reprezentând spor de confidențialitate de 30% din salariul de bază brut lunar pe o perioadă de 3 ani raportată la data sesizării instanței și în continuare până la încetarea cauzei de discriminare, indexările acordate în conformitate cu prevederile legale pe anul 2007 și în continuare până la încetarea discriminării și la plata actualizată în favoarea fiecărui reclamant a sporului de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50% prev. de art. 47 din Legea nr. 50/1996 calculat din salariul de bază brut lunar începând cu data de ianuarie 2005 - 01.02.2007.

Au solicitat reclamanții ca aceste drepturi salariale să fie actualizate funcție de indicele de inflație până la data achitării integrale a sumelor datorate.

În motivarea cererii au arătat reclamanții că sunt judecători și că au obligația de a păstra secretul profesional prin lege respectiv art.91 din Legea 303/2004 și obligația de a păstra secretul deliberărilor și al voturilor la care au participat inclusiv după încetarea exercitării funcției.

De asemenea, aceeași obligație este instituită și prin art. 10 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor prin Codul Deontologic ( Hotărârea 328/2005 a ) art. 15.

Toate aceste texte se traduc prin aceea că judecătorii au instituită clauza de confidențialitate prin lege, nerespectarea ei angajând răspunderea disciplinară.

Prin Legea nr. 182/2002 și HG585/2002 s-a recunoscut că magistrații gestionează informații clasificate.

Obligația de a respecta clauza de confidențialitate prin interdicția de a transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul executării contractului este retribuită de legiuitor prin plata unui spor al cărei cuantum variază de la 15% la 30% în domenii ca administrația publică, armata, poliție și este reglementat prin OG9/2001, Legea 444/2006 prin care s-a aprobat OG19/2006, OG6/2007, Legea 656/2002.

Tratamentul diferențiat creat prin dispozițiile legale sus indicate confirmă discriminarea acestei categorii profesionale prin neacordarea sporului în condițiile în care obligația rezultă în sarcina acestora din texte de lege cu caracter imperativ.

Reclamanții si-au completat ulterior motivarea solicitării de acordare a sporului de confidențialitate ( fila 3 si următoarele - dosar fond).

Au mai arătat în justificarea acestei cereri că acest spor de-a lungul anilor a fost instituit de legiuitor pentru categorii variate de persoane din cadrul unor diverse instituții și autorități publice astfel:

1. Legea nr.127/1997 a acordat spor de confidențialitate salariaților din cadrul Camerei Deputaților și Senatului care desfășoară activități sau realizează lucrări cu caracter confidențial.

2. OUG nr.197/1999 aprobată prin Legea nr.384/2002 a acordat un astfel de spor salariaților din cadrul Agenției Naționale pentru Locuințe.

3. OUG nr.57/2000 modificată prin nr.OG9/200l și aprobată prin Legea nr.151/2002 a acordat spor de confidențialitate într-un procent variabil între 20 și 30% personalului din cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercițiul funcției.

4. Legea nr.8/2001 și apoi Legea nr. 495/2004 completată și modificată de nr.OUG204/2005 a acordat spor de confidențialitate de 15% membrilor corpului diplomatic și consular al României, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercițiul funcției.

5. OUG nr.l53/2002 a acordat un spor de până la 25% personalului din cadrul Oficiului Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat.

6. Legea nr.656/2002 modificată prin Legea nr.230/2005 și Legea nr.405/2002 s-a acordat un astfel de spor - variabil în timp între 25% și 15% pentru unele categorii de personal și membrilor plenului Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor.

Actele normative care au reglementat salarizarea funcționarilor publici începând cu anul 2003, precum și cele care au reglementat creșterile salariale din sectorul bugetar în aceeași perioadă, au plafonat cuantumul sporului de confidențialitate la un procent de maxim 15% (uniformizând astfel diversele reglementări existente).

Astfel, pentru perioada avută în vedere prin prezenta acțiune, sunt relevante:

- art.13 alin.1 din nr.OUG123/l1.12.2003 publicată în Monitorul Oficial nr.919/22.12.2003, privind creșterile salariale acordate personalului din sectorul bugetar pentru anul 2004, acordat un spor de până la 15% pentru personalul contractual din aparatul de lucru al Guvernului, precum și din instituțiile și autoritățile publice pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor.

