Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 97/2010. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 97
Ședința publică din 25.01.2010
PREȘEDINTE: Benone Fuică
JUDECĂTOR 2: Virginia Filipescu
JUDECĂTOR 3: Marioara Coinacel
Grefier - -
-.-.-.-.-
La ordine fiind soluționarea recursului declarat de recurentul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.682/28.05.2009 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-reclamanți, intimații- pârâți TRIBUNALUL GALAȚI, CURTEA DE APEL GALAȚI, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata, lipsă fiind ceilalți intimați și recurentul.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Nemaifiind cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Intimata solicită respingerea recursului, în cauza de față punându-se problema perioadei pentru care se solicită sporul de confidențialitate și anume de la data pronunțării hotărârii -23.04.2008 până la data de 12.11.2009.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului declarat.
CURTEA:
Asupra recursului civil înregistrat sub nr- la Curtea de APEL GALAȚI - Secția Conflicte de muncă și asigurări sociale.
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 682/28.05.2009 Tribunalul Galați a admis acțiunea formulată de reclamanții, -, împotriva pârâților Tribunalul Galați, Ministerul Justiției, Curtea de APEL GALAȚI.
A obligat pe pârâți să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația brută lunară începând cu data de 23.04.2008 și până la modificare reglementării legislative, sume ce vor fi reactualizate cu indicele de inflație la data plății efective corespunzător perioadei lucrate de fiecare reclamant.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Prin cererea formulată la data de 28.02.2008, reclamanții, -, au solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției, Tribunalul Galați și Curtea de APEL GALAȚI la plata drepturilor salariale reprezentând spor de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar pe o perioadă de 3 ani raportată la data sesizării instanței și în continuare până la încetarea cauzei de discriminare, indexările acordate în conformitate cu prevederile legale pe anul 2007 și în continuare până la încetarea discriminării.
Au solicitat reclamanții ca aceste drepturi salariale să fie actualizate funcție de indicele de inflație până la data achitării integrale a sumelor datorate.
In motivarea cererii au arătat reclamanții că sunt judecători și că au obligația de a păstra secretul profesional prin lege respectiv art.91 din Legea 303/2004 și obligația de a păstra secretul deliberărilor și al voturilor la care au participat inclusiv după încetarea exercitării funcției.
De asemenea, aceeași obligație este instituită și prin art. 10 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor prin Codul d eontologic ( Hotărârea 328/2005 a ) art. 15.
Toate aceste texte se traduc prin aceea că judecătorii au instituită clauza de confidențialitate prin lege, nerespectarea ei angajând răspunderea disciplinară.
Prin Legea nr. 182/2002 și HG 585/2002 s-a recunoscut că magistrații gestionează informații clasificate.
Obligația de a respecta clauza de confidențialitate prin interdicția de a transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul executării contractului este retribuită de legiuitor prin plata unui spor al cărei cuantum variază de la 15% la 30% în domenii ca administrația publică, armata, poliție și este reglementat prin OG 9/2001, Lg.444/2006 prin care s-a aprobat OG 19/2006, OG 6/2007, Lg.656/2002.
Tratamentul diferențiat creat prin dispozițiile legale sus indicate confirmă discriminarea acestei categorii profesionale prin neacordarea sporului în condițiile în care obligația rezultă în sarcina acestora din texte de lege cu caracter imperativ.
Pe de altă parte, se remarcă că anumite categorii de personal beneficiază de spor de confidențialitate pentru simplul fapt că potrivit Codului Muncii, au obligația de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul executării contractului individual de muncă (așa-zisa clauză de confidențialitate).
In aceste condiții, cu atât mai mult apare ca justificată acordarea sporului de confidențialitate acelor categorii de personal care au acces la informații clasificate și dețin certificate eliberate în acest sens.
Conform art.2 al.3 din OUG nr.137/2000 "sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de alin.1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificative obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare".
Potrivit art.27 al.1 din OG nr.137/2000 republicată, "în toate cazurile de discriminare prevăzute în prezenta ordonanță, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare potrivit dreptului comun".
Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii cu toate capetele de cerere motivându-si în esență opinia pe următoarele:
- drepturile solicitate nu sunt prevăzute de lege;
- drepturile reclamanților sunt reglementate prin lege speciala astfel că aceștia nu trebuie să se raporteze la alte categorii profesionale,
- a acorda un drept unei categorii profesionale și a nu-l acorda altei categorii profesionale este o opțiune a legiuitorului, iar disp. OUG 137/2000 nu dau voie instanțelor în a cenzura voința legiuitorului. Ordonanța protejează drepturi în referire la modul de aplicare a unor dispoziții legale și nu la examinarea soluțiilor legislative alese de legiuitor.
- dreptul la sporul de confidențialitate nu este un drept acordat de lege magistraților, iar dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție.
- Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în hotărârea nr. 233/29.08.2007 a statuat că "diferitele categorii de salariați determină soluții diferite legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora fără ca prin această soluție să se încalce principiul egalității".
