Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1217/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA COD OPERATOR 2928
SECȚIA CONFLICTE de muncă
și Asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1217
Ședința publică din 20 august 2009
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Dumitru
GREFIER:
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 388/14.04.2009, pronunțată de Tribunalul C - S în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanții, Boasă, și.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care nemaifiind alte probe de administrat instanța reține cauza spre competentă soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată că:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1372/59/10.12.2008, reclamanții, Boasă, și, angajați în cadrul Judecătoriei Bozovici, au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul C-S și Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la stabilirea și plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul lunar brut pentru perioada 01.09.2000 - 01.04.2004 și începând cu data 26.11.2007 în continuare, reactualizat cu rata inflației.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat, în esență, că în baza dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, rămas în vigoare de la data apariției, beneficiază de un spor de stres de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, spor pe care însă nu l-au primit niciodată de la apariția legii. Pentru personalul auxiliar de specialitate au rămas în vigoare dispozițiile Legii nr. 50/1996, fiind abrogate abia la intrarea în vigoare a nr.OG 8/2007, ordonanță ce reglementează salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor și parchetelor.
Reclamanții au invocat prin acțiune că la data stabilirii acestui drept, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință, care rezidă din condițiile în care judecătorii și personalul auxiliar de specialitate își desfășoară activitatea, caracterizate de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Reclamanții au mai învederat că termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existentă la momentul adoptării strategiei la data de 30.03.2005 prin nr.HG 232/2005. Recunoașterea discriminării echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul dispozițiilor art.16, lit. a din Decretul nr. 167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani privind dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești începând cu luna noiembrie 2000 - 31.01.2007, dacă bineînțeles nu va interveni o nouă cauză de întrerupere sau suspendare.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile solicitate pe perioada anterioară datei de 10.12.2005. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat la rândul său întâmpinare prin care invocă lipsa calității procesuale pasive în cauză și solicită respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamanților, invocând în apărare Legea nr. 72/1996, Legea nr. 500/2006 și nr.OG 22/2002.
Prin sentința civila nr. 388 din 14.04.2009, Tribunalul C - S, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, a admis acțiunea și a obligat pârâții la plata drepturilor salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul brut pentru perioada 01.09.2000 - 01.04.2004 și începând cu data de 26.11.2007 în continuare, reactualizat cu rata inflației.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul C - Sar eținut următoarele:
Relativ la excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și în baza dispozițiilor art. 137 Cod procedură civilă, instanța o va respinge deoarece Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din HG nr. 208/2005 și ale art. 3 din HG nr. 386/2007.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. Dispozițiile art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă sunt aplicabile în speță.
Față de excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamanților, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, instanța urmează să o respingă, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existentă la momentul adoptării strategiei la data de 30.03.2005 prin nr.HG 232/2005. Recunoașterea discriminării echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul dispozițiilor art. 16, lit. a din Decretul nr. 167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani privind dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești, dacă bineînțeles nu va interveni o nouă cauză de întrerupere sau suspendare.
Pe fondul cauzei, instanța reține că reclamanții sunt angajați în cadrul Judecătoriei Bozovici, iar acțiunile acestora urmează a fi admise pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 47 din Legea nr.50/1996, republicată, în temeiul art. VI din nr.OG 9/1997 și modificată prin nr.OG 56/1997, nr.OUG 75/1997 și Legea nr. 154/1998: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest art. 47 fost abrogat prin art.1 pct. 42 din nr.OG 83/2000.
Totodată, prin art. 50 alin. 2 din nr.OUG 177/2002 a fost abrogat art. 11precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat acestora, din Legea nr.50/1996.
La rândul său, OUG177/2000 a fost abrogată prin art. 41 lit. a din OUG27/2006.
De altfel, art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 prevede că "Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial".
Pe de altă parte, însă, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG83/2000 prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică de lipsi magistrații și personalul auxiliar de specialitate de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța reține că există conflict între art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, urmând a da preponderență și a face aplicarea acestui din urmă text legal.
În plus, văzând și dispozitivul deciziei nr. 21/10.03.2008, pronunțată de ÎCCJ - Secțiile Unite, în dosarul cu nr. 5/2008, instanța reține că recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, privitor la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, a fost admis și în consecință s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, abrogată prin Legea nr. 334/2001.
Pentru aceleași considerente pârâții vor fi obligați și la acordarea în continuare a acestor drepturi față de reclamanți.
Împotriva sentinței susmenționate au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției.