- ulterior, art.18 alin 1 din nr.OUG92/l0.l1.2004 publicată în Of.nr.l091/23.l1.2004 și aprobată prin Legea nr.76/2005 privind salarizarea funcționarilor publici în 2005, stabilit că sporul de până la 15% se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului precum și din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.

- Aceleași dispoziții se regăsesc și în nr.OG9/2005 și nr.OG3/2006 privind creșterile salariale ale personalului bugetar.

Mai mult, în mod separat:

7. Legea nr.184/17.05.2004 publicată în Of. nr.461/24.05.2004 a acordat spor de confidențialitate de până la 15% personalului din cadrul Consiliului Concurenței.

8. Legea nr.324/14.07.2006 publicată în Of.626/20.07.2006 care a modificat nr.OG13 7/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, a acordat spor de confidențialitate personalului din cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (art.30 alin.3 din nr.OG13 7/2000 republicată).

9. Legea nr.444/2006 care a modificat și aprobat nr.OG19/2006 privind creșterile salariale acordate personalului militar și funcționarilor publici, cu statut special, din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, s-a prevăzut că "pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul sau avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.

10. De asemenea, prin dispozițiile art.15 alin.1 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzuți în Legea nr.444/2006 ci și altor categorii de funcționari publici, respectiv celor din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.

Aceste categorii de personal au primit spor de confidențialitate și anterior anului 2007.

Ne aflam astfel în situația de a constata că magistrații care dispun și supraveghează exercitarea unor activități prin care se obțin informații confidențiale nu beneficiază de spor de confidențialitate în timp ce persoanele care execută dispozițiile respective beneficiază.

Pe de altă parte, se remarcă că anumite categorii de personal beneficiază de spor de confidențialitate pentru simplul fapt că potrivit Codului Muncii, au obligația de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul executării contractului individual de muncă (așa-zisa clauză de confidențialitate).

În aceste condiții, cu atât mai mult apare ca justificată acordarea sporului de confidențialitate acelor categorii de personal care au acces la informații clasificate și dețin certificate eliberate în acest sens.

Conform art.2 a1.3 din nr.OUG137/2000 "sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de alin.1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificative obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare".

Potrivit art.27 al.1 din nr.OG137/2000 republicată, "în toate cazurile de discriminare prevăzute în prezenta ordonanță, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare potrivit dreptului comun".

În motivarea celui de-al doilea capăt de cerere acordarea de creșteri salariale reprezentând indexările acordate în conformitate cu prevederile legale pe anul 2007 și în continuare până la încetarea discriminării reclamanții au arătat următoarele:

Drepturile de salarizare ale magistraților au fost reglementate prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.177/18.12.2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, aprobată prin Legea nr.347/2003, acest act normativ fiind abrogat prin Ordonanța de Urgență nr.27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.

Atât în legea precedentă prin art.41, cât în cea în vigoare, prin art.35 a prevăzut în mod expres că drepturile de salarizare prevăzute vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate în conformitate cu prevederile legale.

În anul 2007 Guvernul României a acordat următoarele indexări:

- Ordonanța nr.l 0/31.01.2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în 2007 personalului salarizat potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.-;

- Ordonanța nr.6/24.01.2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici;

- Ordonanța nr.8/24.01.2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din alte unități din justiție;

- Ordonanța nr.11/31.01.2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului didactic din învățământ;

- Ordonanța nr.16/31.1 0.2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului salarizat potrivit Legii nrA95/2004;

- Ordonanța nr.27/31.01.2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi;

- Legea nr.232/06.07.2007 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr.61/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale ale funcționarilor publici.

Aceste acte normative prevăd creșteri salariale cu 5% începând cu 01.01.2007, cu 2 % începând cu 01.04.2007 și 11% de la 01.10.2007 (în 3 tranșe) pentru întreg personalul din sectorul judiciar, cu excepția judecătorilor și procurorilor de la curțile de apel, tribunale, judecătorii și de la parchetele de pe lângă acesta.

