Drepturi salariale ale personalului din justiție. Sentința 1/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1/
Ședința publică din 14 Ianuarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE
Judecător
Asistent judiciar
Asistent judiciar
Grefier
.-.-.-.-.-.-.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra litigiului de muncă intervenit între reclamanții, și pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BRĂILA, Ministerul Finanțelor Publice, Casa de Asigurări de Sănătate și Casa de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești, având ca obiect " drepturi salariale ale personalului din justiție".
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 09.01.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi care parte integrantă din prezenta când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 14.01.2009.
CURTEA
Asupra acțiunii civile înregistrată la Curtea de APEL GALAȚI - Secția Conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr-;
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin acțiunea formulată reclamanții, au solicitat în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BRĂILA, Ministerul Finanțelor Publice, Casa de Asigurări de Sănătate B și Casa de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești obligarea acestora în solidar la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut pe perioada 01.01.2000 - 15.10.2004 actualizată cu rata inflației la data plății.
În fapt au arătat că instituția prescripției dreptului la acțiune pornește de la rolul sancționator al comportamentului pasiv al creditorului și de la asigurarea raporturilor juridice. Pentru a avea rol sancționator trebuie sa existe posibilitatea concreta și efectiva de a apăra acest drept și nu ipoteze iluzorii și ideale. Dreptul la acțiune putea fi exercitat în condițiile în care o lege îl abroga expres, iar legea se bucura de prezumția de legalitate. A susține că dreptul putea fi exercitat odată cu apariția Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 înseamnă a solicita reclamanților o diligență excesivă. Ar cădea în sarcina acestora misiunea analizării atente și profesioniste a legilor de abrogare. Au considerat că nu este o diligență rezonabilă pentru că aceasta ar însemna datoria justițiabilului de a ataca toate actele normative ca o acțiune preventivă.
Atât timp cât nu a existat posibilitatea concretă și efectivă de a cere dreptul, nu poate începe a curge termenul de prescripție. De altfel, reclamanții nici nu au cunoscut de existența dreptului, de supraviețuirea acestui drept. Atât timp cât dreptul la acțiune nu s-a născut, nu se poate susține că titularul dreptului este neglijent și se justifică aplicarea instituției prescripției.
Au mai arătat că nu puteau cunoaște existența dreptului decât odată cu decizia pronunțată în interesul legii de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, întrucât, așa cum se observă art. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, prin tehnica sa de redactare creează clar "aparența de nedrept". Dreptul a fost luat prin lege reclamanților, aceasta se spunea prin dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.
Ceea ce fundamentează acordarea acestui drept și pentru perioada 2000 - 2005 constituie încălcarea dispozițiilor din legea de abilitare a guvernului, adică depășirea limitelor legii de abilitare, adică actul subsidiar normei principale prin care se abroga drepturile magistraților pe aceste sporuri. Orice persoană rezonabilă cercetează în primul rând legalitatea normei cu dispozițiile constituționale, în condițiile în care cercetarea se face de către un specialist în drept, ori se analizează și cercetează legalitatea normei în raport cu legea de abilitare, deoarece se presupune că măcar Guvernul respectă limitele mandatului primit de la Parlament.
A impune justițiabilului să cerceteze și să observe dacă instituțiile statului, atunci când adoptă norme de drept, respectă limitele legii de abilitare înseamnă a impune o continuă analiză și perfecționare în materia dreptului și crea prezumția de nelegalitate. Această susținere este inadmisibilă într-un stat cu mecanisme constituționale de funcționare, astfel încât cetățenii nu pot fi sancționați pentru lipsa lor de suspiciune în legile țării, lipsa de suspiciune neputând fi tradusă ca o lipsă de acțiune (diligență), delăsare, nepăsare în apărarea drepturilor lor, cu atât mai mult cu cât verificarea îndeplinirii condițiilor de adoptare a unui act normativ revine justiției și nu justițiabililor.
În cazul de față, trebuie constatat că textele legale examinate nu îndeplinesc condițiile de previzibilitate și predictibilitate pentru ca subiectul de drept vizat să își poată conforma conduita, astfel încât să evite consecințele nerespectării lor, adică să introducă o cerere de reclamare a drepturilor sale în termenul general de prescripție.
În măsura în care ar considera că dreptul la acțiune al lor s-ar fi născut odată cu apariția Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 ar presupune, după cum au mai menționat, că în lipsa previzibilității legii, orice justițiabil ar trebui, în mod preventiv, să introducă cerere de chemare în judecată pentru a nu pierde anumite drepturi, în situația în care, prin interpretarea oficială data de puterea judecătoreasca, li s-ar naște drepturi care ar fi lipsite de apărare, daca nu ar fi acționat. Or, o astfel de interpretare este inadmisibilă, deoarece ar încălca unul din principiile fundamentale ale unui stat de drept: principiul securității juridice, care are ca obiect principal protejarea cetățenilor împotriva efectelor negative secundare ale normei legale.
În speță, unul din efectele negative secundare ale normei legale l-ar constitui privarea celor interesați de dreptul la acțiune, având în vedere faptul ca norma legală creează "aparența de nedrept".
În concluzie, având în vedere toate cele de mai sus, rezulta fără nici o urmă de îndoială că dreptul la acțiune nu se poate naște decât la data pronunțării, decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție.
În susținerea opiniei lor în legătură cu întreruperea termenului de prescripție au mai invocat și:
- includerea în Angajamentul cu ocazia negocierilor la aderare la Uniunea Europeana a obligației de plată a drepturilor salariale restante;
- includerea în Strategia de Reformă a sistemului judiciar Hotărârea Guvernului nr. 232/2005 a măsurii privind plata drepturilor restante și eliminarea discriminării.
În drept au invocat art. 47 din Legea nr. 50/1996, Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenție, art. 11, 20, 41, 53 și Constituție și nr.OG 137/2000.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Bai nvocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa motivat de faptul că între reclamant și instituție nu există raporturi de muncă sau alte raporturi de natură salarială și prin urmare nu poate fi obligată la plata unor drepturi salariale sau la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
Prin întâmpinarea depusă la dosar Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa cu motivarea că nu există un raport juridic de muncă între reclamant și minister.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 15 octombrie 2004.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată pentru următoarele considerente:
Astfel potrivit Deciziei nr. 21/10.03.2008 ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești republicată, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.
În aceste condiții în cauză urmează să se facă aplicarea disp. art. 329 Cod procedură civilă.
În schimb, instanța nu poate dispune plata drepturilor bănești solicitate actualizate cu rata inflației în situația în care MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
În drept a invocat disp. art. 115 - 118 Cod procedură civilă.
În temeiul disp. art. 60 - 63 Cod procedură civilă pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru ca în cazul admiterii cererii formulate de reclamanți să se dispună prin aceeași hotărâre că Ministerul Economiei și Finanțelor să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului ministerului pe anul 2008 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile solicitate.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa cu motivarea că drepturile salariale fiind un rezultat al derulării raporturilor de muncă se acordă de către angajatori și nu de către casa de asigurări de sănătate.
Analizând și coroborând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Potrivit art. 137 al. 1 Cod procedură civilă instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor invocate:
În ceea ce privește excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de pârâtele și B, aceasta este întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta.
Calitatea procesuală presupune îndreptățirea unei persoane de a figura ca parte în proces și presupune existența unei identități între titularii raportului judiciar dedus judecății din punct de vedere al dreptului afirmat (calitate procesuală pasivă) și a obligației corelative (calitate procesuală pasivă).
Calitatea procesuală se stabilește în funcție de dreptul ce face obiectul judecății, a cărei existență sau neexistență urmează a se constata prin hotărâre judecătorească.
În speță obiectul acțiunii așa cum a fost precizat de reclamanți îl constituie plata unor drepturi de natură salarială ca urmare a muncii prestate într-o instituție aflată în subordinea pârâtei MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă
În speță reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata diferențelor de salarii calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege.
După cum se poate observa, între reclamanți și CASAOPSNAJ nu există raporturi judiciare de muncă și nici calitatea de angajator pentru putea fi obligată la plata unor drepturi salariale.
Mai mult decât atât, raporturile de muncă se derulează între reclamanți și Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ca ordonator principal de credite și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI și Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BRĂILA ca ordonator secundar și respectiv ordonator terțiar.
Așadar, cheltuielile salariale fiind un rezultat al derulării raporturilor de muncă se acordă de către angajator și nu de
În consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor și urmează fi admise ca fiind fondate.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor instanța reține următoarele:
Acțiunea exercitată de reclamanți împotriva sa nu vizează existența nemijlocită a unor raporturi de muncă cu aceste părți, ci atribuțiile ce-i revin cu privire la sistemul bugetare și în luarea măsurilor necesare pentru aplicarea poliției fiscale bugetare.
Astfel prin cererea introductivă reclamanții au solicitat pentru pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, obligarea acestuia la alocarea fondurilor necesare despăgubirilor solicitate.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, îi revine atribuții în ceea ce privește pregătirea proiectelor legilor bugetelor anuale și de rectificare, asigură monitorizarea excepției bugetare și propune măsuri pentru reglementarea situației.
În consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului urmează a fi respinsă ca fiind nefondată.
Însă, referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.01.2000 - 15.10.2004 invocată de către pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție instanța apreciază că este întemeiată.
Astfel potrivit disp. art. 283 al. 1 teza c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Or, pentru pretențiile aferente perioadei 01.01.2000 - 15.10.2004 termenul de prescripție extinctivă s-a împlinit succesiv până cel târziu la data de 16.10.2004.
Susținerea reclamanților exprimată în sensul că au aflat de existența acestui drept doar după apariția Deciziei nr. 21/22008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și că anterior nu au acționat deoarece s-au încrezut în aparența de legalitate a disp. nr.OG 83/2008, acesta fiind motivul pentru care a stat în pasivitate, nu poate fi reținută ca întemeiată.
Această afirmație este lipsită de temei în condițiile în care reclamanții, care au cunoștințe juridice, puteau analiza conținutul și legalitatea unui act normativ.
Mai mult, un recurs în interesul legii se promovează în condițiile în care există soluții diferite în aceeași chestiune juridică, deci aceasta presupune pronunțarea mai multor hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea sporului prev. de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Această stare de fapt duce la concluzia că prevederile nr.OG 83/2000 nu au interzis promovarea unor acțiuni având ca obiect obținerea acestui drept astfel încât reclamantul nu a fost împiedicat să promoveze prezenta acțiune anterior intervenției prescripției.
De asemenea, conform art. 329 al. 3 Cod procedură civilă, soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești exprimate și nici cu privire la situația părților din acele procese.
Dezlegarea dată problemelor de drept indicate este obligatorie pentru instanțe.
Prin urmare, Decizia nr. 218/2008 pronunțată în recursul în interesul legii produce efecte numai pentru viitor neavând nici o influență asupra cursului prescripției contrar susținerilor reclamantului.
Nu se poate vorbi de o recunoaștere așa cum afirmă reclamantul deoarece pentru a interveni o întrerupere a cursului prescripției trebuia ca recunoașterea să vină din partea pârâților.
La doar nu există nici o dovadă că debitorii care sunt pârâții din prezenta cauză au adoptat o poziție de recunoaștere a dreptului subiectului corelativ.
Instanța apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 16 din Decretul nr. 137/1955.
Este adevărat că prin Decizia nr. 21/2007 a Înaltei Curți de Casați și Justiție s-a recunoscut temeinicia dreptului dar aceasta în condițiile în care acțiunea este formulată cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.
Dar în cursul perioadei 01.01.2000 - 15.10.2004 nu a intervenit nici o situație de natură a-l împiedica pe reclamant să acceadă la intervenția justiției pentru valorificarea dreptului.
Referitor la cererea de chemare în garanție a, fiind o cerere accesorie care urmează soarta principalului se va respinge ca fiind rămasă fără obiect.
Față de aceste considerente, instanța urmează a respinge acțiunea ca fiind prescrisă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea față de pârâtele Casa de Asigurări de Sănătate și Casa de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești pentru lipsa calității procesuale pasive.
Respinge acțiunea formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI și Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BRĂILA, ca fiind prescrisă.
Respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor ca fiind rămasă fără obiect.
Cu recurs în 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi, 14 Ianuarie 2009.
PREȘEDINTE: Marioara Coinacel | JUDECĂTOR 2: Virginia Filipescu Constantin Iancu | Asistent judiciar, |
Asistent judiciar, | ||
Grefier, |
: -
27 ex.//10.02.2009
Comunicat ______ ex. 25.02.2009
Președinte:Marioara CoinacelJudecători:Marioara Coinacel, Virginia Filipescu Constantin Iancu