Recurentul pârât, Ministerul Finanțelor Publice a arătat în motivarea recursului declarat că nu are calitate procesuală pasivă, el fiind ordonator principal de credite doar pentru proprii angajați, neputând fi obligat la plata drepturilor salariale ale angajaților altor ministere.
Motivele de recurs depuse de pârâtul Ministerul Justiției, au vizat exclusiv excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.09.2000 - 01.04.2004, în raport de dispozițiile din Decretul 167/1958.
Examinând cauza sub toate aspectele sale potrivit dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, și cu precădere prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți, Curtea, cu majoritatea voturilor membrilor completului, constată întemeiat recursul declarat de Ministerul Justiției, și cu unanimitatea votului membrilor completului întemeiat recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru următoarele motive:
Recursul Ministerului Finanțelor este întemeiat deoarece prin dispozitivul sentinței atacate, acesta a fost obligat direct la plata drepturilor salariale către reclamanți, deși nu există raporturi de muncă directă. Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor, există în litigiile de muncă de acest fel, doar când se solicită obligarea la alocarea sumelor în bugetul ordonatorului principal de credite, în vederea efectuării plăților.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, se constată că potrivit prevederilor art. 283 alin. 1 litera c din Codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Din coroborarea art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii cu art. 3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
De asemenea nu se poate reține motivarea instanței de fond cu privire la recunoașterea discriminării prin nr.HG 232/2005, și anume faptul că recunoașterea discriminării echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul dispozițiilor art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani privind dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești începând cu luna noiembrie 2000 - 31.01.2007, dacă bineînțeles nu va interveni o nouă cauză de întrerupere sau suspendare, întrucât prin HG 232/2005, s-a recunoscut discriminarea magistraților în ceea ce privește acordarea doar pentru unele categorii de magistrați a unui spor de 40%, și nu a fost recunoscut dreptul la sporul de 50% pentru solicitare neuropsihică acordat de art. 47 din Legea nr. 50/1996. Recunoașterea unui drept trebuie să fie expresă și neechivocă, pentru ca instituția întreruperii termenului de prescripție să opereze.
În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică, iar în cauză nu au fost învederate de reclamanți existența unor altor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, care a început să curgă la data când intrării în vigoare a OG 83/2000, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu și având în vedere că odată cu formularea cererii de chemare în judecată reclamanții nu au solicitat potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 repunerea în termenul de prescripție de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune și nu a învederat motivele temeinice, obiective, exclusive de culpă, care au împiedicat-o să sesizeze instanța în termenul legal, văzând și data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17.11.2008, sancțiunea prescrierii dreptului reclamanților de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată.
Având în vedere cele expuse, Curtea în temeiul art. 304 pct. 9 și 312 Cod procedură civilă, va admite recursul pârâtului Ministerul Justiției și recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 388/14.04.2009, pronunțată de Tribunalul C - S în dosarul nr-.
Curtea va modifica sentința în sensul respingerii acțiunii față de Ministerul Finanțelor Publice, și a respingerii acțiunii, ca fiind prescris dreptul material la acțiune pentru perioada 01.09.2000 - 01.04.2004, și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 388/14.04.2009, pronunțată de Tribunalul C S în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința în sensul respingerii acțiunii față de Ministerul Finanțelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, și în sensul respingerii acțiunii pentru pretențiile aferente perioadei 01.09.2000 - 01.04.2004 ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
Menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.08.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
Red../ 10.09.2009
Tehnored. /2 ex/ 10.09.2009
Prima instanță: Tribunalul C - S
Jud., jud.
Notă: Cu opinia separată a doamnei judecător, în sensul respingerii doar a recursului declarat de Ministerul Justiției.
MOTIVAREA OPINIE SEPARATE
Am opinat în sensul respingerii recursului declarat de Ministerul Justiției, și menținerii în tot a sentinței civile nr. 388/14.04.2009 pronunțată de Tribunalul C-S, pentru următoarele considerente:
Problema care se pune în prezenta speță este legată de prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada 1.09.2000-01.04.2004, invocată și de recurent prin motivele de recurs.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspecte reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult, în condițiile în care o parte a magistraților au avut câștig de cauză în litigii de muncă cu același obiect, respingerea acțiunii reclamanților ca prescrisă, ar duce și la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, nefiind posibilă interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socio-profesionale, iar potrivit jurisprudenței CEDO, există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ( CEDO, decizia nr. 26.09.2002, Duchez contra Franței, decizia nr. 6.12.2007, Beian contra României ).
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Vasilica Sandovici, Dumitru