Prin urmare, prin excluderea acestei categorii de la creșterile salariale mai sus menționate s-a creat un caz de discriminare iar discriminarea astfel creată se constituie în prejudiciu creat, actual și viitor pentru judecători, și în încălcarea dispozițiilor legale imperative din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul judiciar.

Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute în alin. 1, față de alte persoane în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Decizia Curții Constituționale nr.1/08.02.1994 a stabilit că tratamentul diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să justifice rațional; în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

Decizia Curții Constituționale nr.135/05.11.1996 a reținut că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Codul muncii - Legea nr.53/2000 - art.5 - principiul nediscriminării: În cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii. Orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat este interzisă. Constituie discriminare directă și actele și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiată pe unul sau mai multe criterii, care au ca scop sau efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute de legislația muncii.

Constituie discriminare indirectă actele și faptele întemeiate aparent pe alte criterii decât cele prevăzute în alin.2, dar care produc efectele unei discriminări directe.

Art. 154 alin.3 - la stabilirea și acordarea salariului este interzisă orice discriminare.

Art. 295. Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă întemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

În art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală.

Acest drept este considerat prin Convenția nr.lll privind discriminarea în domeniul forței de muncă și profesiei, adoptată în anul 1958 de Generală a dar și prin legislația internă, Legea nr.53/2003 stabilind în art.6 alin.2 dispoziție de principiu conform căreia "tuturor salariaților le este recunoscut dreptul la plată egală pentru muncă egală."

*

În motivarea acestui capăt de cerere privind plata actualizată în favoarea fiecărui reclamant a sporului de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50% au arătat reclamanții că au dobândit acest drept prin Legea nr.50/1996. Acest text a fost însă abrogat expres prin art. 42 din OG83/2000 însă ei consideră că abrogarea nu produce efecte juridice deoarece actul de abrogare - ordonanța - este un act normativ de nivel inferior legea 50/1996, fiind inacceptabilă o asemenea tehnică legislativă raportat la Constituția României și la art.56 din Legea 24/2000.

Pe de altă parte conform art. 1 Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale prevede că:"Orice persoană fizică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Un drept salarial este un drept de creanța și este un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO.

Prin abrogarea art. 47 din Legea 50/1996 reclamanții consideră ca au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun, iar OG83/2000 nu arată utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Potrivit art. 20 alin. 2 Constituție:" Dacă exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

*

Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii cu toate capetele de cerere motivându-și în esența opinia pe următoarele:

- drepturile solicitate nu sunt prevăzute de lege;

- drepturile reclamanților sunt reglementate prin lege speciala astfel ca aceștia nu trebuie sa se raporteze la alte categorii profesionale.

- a acorda un drept unei categorii profesionale și a nu-l acorda altei categorii profesionale este o opțiune a legiuitorului, iar disp. OUG137/2000 nu dau voie instanțelor in a cenzura voința legiuitorului. Ordonanța protejează drepturi in referire la modul de aplicare a unor dispoziții legale si nu la examinarea soluțiilor legislative alese de legiuitor.

- dreptul la sporul de confidențialitate nu este un drept acordat de lege magistraților, iar dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție.

- Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării in hotărârea nr. 233/29.08.2007 a statuat ca "diferitele categorii de salariați determina soluții diferite legiuitorului in ceea ce privește salarizarea acestora fără ca prin această soluție să se încalce principiul egalității".

Din examinarea tuturor dispozițiilor legale care prevăd acordarea unui spor de confidențialitate dar în beneficiul altor categorii profesionale, apare cu evidență faptul că sporul de confidențialitate recunoscut diferitelor categorii de salariați nu este identic din punctul de vedere al activităților desfășurate, al modului de acordare ori cuantumului, așa încât există dificultăți în a reține "situația comparabilă" - categoriile profesionale în raport cu care reclamanții consideră că se afla într-o situație comparabilă, element indispensabil pentru a putea vorbi de o discriminare.

Astfel, în anumite cazuri legiuitorul are în vedere "informații clasificate", astfel cum sunt reglementate acestea în Legea nr.182/2002 privind protecția informațiilor clasificate ("informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie sa fie protejate"), iar în alte situații doar întocmirea unor lucrări sau desfășurarea unor activități cu caracter confidențial, fără a fi vorba de acces la informații clasificate.

