Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 851/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.5542/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.851/
Ședința publică de la 17 februarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.4818 din data de 03.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.17571/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații, -, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul București, având ca obiect:"drepturi bănești - spor de 50%".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurențiiMinisterul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publiceși intimații, -, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul București.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, având în vedere împrejurarea că recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, prin cererea de recurs dedusă judecății a solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 Cod proc. civilă, și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.4818 din data de 03.06.2009, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.17571/3/LM/2009, s-a admis excepția autorității de lucru judecat privind pe reclamanții și și în consecință s-a respins acțiunea acestora pentru autoritate de lucru judecat; s-a disjuns judecata cauzei privind pe reclamanta și s-a dispus formarea unui nou dosar, cu termen la data de 17.06.2009, s-a admis acțiunea celorlalți reclamanți, -, -, -, --, Lucu, și, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților.
Prin aceeași sentință, s-au obligat pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul București să plătească acestor reclamanți drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază brut lunar începând cu 07.06.2008 și în continuare; s-a obligat pârâtul Tribunalul București să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale acestor reclamanți și s-a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plăților cu privire la acești reclamanți.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanții, -, -, -, - -, și lagăr sunt grefieri în cadrul Tribunalului București, iar reclamantele și sunt agent procedural și respectiv aprod în cadrul aceleiași instanțe.
Cu privire la excepția autorității de lucru judecat pentru pretențiile reclamantelor, și, instanța a avut în vedere sentința civilă nr.2197/06.06.2008 a Tribunalului Teleorman, Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, contencios Administrativ și Fiscal, definitivă prin decizia civilă nr.3583/R/20.05.2009, în baza căreia au fost respinse pretențiile reclamantelor, ca neîntemeiate.
Instanța de fond examinând acțiunea reclamantelor și prin raportare la sentința civilă nr.2197/06.06.2008 a Tribunalului Teleorman, Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ și Fiscal, definitivă prin decizia civilă nr.3583/R/20.05.2009, a arătat că în cauza sunt întrunite cumulativ elementele autorității de lucru judecat, potrivit art.1201 Cod civil.
În temeiul acestei dispoziții legale, s-a considerat că este autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauza și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.
S-a constatat că, între cele două cauze există identitate de părți, acestea participând în aceeași calitate.
De asemenea, s-a reținut că obiectul reprezintă atât pretenția formulată prin cerere, cât și dreptul subiectiv invocat, iar între cele două cauze există identitate de obiect, deoarece în ambele instanța a fost sesizată cu pretențiile reclamantei privind sporul de 50% și cererile accesorii, precum și există și identitate de cauză, deoarece fundamentul raportului juridic dedus judecății, temeiul juridic al cererii este același.
În ceea ce o privește pe reclamanta instanța de fond a constatat faptul că, potrivit actului adițional privind modificarea elementelor contractului individual de muncă nr.371/01.11.2000 încheiat între pârâta Curtea de APEL BUCUREȘTI și reclamanta, acesteia i-a fost schimbată încadrarea în muncă, începând cu data de 09.06.2008, din funcția de agent procedural în cea de grefier, fapt ce se impunea aflarea fundamentului raportului juridic dedus judecații, reținut de Curtea de APEL BUCUREȘTI în pronunțarea deciziei civile nr.3583/R/20.05.2009. pentru a se verifica identitatea de cauză juridică necesară soluționării excepției de lucru judecat.
S-a considerat că potrivit aceleiași sentințe aceiași pârâți au fost obligați la plata către reclamanții, -, -, -, - -, și lagăr a sumelor reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, pentru perioada 24.09.2004-06.06.2008, respingându-se pretențiile reclamanților referitoare la plata în continuare a acestui spor. În motivarea acestei ultime soluții instanța a avut în vedere faptul că reclamanții nu au probat suferirea unui prejudiciu.
S-a arătat că, în cauză nu există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, întrucât nu există identitate de cauză juridică, prezenta acțiune nefiind fundamentată pe același temei juridic, respectiv, răspunderea civilă delictuală, ci pe art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, astfel cum acesta a fost interpretat de jurisprudența instanței de la Strasbourg în materie.
Pe fondul cauzei s-a reținut și faptul că potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judiciare "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Prin art.I pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, art.47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat expres.