Din examinarea tuturor dispozițiilor legale care prevăd acordarea unui spor de confidențialitate dar în beneficiul altor categorii profesionale, apare cu evidență faptul că sporul de confidențialitate recunoscut diferitelor categorii de salariați nu este identic din punctul de vedere al activităților desfășurate, al modului de acordare ori cuantumului, așa încât există dificultăți în a reține "situația comparabilă" - categoriile profesionale în raport cu care reclamanții consideră că se afla Într-o situație comparabilă element indispensabil pentru a putea vorbi de o discriminare.
Astfel, în anumite cazuri legiuitorul are în vedere "informații clasificate", astfel cum sunt reglementate acestea în Legea nr.182/2002 privind protecția informațiilor clasificate ("informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie sa fie protejate"), iar în alte situații doar întocmirea unor lucrări sau desfășurarea unor activități cu caracter confidențial, fără a fi vorba de acces la informații clasificate.
Nu orice diferență de tratament semnifică discriminare; pentru a putea fi reținut tratamentul diferențiat injust este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar, dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Curtea Constituțională prin decizia 108/14.02.2006 a statuat că: "Curtea, prin Decizia nr. 108 din 14 februarie 2006. a reținut, în esență, că sporurile, premiile și alte stimulente, acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar reprezintă opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este În drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica În diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Astfel, principiul egalității În drepturi și al nediscriminării, invocat de autorul excepției, aplicându-se doar situațiilor egale ori analoage, tratamentul juridic diferențiat, stabilit de legiuitor in considerarea unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă in cauza de fața nici privilegii și nici discriminări."
Analizând cererile reclamanții si susținerile paraților din întâmpinări precum si actele dosarului Tribunalul a reținut următoarele:
Toate cererile părților sunt solicitate în baza OG 137/2000, ca urmare a aplicării unui tratament discriminatoriu și nu în baza unor texte legale în vigoare la acest moment. Reclamanții susțin că au fost discriminați de legiuitor prin diferite reglementari legale.
Se impune, in prealabil, a se stabili dacă instanța de judecata are puterea și competența de a constata sau măcar de a verifica dacă un text de lege este sau nu discriminatoriu, mai exact, dacă se poate supune controlului judecătoresc opțiunea legiuitorului de a da unei anumite categorii profesionale un drept și de a nu acorda altor categorii profesionale acest drept. Această teză a fost susținută de pârâtul Ministerul Justiției.
Tribunalul înlătură această susținere și consideră că poate verifica dacă există sau nu discriminare în textele de lege invocate în urma căreia reclamanții solicită despăgubiri civile și asta deoarece art. 2 din OG 137/2000 atunci când definește noțiunea de discriminare arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferința, pe baza de rasă, naționalitate, etnie limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentate sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniu politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice." Prin urmare, dacă analizăm acest text rezultă că poți fi discriminat într-un drept recunoscut de lege, dar poți fi discriminat și în alte drepturi. Aceasta rezultă din exprimarea " care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii. a drepturilor omului. sau drepturilor recunoscute de lege în toate domeniile". Prin urmare nu este obligatoriu ca dreptul să fie clar recunoscut de lege deci poate fi orice alt drept. Aici reclamanții invocă că sunt discriminați de legiuitor atunci când a dat una sau mai multe legi.
Discriminarea poate izvorî chiar si din lege. OG 137/2000 apără pe toți cetățenii de orice fel de discriminare în modul de exercitare a drepturilor lor (recunoscute de lege sau drepturile fundamentale) dar și de discriminările rezultate din lege fără o rațiune firească, logică, rațională și de bun simț.
In acest sens sunt și dispozițiile art. 2 alin. 1 unde se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere etc. precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect înlăturarea, recunoașterii, folosinței, exercitării.". Prin urmare discriminarea poate rezulta din orice chiar și din lege! La art. 18 alin.1 din OG 137/2000 se prevede ca unul din rolurile CNCD este și acela de armonizare a dispozițiilor din cuprinsul actelor normative care contravin principiului nediscriminării și pot fi verificate prin această perspectivă de CNCD sau de instanțe pe cale incidentală.
Având în vedere plenitudinea de jurisdicție a instanțelor precum și dispoziția legală menționată apreciem că prin intermediul instanțelor judecătorești se poate constata pe cale incidentală că o anumită lege reglementează în mod discriminatoriu anumite drepturi și poate repara prejudiciile aduse persoanei discriminate prin despăgubiri.
Toate cererile reclamanților vizează acordarea de drepturi bănești în mod preferențial pentru anumite persoane cu excluderea nefirească și fără o explicație logică a magistraților.
Pentru a analiza dacă există sau nu o discriminare adusă magistraților judecători, categoria din care fac parte reclamanții, trebuie găsit criteriul și rațiunea legiferării, scopul legii. Odată găsit acest criteriu putem determina sfera persoanelor cărora li se aplica respectiva reglementare și găsind sfera persoanelor putem constata mai apoi dacă anumite persoane sau categorii profesionale/sociale etc. Sunt sau nu justificat excluse și dacă sunt excluse trebuie analizat în final cauza excluderii și utilitatea acestei excluderi.