Nu orice diferență de tratament semnifică discriminare; pentru a putea fi reținut tratamentul diferențiat injust este necesar să se stabilească ca persoane aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar, dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.

Curtea Constituționala prin decizia 108/14.02.2006 a statuat că: "Curtea, prin Decizia nr. 108 din 14 februarie 2006. a reținut, în esență, că sporurile, premiile și alte stimulente, acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar reprezintă opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Astfel, principiul egalității în drepturi și al nediscriminării, invocat de autorul excepției, aplicându-se doar situațiilor egale ori analoage, tratamentul juridic diferențiat, stabilit de legiuitor în considerarea unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă în cauza de fața nici privilegii și nici discriminări."

- Nici indexările nu pot fi acordate, a considerat pârâtul Ministerul Justiției întrucât această categorie profesională a beneficiat de creșteri salariale substanțiale atât în anul 2006 cât și în anul 2007.

- sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost abrogat astfel că nu mai poate fi solicitat.

Analizând cererile reclamanților si susținerile pârâților din întâmpinări precum și actele dosarului Tribunalul a reținut următoarele:

Asupra excepției prescripției instanța a reținut că pretențiile reclamanților anterioare datei de 22.02.2005, sunt prescrise având în vedere că data introducerii acțiunii este 22.02.2008.

Toate cererile părților sunt solicitate în baza OG137/2000, ca urmare a aplicării unui tratament discriminatoriu și nu în baza unor texte legale în vigoare la acest moment. Reclamanții au susținut că au fost discriminați de legiuitor prin diferite reglementari legale.

Se impune, în prealabil, a se stabili dacă instanța de judecată are puterea și competența de a constata sau măcar de a verifica dacă un text de lege este sau nu discriminatoriu, mai exact, dacă se poate supune controlului judecătoresc opțiunea legiuitorului de a da unei anumite categorii profesionale un drept și de a nu acorda alte categorii profesionale acest drept. Această teză a fost susținuta de pârâtul Ministerul Justiției.

Tribunalul a înlăturat aceasta susținere și a considerat că poate verifica dacă exista sau nu discriminare în textele de lege invocate în urma căreia reclamanții solicită despăgubiri civile și asta deoarece art. 2 din OG137/2000 atunci când definește noțiunea de discriminare arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentate sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniu politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice." Prin urmare, dacă analizăm acest text rezultă că poți fi discriminat într-un drept recunoscut de lege, dar poți fi discriminat și în alte drepturi. Aceasta rezultă din exprimarea " care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii. a drepturilor omului. sau drepturilor recunoscute de lege în toate domeniile". Prin urmare nu este obligatoriu ca dreptul să fie clar recunoscut de lege deci poate fi orice alt drept. Aici reclamanții invocă că sunt discriminați de legiuitor atunci când a dat una sau mai multe legi.

Discriminarea poate izvorî chiar și din lege. OG137/2000 apără pe toți cetățenii de orice fel de discriminare în modul de exercitare a drepturilor lor (recunoscute de lege sau drepturile fundamentale) dar și de discriminările rezultate din lege fără o rațiune firească, logică, rațională și de bun simț.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 2 alin. 1 unde se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere etc. precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect înlăturarea, recunoașterii, folosinței, exercitării.". Prin urmare discriminarea poate rezulta din orice chiar și din lege. La art. 18 alin.1 din OG137/2000 se prevede ca unul din rolurile este și acela de armonizare a dispozițiilor din cuprinsul actelor normative care contravin principiului nediscriminării și pot fi verificate prin această perspectivă de sau de instanțe pe cale incidentală.

Având în vedere plenitudinea de jurisdicție a instanțelor precum și dispoziția legală menționată s-a apreciat că prin intermediul instanțelor judecătorești se poate constata pe cale incidentală că o anumită lege reglementează în mod discriminatoriu anumite drepturi și poate repara prejudiciile aduse persoanei discriminate prin despăgubiri.

Toate cererile reclamanților vizează acordarea de drepturi bănești în mod preferențial pentru anumite persoane cu excluderea nefireasca și fără o explicație logică a magistraților.