S-a precizat că, prin Decizia nr.21/10.03.2008 instanța supremă a admis recursul în interesul legii și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000.
Astfel, prin art.30 din OG nr.8/2007, actul normativ cadru privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești, se prevede că la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe se abrogă legea nr.50/1996.
În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, instanța de fond a reamintit jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului privind instituțiile reglementate prin Convenție, conform căreia bunurile în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 pot fi fie bunuri existente (vezi der Mussele contra Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 23, 48, și Malhous contra (dec.) [GC], nr. 33071/96, CEDO 2000-XII), fie valori patrimoniale, inclusiv creanțele, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate (vezi, de exemplu, Compania și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21 31, și și alții contra Greciei, nr. 49144/99, 18 aprilie 2002, 24).
S-a menționat că, sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți fiind un drept de creanță este un bun în sensul art.l din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru a stabili dacă a existat o privare de proprietate în sensul celei de-a doua norme a aceluiași articol, s-a arătat că este necesar să se examineze nu numai dacă a existat o expropriere formală sau transferul dreptului de proprietate, dar, de asemenea, de a examina dacă circumstanțele faptelor au condus la o expropriere de fapt. Acest fapt a fost evidențiat în mod clar în cazul și Suedia care viza impunerea titlului de expropriere și dispozițiilor de interzicere asupra bunurilor în, Suedia, în care Curtea a observat că: "în absența unei exproprieri formale, sau cu alte cuvinte a unui transfer al dreptului de proprietate, Curtea a considerat că trebuie să privească dincolo de aparențe și să examineze circumstanțele faptelor invocate. Din moment ce Convenția protejează drepturi "concrete și efective". este necesar a se stabili dacă situația în cauză, astfel cum au pretins petiționarii, a condus la o expropriere de fapt" (parag.63).
S-a mai arătat că, prin abrogarea art.47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui "bun", operand astfel o expropriere de fapt.
în dreptul la proprietate cade sub rezerva exigenței securității juridice sau legalității. Această exigență este enunțată în mod explicit în cea de-a doua frază din primul paragraf din Articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede că lipsirea de proprietate trebuie să fie efectuată în "condițiile prevăzute de lege". Cu toate acestea, principiul securității juridice este inerent ansamblului prevederilor Convenției și trebuie să fie racordat la oricare din cele trei norme stipulate în Articolul 1. Securitatea juridică presupune existența și respectarea prevederilor suficient de accesibile și precise ale legislației naționale, care satisfac exigențele esențiale impuse de conceptul de "drept". Cu alte cuvinte, sintagma "în condițiile prevăzute de lege" nu se limitează doar la legislația națională. Convenția urmărește să asigure racordarea legislației naționale la exigențele esențiale impuse de "drept". Aceasta implică o procedură echitabilă și adecvată și, anume, că măsura în cauză trebuie să fi e impusă și executată de către o autoritate competentă și să nu fie arbitrară. De asemenea, trebuie să existe garanții procedurale împotriva abuzului de putere din partea Statului.
S-a avut în vedere că, în cauză privarea de proprietate a fost prevăzută de lege, respectiv de art.I pct.42 din nr.OG83/2000, dispoziție suficient de accesibilă și precisă, care satisface exigențele esențiale impuse de conceptul de "drept".
S-a mai constatat însă că lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.l din Protocolul adițional nr.l la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
S-a apreciat că, din cuprinsul OG nr.83/2000 prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și a personalului auxiliar de specialitate de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihice.
Mai mult, în perioada respectivă drepturile salariale ale magistraților și ale personalului auxiliar de specialitate au fost majorate astfel că abrogarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică apare cu atât mai lipsită de utilitate publică.
De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunțat in cauza împotriva României 1, din 06.12.2007, constatând încălcarea articolului 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, precum si a articolului 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție combinat cu articolul 14.
În fapt, reclamantul s-a plâns de refuzul autorităților romane de a-i acorda drepturile prevăzute de Legea nr.309/2002 pentru munca obligatorie efectuata in timpul serviciului militar. Reclamantul s-a plâns si de faptul ca este victima unei discriminări, având in vedere ca situația sa este similara celei in care s-au aflat alte persoane cărora instanțele interne si înalta Curte de Casație si Justiție le-a recunoscut aceste drepturi. In plus, față de jurisprudența divergenta a instanțelor in materie, reclamantul a invocat si încălcarea dreptului sau la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securității raporturilor juridice, precum si sub aspectul si imparțialității instanțelor.