Prima cerere a reclamanților vizează un spor de confidențialitate de 15% din salariul brut.
Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, se va cerceta situația în care se află reclamantele în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 și art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, aceștia se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamantele, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, apreciem că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamantele sunt într-o situație identică ( nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantelor rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, se va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției considerând-o nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
Un prim motiv de recurs îl reprezintă cel prevăzut de art. 304 pct. 4.pr. civilă, instanța depășind atribuțiile puterii judecătorești deoarece obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezintă o adăugare la lege, o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești.
Astfel, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, prin decizia pronunțată la data de 27 mai 2009.
Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 9.pr. civilă, neputându-se vorbi de discriminare în sensul OG nr. 137/2000.
A arătat că sistemul de salarizare instituit pentru magistrați nu include plata unor sporuri cum este cel de confidențialitate în afara prevederilor legale.
Neacordarea sporului de confidențialitate nu poate fi reținut ca o încălcarea a disp. OG nr. 137/2000, a dispozițiilor Constituției și Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale pentru că nu ne aflăm în fața unui drept la sporul de confidențialitate ca drept recunoscut și protejat de lege.
Chiar Curtea Constituțională a reținut că diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin această soluție să se încalce principiul egalității.
De asemenea, a criticat acordarea sporului și în continuare.
Intimații nu au depus întâmpinare la dosar însă, intimata reclamantă, prezentă în instanță, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, sentința primei instanțe fiind legală și temeinică.
Examinând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate de recurent sub toate aspectele în conf.cu disp.art.304 și 3041Cod procedură civilă Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4.pr. civilă, instanța apreciază că nu este aplicabil în cauză.
Astfel, în cauză, la data de 15 decembrie 2008, s-a pronunțat decizia nr. 46 Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul procurorilor și judecătorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1,2, din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora.
S-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară respectiv salariul de bază lunar.
, potrivit art. 329 alin. 3.pr. civilă.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva contra României), rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa contradicțiile jurisprudenței, fiind mecanismul capabil să asigure coerența practicii, în scopul de a se evita insecuritatea juridică și incertitudinea.
În consecință, față de faptul că s-a pronunțat o decizie ca urmare a promovării recursului în interesul legii asupra interpretării art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, Curtea nu poate da o altă soluție și nu poate emite o altă interpretare contrară deciziei nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De altfel, prin Decizia nr. 93 din 11 mai 2000, Curtea Constituțională a statuat că, în temeiul art. 329 din Codul d e procedură civilă, scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării. Pentru realizarea acestui scop Curtea Supremă de Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești. Potrivit aceluiași text, dezlegarea dată de instanța supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanțe.
" de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza " contra Regatului Unit", 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [.]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.
Pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituție în conformitate cu care: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări."
Printr-o altă decizie, nr. 528/02.12.1997, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 lit. d) și ale art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, statuând că: "Principiul supunerii judecătorului numai față de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituție, nu are și nu poate să aibă semnificația aplicării diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de subiectivitatea interpretării aparținând unor judecători diferiți. O asemenea concepție ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenței judecătorilor, a unor soluții ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeași, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecință." De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeași decizie, că "Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusă și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deci inclusiv a autorității judecătorești, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia și a aceleiași legi soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii".
Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că această soluție legislativă este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un "proces echitabil", conform art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (prin hotărârea pronunțată în cauza "Brincat contra Italiei", 1992) că independența judecătorilor este privită în raport cu puterea executivă, fără ca această independență să excludă subordonarea față de alți judecători, dacă aceștia se bucură, ei înșiși, de independență față de puterea executivă.
Invocarea deciziei Curții Constituționale pronunțată la data de 27 mai 2009 nu are nici o relevanță în cauza de față.
Chiar prin decizia invocată de recurent nr. 838/27.05.2009, Curtea Constituțională arată clar că "-apare evident faptul că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329.pr. civilă - nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâi judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice.". Mai arată Curtea Constituțională că "-efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională".
În consecință, motivele de recurs sunt nefondate văzând chiar decizia Curții Constituționale invocată de recurent.
În ceea ce privește acordarea în continuare a drepturilor salariale, se apreciază că prima instanță a admis corect acest capăt de cerere în condițiile în care a făcut o delimitare în timp, respectiv până la reglementarea legală a sporului respectiv dat fiind specificul pretențiilor solicitate.
În consecință, sentința primei instanțe este legală și temeinică astfel că se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât, în baza disp. art. 312 alin. 1.pr. civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.682/28.05.2009 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECATOR JUDECATOR
- -
Grefier
-
Red./8.02.2010
Dact./6 ex/9.02.2010
FOND: -
Asis.jud.-
Președinte:Benone FuicăJudecători:Benone Fuică, Virginia Filipescu, Marioara Coinacel