Pentru a analiza dacă există sau nu o discriminare adusă magistraților judecători, categoria din care fac parte reclamanții, trebuie găsit criteriul și rațiunea legiferării, scopul legii. Odată găsit acest criteriu putem determina sfera persoanelor cărora li se aplica respectiva reglementare și găsind sfera persoanelor putem constata mai apoi dacă anumite persoane sau categorii profesionale/sociale etc. sunt sau nu justificat excluse și dacă sunt excluse trebuie analizat în final cauza excluderii și utilitatea acestei excluderi.

Prima cerere a reclamanților vizează un spor de confidențialitate de 30% din salariul brut.

Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, se va cerceta situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale.

Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, aceștia se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.

Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.

Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamantele, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.

Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, s-a apreciat că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.

Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.

Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).

Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.

Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.

Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.

Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).

În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului

Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din nr.OUG137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Or, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.

Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, s-a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

*

În ceea ce privește capătul de cerere privind indexările acordate în conformitate cu prevederile legale pe anul 2007,Tribunalul a reținut următoarele:

Printr-o o serie de acte normative (de exemplu: G nr.10/2007; G nr.11/2007; G nr.16/2007; G nr.27/2007; Legea nr.232/2007; G nr.8/2007; G nr.20/2007; G nr.23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.

Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio - profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art.1 din G nr.10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art.1 din G Nr.10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din G nr.10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art.19 din G nr.10/2007); personalul Curții de Conturi (art.2 din G nr.27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art.1 din G nr.10/2007); personalul auxiliar din justiție (art.31 din G nr.8/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art.1 din G nr.11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art.1 din G nr.16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct.5 din Legea nr.232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art.1 pct.3 din G nr.23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art.1 din G nr.20/2007).

de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art.29 - 32 din Legea nr.24/2000 și potrivit art.6 din Legea nr.52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.

În nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților. Cu toate acestea, reclamanților (personal salarizat prin G nr.27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007. Nu corespunde adevărului faptul că, prin Legea nr.45/2007, indemnizațiile reclamanților ar fi fost majorate la fel ca și în cazul celorlalți bugetari, deoarece această lege nu indexează indemnizațiile de încadrare ale reclamanților.

Dimpotrivă, această lege nu face decât să reinstituie sporul de vechime în favoarea reclamanților, tocmai datorită constatării de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a unei alte discriminări a categoriei socio-profesionale a reclamanților. Ori, este inadmisibilă operarea unei noi discriminări (constând în neacordarea majorărilor anuale destinate contracarării erodării salariilor datorită creșterii prețurilor de consum și a inflației) sub pretextul înlăturării unei discriminări preexistente (cea a neacordării sporului de vechime).

În concluzie, cu alte cuvinte, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.

Prin sistemul de salarizare se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.

Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).

În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.

Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din nr.OUG137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos (condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta ideea că această creștere a prețurilor de consum și inflația nu ar afecta toate salariile și puterea acestora de cumpărare.

Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește majorările anuale pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că li se plătește salariul în aceeași monedă națională ca și reclamanților și trebuie tratați în mod egal în materie de salarizare.

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contracararea efectelor creșterii prețurilor de consum și a inflației.

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față de aceleași prestații în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată și remunerată pentru alții în monedă devalorizată.

De asemenea, conform principiilor cuprinse în art.154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una în monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflația.

Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeași monedă.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din nr.OG10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.

Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.

În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.

În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 Cod civil. În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.

Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a găsit-o admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor și adaosurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.

Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu.

Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.

Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților, motiv pentru care a procedat la admiterea acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.

*

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea unui spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar ".

Este adevărat că prin art. I pct. 42 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres.

Însă, procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale de principiu referitoare la delegarea legislativă cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanțe.

Astfel, potrivit art. 108 alin. 3 din Constituție ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta.

Or, prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe doar cu privire la modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.

Cu toate acestea, prin nr.OG 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art. 56-62 ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.

Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării si completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii, a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.

Este de remarcat în acest context, că acolo unde legiuitorul a avut intenția să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare.

