Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1223/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 1223/R-CM
Ședința publică din 27 Iulie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ion Rebeca JUDECĂTOR 2: Georgiana Nanu
JUDECĂTOR 3: Paula Andrada
Judecător: ---
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile civile declarate de MINISTERUL JUSTITIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5 și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5 prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A, cu sediul în Pitești,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.343/CM din 04 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns intimații-reclamanți și, lipsind recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice- prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A și intimata-pârâtă Curtea de APEL PITEȘTI.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimații-reclamanți și, având cuvântul pe rând, precizează cu nu au de formulat cereri prealabile sau excepții de invocat în cauză.
Curtea constată recursurile în stare de judecară și acordă cuvântul asupra lor.
Intimatul-reclamant solicită respingerea ambelor recursuri și menținerea ca legală și temeinică a sentinței de fond, pentru motivele expuse în concluziile scrise depuse la dosar.
Precizează că decizia pronunțată de Curtea Constituțională, în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională, nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 Cod procedură civilă, așa cum a reținut, de altfel, și Curtea Constituțională în motivarea deciziei.
Cu privire la Ministerul Finanțelor Publice, arată că acesta își justifică calitatea procesuală prin obligația sa de a aloca fondurile necesare către ordonatorii de credite.
Intimata-reclamantă, solicită respingerea ambelor recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței de fond, arătând că-și însușește punctul de vedere expus de intimatul.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față:
Constată că, la data de 16.01.2008, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI, Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați primii doi pârâți la calcularea și la plata actualizată la data plății efective a drepturilor salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% pe perioada ianuarie-iulie 2005, pentru și pe perioada ianuarie - iulie 2005, pentru și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat la alocarea sumelor necesare plății drepturilor bănești solicitate.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a îndeplinit funcția de magistrat în cadrul Curții de APEL PITEȘTI până în iulie 2005, iar reclamanta - până în august 2005, când s-au pensionat. Au mai relevat reclamanții că au fost discriminați, contrar prevederilor art.1 - 6 din OG nr. 137/2000 și a art.5 și al art. 154 alin.3 din Codul muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii, arătând că sporul solicitat nu este stabilit prin lege iar prin neacordarea sporului de confidențialitate nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile, care sa impună un tratament nediferențiat.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa, susținând că nu poate fi obligat la plata drepturilor salariale pentru salariații altor instituții, chiar dacă are calitatea de ordonator principal de credite.
Excepția a fost analizată, potrivit art. 137 alin.1.pr.civ. iar prin încheierea de ședință din data de 2.04.2008, excepția a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prin sentința nr.343/CM/04.04.3008, Tribunalul Argeșa admis în parte acțiunea formulată de reclamanții și, a obligat pe pârâții Curtea de APEL PITEȘTI și Ministerul Justiției să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15 %, după cum urmează: reclamantului pentru perioada 16.01.2005 - iulie 2005, iar reclamantei pentru perioada 16.01.2005 - august 2005, drepturi ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective, a obligat pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâților de mai sus fondurile necesare achitării drepturilor bănești menționate anterior și a fost obligată pârâta Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții au făcut parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fuseseră guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantei, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află aceștia în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii si constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin. l din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implica administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperite, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariate, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu au îndeplinit o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, astfel că se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptul îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr. 137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.l9/2006, art.15 alin.1 din G nr. 6/2001, art.20 alin.3 din Legea nr. 656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții pe perioada cât au lucrat au fost parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, au prestat o munca și, ca efect al acestor premise, s-au supus obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).
onform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța reține că aceasta reprezenta o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativa ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
În cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesională (de munca) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plata (o contraprestație salariala), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). In caz contrar, ar fi încălcate si principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 si art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 si art.154 din Codul muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridica și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar si cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanta este parte a unui raport de muncă și îndeplinește, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanților deși au executat obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu li s-a recunoscut sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții au fost într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal si nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezulta că aceasta nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii ei, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) si a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salariala sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul si elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanța, pârâții au invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătura cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptica ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte si respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.
Deci, reclamanții au fost discriminați în sensul art.2 alin. 1, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului ca nu ar fi îndeplinit condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că ar fi aparținut unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fund discriminatoriu (art.2 alin. l din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c si f, art.54 alin.3, art.65 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 alin. l și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoana nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în mod special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 alin.1 din nr.OG137/2000, se arară că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată ca sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. l, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egală or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin. 1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților tribunalul va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. I din OUG nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din codul civil oprește instanța sa invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al CNCD, instanța a reținut că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr. 137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares", deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligata în mod imperativ să facă aplicarea prioritară a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont si de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arata că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță, nu există o cauză străină, care sa conducă la ideea ca neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speța este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel potrivit practicii judiciare constatată în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Potrivit art. 3 din Decretul 92/1976, pârâta Curtea de APEL PITEȘTI este obligată să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Legat de cererea de chemare în judecata a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a considerat-o întemeiată, procedând la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.1.9 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin 1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.c, pct.1 din nr.OG137/2000, art.2 alin.13, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii, instanța apreciază ca întemeiata cererea reclamanților, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art. 165 și art.292 din Codul muncii și având în vedere că pentru perioada 1.01.2005-15.01.2005, pentru drepturile salariale ale reclamanților intervenise prescripția extinctivă potrivit disp. art. 283 lit.c Codul muncii, tribunalul a admis în parte acțiunea, a obligat pe pârâții Curtea de APEL PITEȘTI și Ministerul Justiției să plătească reclamanților drepturile salariale, reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15 %, după cum urmează: reclamantului pentru perioada 16.01.2005- iulie 1005, iar reclamantei - pentru perioada 16.01.2005-august 2005, drepturi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Tribunalul a obligat pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâților de mai sus fondurile necesare achitării drepturilor bănești menționate anterior și, pe cale de consecință, pe pârâta Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Ministerul Justiției și Libertăților critică sentința pentru următoarele motive de nelegalitate.