În cauză, Curtea a constatat la data judecării cauzei, în anul 2004, existat o jurisprudență neunitară în aplicarea Legea nr.309/2002 atât la nivel național cât și la nivelul instanței supreme, reamintind că, deși divergentele de jurisprudență sunt inerente oricărui sistem de drept, totuși, instanței supreme îi revine rolul de a regla aceste contradicții. Astfel, instanța europeană a statuat că, divergențele de jurisprudență s-au datorat instanței supreme, iar faptul că aceste divergențe existau chiar la nivelul acestei instanțe, este contrar principiului siguranței raporturilor civile care reprezintă unul din elementele fundamentale ale statului de drept. Sub aspectul și imparțialității instanțelor, Curtea a considerat că nu este necesar să examineze dacă în cauză a existat încălcarea articolului 6 din Convenție.
În plus, Curtea văzând ca în alte cauze similare instanța supremă a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr.309/2002, aceasta a apreciat ca reclamantul avea o legitimă de a obține recunoașterea creanței sale. In concluzie, fata de divergențele din jurisprudența existente la nivelul instanței supreme, și subliniind că articolul 14 din Convenție are caracter exemplificativ, iar nu limitativ {Engel și alții Olanda, 8 iunie 1976, Rasmussen Danemarca, 28 noiembrie 1984), a constatat încălcarea și articolului 1 din Primul Protocol Adițional combinat cu articolul 14 din Convenție.
De altfel, o situație similară a fost dedusă judecății instanței de contencios al drepturilor omului în cauza Driha România, în care reclamantul a invocat încălcarea articolului 1 din Primul Protocol Adițional combinat cu articolul 14 din Convenție prin impozitarea plății compensatorii primite la pensionare, a cărei legalitate a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în condițiile unei jurisprudente neunitare sub acest aspect, întâlnite chiar la nivelul aceleiași instanțe. în cauză apărarea Guvernului în sensul că autonomia de care se bucură instanțele interne în interpretarea legii nu ar putea fi calificată drept discriminare a fost înlăturată de către C, care, constatând faptul că, în absența vreunui motiv de natură a justifica o asemenea discriminare, spre deosebire de reclamant, alți militari trecuți în rezervă au beneficiat de această plată compensatorie fără ca ea să fie grevată de impozit, a constatat încălcarea articolului 14 din Convenție combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În prezenta cauză, situația este similara, neacordarea sporului de 50% din indemnizația de bază brută lunară, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, reclamanților instituind un tratament inegal in raport de reclamanții care l-au câștigat, prin hotărâri judecătorești irevocabile.
S-a mai precizat că, potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare, la drepturile omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța a reținut că există conflict între art.l pct.42 din OG nr. 83/2000, care a abrogat art.48 din Legea nr.50/1996 și art.l din protocolul adițional a la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a da preponderență și a lua aplicarea acestui din urmă text.
Fiind incidente, în cauză, și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice care la art.19 pct.3, stabilește că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implica inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse că înlăturarea unui spor a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Conform art.40 alin.2 Codul muncii, coroborat cu art.3 alin.1 din Decretul nr.92/1976, au fost obligate instanțele corespunzătoare să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
De asemenea, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei si Finanțelor coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea/proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Potrivit art.3 alin.l pct.2 din HG nr.208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice acesta elaborează proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți, așa încât, a fost obligat pârâtul Ministerul Economiei si Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării plăților.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs, în termenul legal, pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, deoarece instanța de fond a admis în mod greșit cererea prin care se solicită acordarea sporului de 50% pentru personalul auxiliar de specialitate, începând din februarie 2007.
S-a arătat că potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, care prevedea sporul de 50% din salariul de bază brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru personalul auxiliar de specialitate a fost abrogat prin art. 42 din OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.
S-a amintit că prin Decizia nr. 21/10.03.2008 instanța supremă a admis recursul în interesul legii și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000.
S-a menționat că din februarie 2007, intrat în vigoare noua lege de salarizare a personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești, OG nr. 8/24.01.2007, care în art. 30 din OG nr. 8/2007 prevedea că la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se abrogă Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
S-a menționat că recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost promovat doar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești republicată, în raport cu prevederile art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
S-a arătat că înalta Curtea constatat doar că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Ca atare, s-a susținut că sporul de 50% nu mai subzistă începând cu februarie 2007 pentru personalul auxiliar de specialitate, în condițiile în care dispozițiile Legii nr. 50/1996, privind salarizarea personalului auxiliar au fost abrogate în întregime.
Recurentul Ministerul Finanțelor Publice, în recursul său întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 pr.civ. a arătat că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
S-a susținut că pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Justiției și Libertăților ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția recurentă în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.
S-a amintit că potrivit art.6 din Legea nr.500/2002, legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie, legilor de rectificare aplicându-se aceleași proceduri ca și legilor anuale cu excepția termenelor din calendarul bugetar.
S-a precizat că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.
S-a învederat că bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, iar pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, reprezintă o implicare în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României.
În sprijinul acestui motiv de recurs, s-a arătat că prin Decizia nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, stabilind cu caracter definitiv și obligatoriu că înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României, însă nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestora.
S-a arătat că prin modul cum instanța de fond a înțeles să soluționeze cauza, obligând prin hotărâre judecătorească Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare, a fost încălcat principiul separației puterilor în stat, consacrat de art.1 alin. 4 din Constituția României.
S-a amintit că în motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut faptul că prin Decizia nr.XXI din 10 martie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta "nu s-a limitat la a clarifica înțelesul unor norme juridice sau a lor de aplicare. Instanța supremă invocând vicii de tehnică legislativă-nerespectarea prevederilor Legii nr.24/2000 sau vicii de neconstituționalitate-încălcarea normelor privind delegarea legislativă-a repus în vigoare norme care își încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorității legiuitoare, însă, o atare operație juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun în această materie."
Prin urmare, s-a arătat că orice inițiativă a instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, s-a susținut că soluția pronunțată de instanță prin sentința civilă nr.4109/14.05.2009 este nelegală atât în ceea ce privește obligarea instituției recurente la alocarea fondurilor cât și cu privire la obligarea celorlalți pârâți la plata sporului de suprasolicitare neuropsihică.
Pe de altă parte, recurentul a invocat excepția lipsei calității procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în calitate de pârât, arătând că în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare Ministerul Justiției și Libertăților are calitatea de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
S-a susținut că legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar și care la lit. d ) - e) stipulează faptul că, "proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite".
Prin urmare, s-a învederat că este lipsit de relevanță faptul că Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât acesta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.
În ceea ce privește cadrul procesual, s-a solicitat a se constata că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul, or între reclamant și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale cam sa justifice chemarea în judecată a instituției recurente.
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul a invocat și dispozițiile art. 1 Ordonanței nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, conform cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
S-a adăugat că potrivit art. 2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Prin urmare, s-a susținut că obligațiile de plată ale Ministerului Justiției și Libertăților în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără nici o legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.
Totodată, s-a arătat că prin art. 25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume, pe tot parcursul anului.
Astfel, s-a menționat că ordonatorii principali de credite au toate posibilitățile legale să obțină fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiari respectiv angajatorilor instituții publice sumele necesare.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, cât și din oficiu, potrivit art.3041 pr.civ. Curtea constată următoarele:
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, magistrații și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, reglementat prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 și prin art. 231 din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, a fost efectiv plătit magistraților și personalului auxiliar de specialitate, fiind evidențiat ca atare în carnetele de muncă.
Prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000, s-a dispus că art. 47 se abrogă. Această ordonanță a Guvernului a fost aprobată prin Legea nr. 334/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 iulie 2001.
Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 a fost emisă, așa cum rezultă din preambul, în baza art. 1 lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
La rândul ei, Legea nr. 24/2000, în vigoare la data emiterii Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, definind modificarea, completarea sau abrogarea unui act normativ, prin art. 57, 58 și 62, precizează că modificarea unui astfel de act constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și redarea lor într-o nouă formulare, iar completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții legislative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, și, în fine, că abrogarea se referă la prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, care trebuie să își înceteze aplicabilitatea.
Reiese deci că modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.
Or, prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial.
În acest fel, prin emiterea Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituția României.
Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.
Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, modificată și completată, lege organică.
În același sens, s-a pronunțat și înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.
Prin decizia nr. XXI/2008, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, instanța supremă a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Prin menționata decizie, înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
A mai reținut instanța supremă că inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231 din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.
Sub acest aspect, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Așadar, a reținut înalta Curte de Casație și Justiție, nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României].
Concluzia instanței supreme a fost în sensul că efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege.
Prin urmare, Curtea reține că, pe de o parte, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - prin care se constată că nici în prezent dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu și-au încetat aplicabilitatea - este ulterioară datei intrării în vigoare a nr.OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, iar pe de altă parte, în ce privește abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin nr.OG 8/2007, își păstrează valabilitatea același raționament dezvoltat de instanța supremă cu privire la abrogarea menționatului text legal prin nr.OG 83/2000.
Astfel, prin Legea nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, act normativ evocat în preambulul nr.OG 8/2007, Guvernul nu a fost abilitat să abroge Legea nr. 50/1996.
Așa fiind, nu poate fi primită prima critică a recurentului în sensul că drepturile pretinse de reclamanți nu mai pot fi recunoscute și plătite după data intrării în vigoare a nr.OG 8/2007.
În ceea ce privește acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pe viitor, Curtea va avea în vedere prevederile art. 4 din Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009 - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice - Anexa nr. VI intitulată " Reglementări specifice personalului din justiție", care au intrat în vigoare la data de 12.11.2009, conform cărora magistrații beneficiază de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 25% din indemnizația de încadrare brută lunară în perioada 12.11.2009 - 31.12.2009 și de 50% inclus în indemnizația de încadrare brută lunară, cu începere din data de 1 ianuarie 2010.
Drept consecință, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va admite recursul, va modifica, în parte, sentința recurată în sensul obligării pârâților la plata sporului de 50% până la data de 12.11.2009.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Trecând la analiza recursului formulat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 cod proc. civilă este nefondat, întrucât instanța de fond a motivat în fapt și în drept care au fost raționamentele pentru care a obligat pârâtul să aloce fondurile necesare plății, hotărârea fiind întemeiată pe aplicarea unor norme legale fără a se depăși limitele puterii judecătorești în detrimentul puterii legislative și fără a adăuga la lege pentru a atrage astfel incidența dispozițiilor Deciziei 818/2008 a Curții Constituționale.
În acest sens, instanța a apreciat că pârâtul are calitate procesuală pasivă dat fiind atribuțiile în materie bugetară reglementate în sarcina sa prin Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 19 din lege, Ministerul Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
În aceste context, Curtea reține că rolul Ministerului Finanțelor Publice este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, astfel cum chiar acesta recunoaște în cererea de recurs.
Nu prezintă relevanță sub acest aspect faptul că reclamanții nu sunt angajați ai recurentului, întrucât acesta nu este debitorul unei obligații de plată a drepturilor salariale pretinse, ci a unei obligații de a face, respectiv de a efectua toate demersurile necesare în vederea alocării de fonduri pentru ca debitorul să fie în măsură să execute obligația de plată.
În ceea ce privește incidența actelor normative invocate de recurentul Ministerului Finanțelor Publice, respectiv nr.OG 22/2002, asupra raportului juridic de drept substanțial dedus prezentei judecăți, instanța de recurs apreciază că acestea nu sunt aplicabile în speță, întrucât reglementează aspecte ce țin de executarea unei hotărâri judecătorești ce exced cadrului procesual limitat la recunoașterea și acordarea dreptului material.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, în procesul executării sumelor datorate de către instituțiile publice în baza titlurilor executorii, trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale atunci când a constatat că se impune obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor necesare plății drepturilor salariale pretinse în prezenta cauză, în considerarea atribuțiilor ce revin menționatului minister potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice în circuitul sumelor datorate magistraților.
concluziei primei instanțe rezultă inclusiv din împrejurarea că a fost necesară participarea Ministerului Finanțelor Publice la aplicarea nr.OUG 75/2008, prin emiterea, împreună cu ordonatorii principali de credite, a Ordinului comun prin care a fost stabilită modalitatea de eșalonare a plății sumelor prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției.