Într-adevăr art.47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat, dar această abrogare nu poate produce efecte juridice, atâta vreme cât Ordonanța nr. 83/2000 este un act normativ de nivel inferior Legii nr.50/1996, fiind evidentă contradicția sa cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr.24/2000.

Pe de altă parte art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că " Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".

Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți, fiind un drept de creanță este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin abrogarea art.47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.

Din cuprinsul nr.OG83/2000 prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Așadar, există conflict între art.1 pct.42 din OG nr. 83/2000, care a abrogat art.48 din Legea nr. 50/1996 și art.1 din protocolul adițional a la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a da preponderență și a lua aplicarea acestui din urmă text.

În cauză sunt incidente și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice care la art.19 pct.3, stabilește că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse că înlăturarea unui spor a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Cu privire la actualizarea prejudiciului cu indicele de inflație, s-a apreciat că au incidență prevederile art. 1082 din cod civil și art. 161 din Codul muncii.

Instanța față de dispozițiilor art. 329 alin.3 din Codul d e procedură civilă, a avut în vedere dispozițiile Deciziei nr. 21 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5/2008, prin care a admis recursul în interesul legii și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la îndemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.

Întrucât problema de drept, a fost dezlegată prin decizia pronunțată în interesul legii de, decizia fiind obligatorie pentru instanțele de judecată, în cauză nu mai pot fi făcute interpretări cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor legale și apărările pârâtei fiind înlăturate.

Față de cele mai sus arătate instanța de fond admis în parte acțiunea reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției considerând-o nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:

În primul rând arată că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Prin interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor legale și statuând în sensul obligației stabilite în sarcina pârâților prin dispozitiv, de a plăti un drept care nu este prevăzut de lege, se instituie noi norme, se adaugă la lege, ceea ce constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, încălcându-se astfel principiul separării puterilor în stat.

Competența de a reconsidera poziția față de drepturile salariale cuvenite personalului auxiliar de specialitate revine legiuitorului și nu instanței de judecată, reprezentând o problemă de legiferare și nu de interpretare a unei legi.

În al doilea rând, hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, devenind incident motivul de recurs prev.de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Astfel, nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze sporul de confidențialitate al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor.

În mod greșit instanța de fond a reținut că și reclamanții au dreptul la indexări corespunzătoare anului 2007.

Astfel, dreptul la indexare nu se regăsește printre măsurile de protecție salarială garantată de Constituția României și nici nu este expres prevăzut în legislația aplicabilă în domeniul salarizării judecătorilor și procurorilor și în mod greșit instanța a reținut că acest drept este inclus în dreptul la salarii, ocrotit prin art.41 din Constituția României și de art.154 din Codul muncii.

În concluzie a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

În drept, a invocat disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Intimații nu s-au prezentat în instanță și nici nu au formulat întâmpinare.

Examinând hotărârea recurată din prisma motivelor invocate de pârâtul Ministerul Justiției sub celelalte aspecte de fapt și de drept, în conf.cu disp. art. 304 și 304¹Cod procedura civila Curtea apreciază că acesta este nefondat însă pentru următoarele considerente:

În cauză, la data de 15 decembrie 2008, s-a pronunțat decizia nr. 46 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul procurorilor și judecătorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților si a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora.

S-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară respectiv salariul de bază lunar.

, potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 6 decembrie 2007 in Cauza Beian contra României), rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa contradicțiile jurisprudenței, fiind mecanismul capabil sa asigure coerenta practicii, in scopul de a se evita insecuritatea juridica și incertitudinea.

În consecință, față de faptul că s-a pronunțat o decizie ca urmare a promovării recursului în interesul legii asupra interpretării art. 47 din Legea nr. 50/1996, Curtea nu poate da o alta soluție și nu poate emite o altă interpretare contrară deciziei nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De altfel, prin Decizia nr. 93 din 11 mai 2000, Curtea Constituțională a statuat ca, în temeiul art. 329 din Codul d e procedură civilă, scopul reglementarii recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării. Pentru realizarea acestui scop Curtea Supremă de Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești. Potrivit aceluiași text, dezlegarea dată de instanța supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanțe.

" de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza " contra Regatului Unit", 1995) - in orice sistem juridic exista, in mod inevitabil, un element de interpretare judiciara [.]".

Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.

Pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natura să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituție în conformitate cu care: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări."

Printr-o altă decizie, nr. 528/02.12.1997, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 lit. d) si ale art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, statuând că: "Principiul supunerii judecătorului numai față de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituție, nu are și nu poate să aibă semnificația aplicării diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de subiectivitatea interpretării aparținând unor judecători diferiți. O asemenea concepție ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenței judecătorilor, a unor soluții ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeași, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecință." De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeași decizie, ca "Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusă și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deci inclusiv a autorității judecătorești, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia și a aceleiași legi soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii".

Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că această soluție legislativă este în concordanta și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un "proces echitabil", conform art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin hotărârea pronunțată în cauza "Brincat contra Italiei", 1992) ca independența judecătorilor este privita în raport cu puterea executivă, fără ca această independență sa excludă subordonarea fata de alți judecători, dacă aceștia se bucura, ei înșiși, de independență față de puterea executivă.

Întrucât decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a emis după data pronunțării hotărârii primei instanțe, devin aplicabile disp.art.305 Cod procedură civilă, fiind vorba de un înscris nou.

În ceea ce privește critica adusă hotărârii instanței de fond referitor la faptul că a acordat majorări salariale în anul 2007 fără a exista bază legală,apreciem că este întemeiată.

Intimații-reclamanți susțin că au fost discriminați prin lege, în sensul că tuturor bugetarilor li s-au acordat majorări salariale în anul 2007, ei fiind excluși.

Curtea reține că art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și toate normele internaționale în materie de discriminare presupun existența unui drept fundamental sau a unui alt drept recunoscut de lege.

Nediscriminarea nu este un drept în sine, ci se referă la modul de exercitare a unor drepturi, respectiv la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.

Prin Decizia nr.818/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat ca prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și sa le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.

De asemenea, rolul instanțelor de judecată nu este să cenzureze soluția aleasa de legiuitor in stabilirea retribuției unor categorii profesionale și sa stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se astfel, pe cale judiciară, sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin actele normative, întrucât s-ar încălca astfel rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat.

Prin Decizia nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natura constituțională între Parlament, Guvern și instanțele judecătorești, reținând că doar Parlamentul și Guvernul, prin delegare legislativă, au competența de a institui, modifica sau abroga normele juridice cu putere de lege, rolul instanțelor judecătorești fiind de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Mai mult Curtea Constituțională a considerat că acordarea unor drepturi decât cele prevăzute expres de lege este o depășire a puterii judecătorești.

Acordarea unor drepturi sau sporuri peste cele prevăzute de lege ar însemna ca instanța să-și depășească atribuțiile puterii judecătorești.

În speță, practic reclamanții solicită să li se aplice niște majorări salariale de care, potrivit legii, nu au beneficiat, ca urmare acțiunea formulată de aceștia este nefondată.

În consecință, în baza disp.art.312 al.1,2 și 3 Cod procedură civilă se va admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI și LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.553/24.04.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-.

Se va modifica în parte sentința civilă nr. 553/24.04.2008 Tribunalului Galați în sensul că reduce cuantumul sporului de confidențialitate de la 30% la 15%, cu menținerea celorlalte dispoziții referitoare la acest spor.

Se va respinge capătul de cerere privind acordarea indexărilor corespunzătoare anului 2007 și se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI și LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5 împotriva sentinței civile nr.553/24.04.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-.

Modifică în parte sentința civilă nr. 553/24.04.2008 Tribunalului Galați în sensul că:

Reduce cuantumul sporului de confidențialitate de la 30% la 15%, cu menținerea celorlalte dispoziții referitoare la acest spor.

Respinge capătul de cerere privind acordarea indexărilor corespunzătoare anului 2007.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică din 1 2009.

Președinte, - -	Judecător, - -	Judecător, - -
Grefier, - -

dec.jud./30.09.2009

Tehnored./8 ex./ 02 Octombrie 2009

Fond:-

Asistenți jud.- C-tin - Com.6 ex părți/

Președinte:Mihaela Neagu
Judecători:Mihaela Neagu, Marioara Coinacel, Elena Romila

Vezi şi alte speţe de drept civil: