Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1143/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1143
Ședința publică de la 04 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Pruteanu
JUDECĂTOR 2: Smaranda Pipernea
JUDECĂTOR 3: Carmen Bancu
Grefier - -
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiu de muncă privind recursurile formulate de Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice I împotriva sentinței civile nr. 1511 din 7.10.2009 a Tribunalului Iași (dosar nr-), intimați fiind, Curtea de Apel București și Curtea de APEL IAȘI.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la prim termen și că s-a solicitat judecata în lipsă.
Instanța constată că în cauză s-au formulat două cereri de recurs, ambele declarate în termen și motivate. Având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, mai constată recursurile în stare de judecată și rămâne în pronunțare cu privire la acestea.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr-, reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL IAȘI, Curtea de Apel București, Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate de până la 15%, începând cu 01.06.2006 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești precum și pentru viitor, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective, iar Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în perioada 01.09.2005-15.04.2008 a funcționat ca judecător la Curtea de Apel București, iar din data de 15.04.2008 funcționează în aceeași calitate la Curtea de APEL IAȘI.
A precizat reclamanta că își întemeiază acțiunea pe decizia nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr.27/2008.
Potrivit articolului unic pct. 1 din Legea 444/2006, pentru aprobarea OG nr.19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, s-au prevăzut că "pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate."
Astfel, judecătorii militari beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din solda lunară.
De asemenea, în temeiul dispozițiilor art.15 alin.1 din OG nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut ca sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute în Legea 444/2006, ci și funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază,precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Președințiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Totodată, potrivit art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.405/2002, s-a acordat acest spor de confidențialitate de până la 15% și membrilor plenului, precum și altor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Conform art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/24.08.2005 pentru aprobarea Codului Deontologic al judecătorilor și procurorilor, "judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate. În cazul în care potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și de regulament".
Potrivit art. 99 lit. d din Legea 303/2004 republicată privind statutul judecătorilor și procurorilor constituie abateri disciplinare nerespectarea confidențialității care au acest caracter.
Astfel, pe de o parte, judecătorii militari, precum și membrii Consiliului Director al beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15 % din solda lunară/îndemnizație, iar judecătorii civili ( care controlează inclusiv actele ) nu beneficiază de un asemenea spor, deși nerespectarea confidențialității lucrărilor reprezintă o abatere disciplinară.
Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.
Ministerul Finanțelor Publice a depus, de asemenea, întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii. A invocat excepția lipsei calității procesuale pasive Ministerului Finanțelor Publice având în vedere faptul că obligația acordării sporurilor și beneficiilor revine angajatorului sau ordonatorului principal de credite.
Prin sentința civilă nr. 1511 din 7.10.2009, Tribunalul Iașia respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor invocată de acesta.
A admis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL IAȘI, Curtea de Apel București, Ministerul Economiei și Finantelor.
A obligat pârâții Ministerul Justiției și Curtea de APEL IAȘI să plătească reclamantei sporul de confidențialitate în cuantum de 15% începând cu 15.04 2008 și pentru viitor, sumă actualizată cu indicele de inflație la momentul plății efective.
A obligat pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel București să plătească reclamantei sporul de confidențialitate în cuantum de 15% pentru perioada 01.06. 2006-15.04.2008, sumă actualizată cu indicele de inflație la momentul plății efective.
A obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sporului acordat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Calitatea procesuală pasivă a Ministerul Economiei și Finanțelor nu decurge din existența unui contract de muncă încheiat cu reclamanții, dar,în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, conform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Potrivit art. 3 alin 1 pct. 2 din HG nr. 208/2005 modificată și completată, privind organizarea si funcționarea Ministerului Finanțelor Publice si a Agenției Naționale de Administrare Fiscală,:" (1) In realizarea funcțiilor sale Ministerul Finanțelor Publice are, in principal, următoarele atribuții: 2. elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat si raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum si proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare;".
De asemenea, art. 19 lit. a, d, și g din Legea nr. 500/2002 modificată și completată, privind finanțele publice prevede că: "În domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, in principal, următoarele atribuții: a) coordonează acțiunile care sunt in responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, si anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție; d) emite norme metodologice, precizări si instrucțiuni prin care se stabilesc practicile si procedurile pentru încasarea veniturilor, angajarea, lichidarea, ordonanțarea si plata cheltuielilor, controlul cheltuirii acestora, încheierea exercițiului bugetar anual, contabilizarea si raportarea; g) analizează propunerile de buget in etapele de elaborare a bugetelor;"
Așadar, raportat la obiectul acțiunii, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor este dată de textele de lege redate anterior, care stabilesc ca principală atribuție elaborarea proiectului bugetului de stat, precum și atribuții de elaborare și control a bugetelor cum este prevăzut expres prin art. 28 alin 1 din Legea nr. 500/2002 modificată și completată, privind finanțele publice.
Pe fondul cauzei, s-areținut că reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art. 295 din acest cod.
Întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr. 137/2000, acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
S-a mai invocat decizia Curții Constituționale nr.818/2008 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.(3) și art.27 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În cauza de față Decizia nr.1.011 din 8 noiembrie 2007 a Curții Constituționale referitoare la Ordonanța Guvernului nr.137/2000 a statuat că: " actul normativ criticat nu îngrădește în vreun fel accesul liber la justiție, ci, dimpotrivă, favorizează accesul la justiție prin posibilitatea persoanei care se consideră discriminată de a formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.", opinie menținută expres prin deciziile Curții Constituționale nr. 820/16.07.2008 și 821/16.07.2008.
Reclamanta nu a solicitat instituirea de către instanță a unei norme juridice noi, pentru restabilirea echilibrului între subiectele de drept sau aplicarea unor dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu persoana reclamanților. Reclamanții au solicitat aplicarea unitară a dispozițiilor G nr.27/2006 prin raportare la categoria personalului din unitățile din justiție (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), deci cu privire la aceleași subiecte de drept, raporturile juridice de muncă ale noastre fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod dar și de legislația specială.
Reclamantei i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și art. 4 din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 15 din Codul deontologic și art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contractul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art. 18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.Reclamanta nu îndeplinește o funcție de demnitate publică astfel încât se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare. Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.Astfel, conform art. 13 din OUG nr. 57/2000, art.30 alin.3 din OG nr.137/2000, art. 3 din OG nr. 38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr. 123/2003, art.3 din OG nr.19/2006, art.15 alin.1 din OG nr. 6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din OG nr. 64/2006, art.13 din OG nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art. 1 și art. 295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.În ceea ce privește natura clauzei de confidențialitate se reține faptul că aceasta are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic ce se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor ce revin părților și interdependența obligațiilor reciproce; obligația de confidențialitate este cauza juridică a obligației de plată corespunzătoare îndeplinirii primei obligații de către reclamanți.Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii. În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art. 16 alin.1 și art. 41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art.6 și art. 154 din Codul muncii ).Reclamanta se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport o obligație de confidențialitate. Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.Conform dispozițiilor Codul muncii sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv, condițiile de muncă. Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unor activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.În mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamantei pentru a încerca justificarea discriminării acesteia întrucât pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume, existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice, salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul)generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi: doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).În caz contrar, sunt încălcate principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată, care se coroborează cu reglementările internaționale în materie, respectiv, dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Existența discriminării directe reclamanților rezultă și din dispoziții internaționale aplicabile în cauza de față (conform art. 20 alin 2 din Constituția României, potrivit căruia: " (2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."): art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă;Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994). Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în special, ca principiu general, dispozițiile acesteia au forță constituțională și supralegislativă.
De altfel, în interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că " diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoge și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă".
Aceasta înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoge sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Pe de altă parte, se reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne// 1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice. Instanța internațională a concluzionat că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Tratamentul diferențiat trebuia analizat conform DIRECTIVEI 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe; normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern - self executing - obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impun tuturor autorităților publice române deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă (cauza Van en din 5.2.1963, rămasă de referință).
Pentru a fi in situatia unei fapte de discriminare, trebuie sa existe doua situatii comparabile la care tratamentul aplicat sa fi fost diferit., tratamentul diferentiat trebuie sa urmareasca sau sa aiba ca efect restrangerea ori inlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii, in conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, in domeniul politic, economic, social si cultural sau in orice alte domenii ale vietii publice.
Ori, judecătorii militari, precum si membrii Consiliului Director al CNCD, beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din solda lunară/indemnizație, iar judecătorii civili (care controlează inclusiv actele CNCD) nu beneficiază de un astfel de spor, deși nerespectarea confidențialității lucrărilor reprezintă o abatere disciplinara.
Acest fapt a determinat incidenta unui tratament discriminatoriu, ce are ca efect restrangerea ori inlaturarea recunoasterii, folosintei si exercitarii, in conditii de egalitate, a dreptului la remunerarea pentru pastrarea confidentialitatii unor date.
Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, soluționând recursul în interesul legii cu privire la îndreptățirea judecătorilor, procurorilor și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea de a beneficia de sporul de confidențialitate, a statuat - prin Decizia nr. 46 din 15 2008 că: "judecătorii, procurorii și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază lunar".
Față de aceste considerente, instanța apreciază ca fiind întemeiată acțiunea reclamantei, urmând să o admită.În ceea ce privește acordarea sumelor reactualizate, cererea reclamantei este întemeiată, fiind incidente și dispozițiile art. 161 pct. 4 din Codul Muncii potrivit cărora "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului".Reactualizarea conform indicelui de inflație intervenit în perioada în care acest drept nu a fost plătit reprezintă cel mai fidel mijloc de reparare a prejudiciului real suferit de către reclamantă prin privarea de acest drept.Pentru a asigura plata efectivă a acestor drepturi, va fi admisă acțiunea și împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și va fi obligat acest pârât să aloce fondurile necesare achitării de către celelalte pârâte, a sumelor reprezentând sporul de confidențialitate reactualizat (sume neachitate).Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților.În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod proc. civilă, recurentul Ministerul Finanțelor Publice consideră că nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Susține recurentul că nu există raporturi juridice între el și reclamantă, iar în conformitate cu dispozițiile art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală, nu pot fi utilizate pentru finanțarea unui alt ordonator principal de credite. Mai mult, ordonatorul principal, Ministerul Justiției, nu a solicitat deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăților solicitate. Mai consideră recurentul că, pentru ca reclamanta să beneficieze de drepturile salariale solicitate, era necesar ca aceasta să fi obținut în prealabil un titlu executoriu, în temeiul căruia ordonatorul principal de credite să solicite alocarea sumei respective. Recurentul solicită să se aibă în vedere și faptul că, în ședința din 27mai 2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, constatând existența unui conflict juridic de natură constituțională și statuând că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9 Cod proc. civilă, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților " susține, în primul rând, că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, în condițiile în care legea specială de salarizare stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale de care beneficiază reclamanta, iar sporul de confidențialitate de 15% nu este prevăzut de lege, în justiție putând fi valorificate doar drepturile recunoscute și ocrotite de lege. În același sens, deși Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat, prin decizia 46/15.12.2008, în sensul că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate în cuantum de 15%, Curtea Constituțională, în ședința din 27 mai 2009, constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Autoritatea Judecătorească, pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte. Instanța de control constituțional a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora, de unde rezultă că Decizia 46/15.12.2008 a ÎCCJ nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii. În al doilea rând, recurentul susține că hotărârea este lipsită de temei legal. Situația magistraților nu poate fi considerată comparabilă în nici un fel cu situația personalului militar și a funcționarilor publici cu statut special, cu cea a funcționarilor publici sau cu cea a personalului din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, întrucât statutul este diferit și categoriile de informații pentru care se acordă sporul de confidențialitate sunt diferite. este o atribuție de serviciu normală, iar categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege. Intimații nu au formulat întâmpinare. În recurs nu au fost administrate probe noi și nu s-au invocat din oficiu motive de ordine publică.Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de recurenți, Curtea constată următoarele:
Calitatea procesuală pasivă a recurentului pârât Ministerul Finanțelor Publice este justificată prin prisma dispozițiilor art. 1 din nr.OUG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, conform cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Nu s-a solicitat, de către reclamantă, finanțarea de către un ordonator principal de credite, a altui ordonator principal de credite, ci alocarea, în buget, a sumele necesare efectuării plăților, în condițiile în care printre atribuțiile recurentului, reglementate de Legea nr. 500/2002, se regăsește și cea de coordonare a acțiunilor care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție. Contrar susținerilor recurentului, deși constituie infracțiune neexecutarea unei hotărâri judecătorești privind plata salariilor, hotărâre definitivă, nu irevocabilă, recurentul nu a asigurat fondurile necesare plății acestor drepturi. De asemenea, în contextul în care nu se asigură, în bugetul ordonatorului principal de credite, fondurile necesare plății drepturilor salariale, nu există nici un impediment ca, prin aceeași hotărâre judecătorească, definitivă, care constituie titlu executoriu, ordonatorul principal de credite, care este o instituție publică, să fie obligat la plata drepturilor salariale, iar recurentul să fie obligat la alocarea sumelor necesare. În ceea ce privește decizia nr. 838 din 27 mai 2009 Curții Constituționale, prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, și că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora, Curtea reține că recurentul solicită ca această decizie să fie avută în vedere la soluționarea prezentului recurs. Or, această decizie a Curții Constituționale nu influențează soluționarea recursului formulat de Ministerul Finanțelor Publice, recurs care vizează calitatea procesuală pasivă a acestuia în cererea privind obligarea sa la alocarea unor fonduri. Prin urmare, recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este nefondat. Nefondat este și recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților. Astfel, acordarea, de către prima instanță, unor drepturi salariale, care au natura juridică a unor despăgubiri, nu reprezintă o adăugare la textul de lege și nici o depășire a limitelor puterii judecătorești. De asemenea, decizia nr. 838 din 27 mai 2009 Curții Constituționale, care are putere numai pentru viitor, nu reprezintă un motiv de casare a hotărârii pronunțate de prima instanță, în condițiile art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă. Constatarea existenței unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, și a faptului că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora, nu are efecte asupra unor decizii în interesul legii pronunțate anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție. În prezenta cauză, recurentul susține că decizia nr. 46 din 15.12.2008 a ÎCCJ "nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii", însă, din examinarea dispozițiilor art. 147 din Constituția României și a dispozițiilor art. 34-36 din Legea nr. 47/1992, nu rezultă că deciziile Curții Constituționale prin care se constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și alte autorități publice, pe de altă parte, au efecte asupra hotărârilor pronunțate de instanțele de judecată, inclusiv asupra deciziilor în interesul legii pronunțate de instanța supremă.În ceea ce privește "lipsa de temei legal" a hotărârii pronunțate de prima instanță, în sensul inexistenței unui act normativ care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul din justiție, precum și în sensul inexistenței unui tratament discriminatoriu, se reține că intimata reclamantă îndeplinește funcția de judecător. În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art. 16 alin. 1 și 2 din codul deontologic al magistraților, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 46 din 15 2008, admițând recursul în interesul legii, a stabilit că judecătorii și procurorii au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară.
Conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, așa încât, față de considerentele expuse, avându-se în vedere și dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, se vor respinge recursurile și se va menține sentința.PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice I împotriva sentinței civile 1511/07.10.2009 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04 2009
.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.
Tehnored. /
2 ex. - 17.12.2009
Tribunalul Iași -
Președinte:Daniela PruteanuJudecători:Daniela Pruteanu, Smaranda Pipernea, Carmen Bancu