Așa fiind, Curtea reține că, în cauză, nu se regăsește nici motivul de modificare a sentinței recurate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
Decizia Curții Constituționale nr.838/2009 din 27 mai 2009 invocatî de același recurent prin care s-a soluționat conflictul juridic de natură constituțională este definitivă și se comunică autorului sesizării, precum și părților aflate în conflict și le obligă pe acestea la o anumită conduită viitoare în acord cu prevederile constituționale la care autoritățile publice trebuie să se conformeze, fără a produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 din Codul d e procedura civila.
În acest sens, chiar în motivarea Deciziei Curții Constituționale nr.838/2009 din 27 mai 2009, se arată că "sesizarea Curții pentru îndeplinirea atribuției referitoare la soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la analiza conduitei părților de către C, sub aspectul îndeplinirii competentelor conform prevederilor constituționale, precum și decizia prin care se stabilește existența unui conflict și modul de soluționare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești și nu echivalează cu efectuarea de către Curtea Constituțională a unui control de legalitate/constituționalitate asupra hotărârilor judecătorești, transformând Curtea într-o instanță de control judiciar, întrucât aceasta ar echivala cu o deturnare a dispozițiilor constituționale privind soluționarea conflictelor juridice și o încălcare flagrantă a competenței Curții Constituționale."
De asemenea, Curtea a mai reținut în motivare că "așa fiind, apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natura constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 din Codul d e procedura civilă", ceea ce presupune că această decizie își păstrează valabilitatea, cât și caracterul obligatoriu dat de prevederile art.329 din Codul d e procedură civilă.
Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții constituționale amintite nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională, în acord cu conduita impusă de Curtea Constituțională, revenind acestor autorități obligația luării unor măsuri prin care să dezamorseze conflictul juridic și care să împiedice pe viitor perpetuarea situației ce i-a generat, fără a avea consecințe asupra valabilității deciziei deja pronunțate de înalta Curte de Casație si Justiție.
Față de cele mai sus arătate, Curtea, în baza art.312 pr.civ. va respinge recursul formulat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, împotriva sentinței civile nr.4818 din data de 03.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.17571/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații, -, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul București.
Modifică, în parte, sentința recurată, în sensul obligării pârâților la plata sporului de 50% până la data de 12.11.2009.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
17.03.2010
Jud. fond:;
Cu opinie separată a d-nei judecător - - -, în sensul admiterii ambelor recursuri, modificării sentinței, în sensul respingerii acțiunii față de Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive și, ca neîntemeiată, față de ceilalți pârâți.
Consider că recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților este fondat și se impune a fi admis.
Critica, întemeiată pe art. 304 pct 9 Cod de procedură civilă, vizează aplicabilitatea în timp a normelor care consacră sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996, republicată. În esență, se susține că interpretarea dată de înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 21/2008 asupra aplicării dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 trebuie limitată în timp până la intrarea în vigoare a OG nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, adică până la data de 03.02.2007.
Această argumentație este fondată. Este de menționat faptul că dezlegarea dată de instanța supremă asupra aplicabilității normei care consacră sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru magistrați și pentru personalul auxiliar de specialitate din instanțe și parchete a fost analizată prin raportare la art.1 pct.42 din OG nr.83/2000, concluzionându-se în sensul supraviețuirii normei față de neconstituționalitatea acestui din urmă text de lege emis de Guvernul României cu depășirea limitelor legii speciale de abilitare adoptate de Parlament. Așadar, dreptul în discuție se aplică și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, fiind limitat în timp până la o eventuală ulterioară abrogare, cu respectarea normelor Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.
Cum pentru categoria profesională a personalului auxiliar de specialitate din instanțe și parchete, abrogarea expresă a Legii nr.50/1996 republicată s-a făcut prin art. 30 din OG nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, în vigoare începând cu data de 03.02.2007, drepturile bănești cu acest titlu se cuvin până la această dată.
Este de menționat că instanța de fond a analizat aplicarea în timp a normei art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată și abrogarea făcută prin art. 30 din OG nr. 8/2007 din perspectiva dreptului la un bun, garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu jurisprudența neunitară asupra acestei probleme de drept, sancționată de aceeași C în cauza contra României. Această argumentație nu poate fi primită întrucât, în materie salarială, legiuitorul ordinar național are deplina competență de a acorda, modifica în sens crescător sau descrescător, ori de a elimina sporuri, în acord cu politica promovată de Guvern la un moment dat. Așadar, sporurile acordate la un moment dat unei categorii profesionale nu reprezintă un bun ocrotit de art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Nu achiesez nici la opinia majoritară, silogismul judiciar plecând de la premisă eronată că toate considerațiile Înaltei Curți de Casație și Justiție privind neconstituționalitatea abrogării prevederilor analizate prin OG nr. 83/2000 sunt deplin aplicabile și față de abrogarea prin OG nr.8/2007. S-a analizat dacă prin Legea nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, Guvernul a fost abilitat de Parlament să abroge Legea nr. 50/1996, republicată, și s-a constatat că nu a existat o abilitare în acest sens. Ori, analiza instanței de recurs constituie un veritabil control de constituționalitate a unei ordonanțe în vigoare, făcut cu încălcarea competențelor Curții Constituționale.
Așadar, intimații-reclamanți care au calitatea de personal auxiliar de specialitate, se găsesc în situația de a beneficia de sporul în discuție până la data de 03.02.2007, critica recurentului pârât fiind fondată. Sub acest se impunea admiterea recursului declarat de ordonatorul de credite și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii, pretențiile intimaților reclamanți fiind ulterioare datei de 03.02.2007 și, deci, nedatorate de angajator.
Cât privește recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, consider că acesta este fondat, partea reiterând în calea de atac considerațiile referitoare la lipsa calității procesuale pasive a instituției în cadrul procesual de față, aspecte ce pot fi cercetate în conformitate cu art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Este de observat că reclamanții au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice în calitate de pârât, solicitând ca acesta să fie obligat a aloca ordonatorilor de credite fondurile necesare plății drepturilor salariale pretinse.
Prima instanță a admis acest capăt de cerere și a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare efectuării plății în raport de prevederile art.19 din Legea nr.500/2002, respectiv art.3 din OG nr.22/2002.
Susținerile recurentului-pârât în sensul că nu are calitate procesuală pasivă pentru că nu ar avea raporturi de muncă nici cu reclamanții, nici cu pârâtul ordonator principal de credite, sunt întemeiate.
În litigiile aparținând jurisdicției muncii, părți pot fi persoanele fizice și juridice nominalizate în art.282 Codul muncii, respectiv salariații, angajatorii, sindicatele și patronatele, precum și alte persoane fizice și juridice care au vocația de părți ale unui conflict de muncă în temeiul legilor speciale sau al Codului d e procedură civilă. În cazul de față, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice trebuie analizată prin raportare la această ultimă ipoteză. Ori, reclamanții au formulat pretenții de natură salarială de la ordonatorii de credite, solicitând însă ca acestora să le fie alocate fonduri de către Ministerul Finanțelor Publice, instituție cu care nu se află în raporturi juridice. La rândul său, ordonatorul de credite, deși avea posibilitatea recunoscută de Codul d e procedură civilă de a formula cerere de chemare a acestei instituții în garanție, nu a înțeles să uzeze de această posibilitate.
Ori, în temeiul Legii finanțelor publice nr.500/2002, Ministerul Finanțelor Publice are responsabilitatea întocmirii proiectului de buget, această atribuție implicând dimensionarea bugetului atribuit ordonatorului principal de credite astfel încât acesta să dispună de fondurile necesare pentru executarea unei hotărâri judecătorești. Chiar dacă Ministerul Finanțelor Publice nu aprobă bugetul, în propunerea de întocmire a acestuia trebuie să țină seama de obligațiile la plata cărora ordonatorii principali de credite, în cazul de față Ministerul Justiției, sunt ținuți prin hotărâri judecătorești a căror nerespectare este sancționată de dispozițiile art.277 Codul muncii.
Însă, aceste împrejurări de drept aveau relevanță numai într-o eventuală chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice de către ordonatorul principal de credite căzut în pretenții, nu însă și în raportul juridic stabilit de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.
Pentru aceste considerente, se impunea admiterea recursului declarat de Ministerul Finanțelor Publice, considerând că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a normelor care vizează chemarea în garanție a unei persoane și implicit a calității procesuale pasive a instituțiilor pârâte.
JUDECĂTOR,
Președinte:Rotaru Florentina GabrielaJudecători:Rotaru Florentina Gabriela, Bodea Adela Cosmina