1.- Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.4 Cod pr.civilă.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că prin instituirea obligației în sarcina pârâților de a plăti un drept neprevăzut de lege instanța a instituit noi norme depășindu-și astfel atribuțiile de putere judecătorească.
S-a susținut că reglementarea prin lege sau prin alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin OG nr.137/2000, iar modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de altele nu este o problemă ce ar putea fi apreciată din punct de vedere al discriminării.
2.- Motivul de recurs prev. de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, în dezvoltarea căruia s-a arătat că în mod greșit instanța a apreciat că prin neacordarea sporului de confidențialitate magistraților s-ar încălca dispozițiile OG nr.137/2000, ale Constituției și Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât nu ne aflăm în fața unui drept recunoscut și protejat de lege.
Nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul magistraților la sporul solicitat, mai mult în art.12 din Legea nr.554/2001 sunt reglementate expres categoriile de informații ce sunt exceptate de la accesul liber al cetățenilor interesați; dreptul la sporul de confidențialitate nu face obiectul art.14 al CEDO.
S-au adus ca argumente faptul că magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, că situația acestora nu este comparabilă cu cea a personalului militar și funcționarilor publici cu statut special sau cu cea a personalului din aparatul CNCD, iar din punct de vedere al cuantumului în anumite situații, sporul are valoarea maximă de 15%.
Ministerul Economiei și Finanțelor în dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că în mod greșit instanța de fond l-a obligat la alocarea sumelor necesare plății drepturilor bănești, deoarece recurentul nu are calitate procesual pasivă, rolul ministerului fiind doar acela de elaborare a proiectului bugetului de stat, iar răspunzător de realizarea prevederilor bugetare fiind numai Guvernul.
Analizând recursurile în limita motivelor invocate se apreciază ca nefondate pentru argumentele ce urmează:
Aspectele de nelegalitate invocate de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților privind acordarea greșită a sporului de confidențialitate de 15% sunt neîntemeiate, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
În aceste condiții, atât dispozițiile art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cât și cele ale art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și cele ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale au prioritate față de reglementările interne.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a extins atât de mult dispozițiile art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, încât aceste dispoziții au ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
De altfel, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene, care consacră principiul remunerației egale pentru muncă egală, Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, impunându-se autorităților publice.
În acest sens, instanța internațională a stabilit că principiul remunerării egale consacrat de acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, mai ales în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru unele categorii de persoane s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat în art.16 alin.1 din Constituția României și respectiv cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală, instituit prin Normele Internaționale ( decizia nr.6/2007 a ÎCCJ).
Față de cele arătate se constată că prima instanță nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești întrucât nu a anulat și nu a refuzat aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că ar fi discriminatorii, procedând la înlocuirea acestora cu norme create pe cale judiciară, ci efectiv, în limitele competenței generale, doar a analizat dacă se cuvine acordarea sporului solicitat în raport de principiile constituționale și de Normele Internaționale.
Sporul de confidențialitate nu poate fi acordat în baza actelor normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale magistraților, magistraților-asistenți și personalului auxiliar de specialitate, de vreme ce el nu este prevăzut de actele normative respective.
Totodată el nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, acte normative amintite mai sus.
Acest lucru nu este posibil întrucât s-ar ajunge să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce este evident neconstituțional, întrucât se încalcă principiul separației puterilor, consacrat înart. 1alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Nu există nicio justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ca, în cazul a doi salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor de serviciu, răspunderii, dar care amândoi lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.
Cu alte condiții, în considerarea anumitor condiții, dintre care se disting cu prioritate rolul, răspunderea și complexitatea atribuțiilor de serviciu ale diferitelor posturi, funcții și activități, legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere egalității cu drepturi prevăzute de art. 16 din Constituție, însă acest tratament diferențiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului (indemnizației) de bază, a indemnizațiilor care constituie sumele plătite anumitor salariați în funcție de criterii specifice muncii sau de cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu, cât și a adaosurilor la salariul de bază ce se acordă în funcție de performanțele individuale.
În ceea ce privește însă sporurile la salariul (indemnizația) de bază, acestea trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea atât timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Acest lucru se referă și la sporul de confidențialitate care trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului.
Potrivit art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Ca atare, magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziției legale amintite mai sus.
Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal, despăgubirile trebuie să fie date cu caracter temporar până la încetarea situației de discriminare.
Și cel de al doilea motiv de recurs este neîntemeiat.
Critica formulată de recurent cu privire la fondul cauzei este nefondată în condițiile în care admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate pentru reclamanți constituie singura modalitate de înlăturare a discriminării existente.
Dacă nu ar exista contraprestația pârâților de plată a sporului salarial corelativă obligației sinalagmatice de confidențialitate, această obligație ar fi lipsită de cauză juridică, fiind nulă absolut.
Prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamanților, aceștia ar fi prejudiciați întrucât s-ar afla în aceeași situație juridică și faptică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, fiind vorba de o situație identică și nu doar comparabilă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul de natură salarială prin actele normative reținute și de instanța de fond, respectiv art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OUG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OUG19/2006, art.15 din nr.OUG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006 și art.13 din nr.OG10/2007, iar față de primele patru acte normative menționate, în vigoare la data formulării acțiunii, nu se poate reține că prin sentința recurată s-a încălcat principiul neretroactivității legii civile.
Sporul de confidențialitate ca și celelalte sporuri indemnizații și alte adaosuri se cuprind în salariul conform disp.art.155 din Codul muncii, astfel că dreptul la acest spor este un drept fundamental apărat și garantat de CEDO câtă vreme face parte din salariu.
De menționat este și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.46 din 15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr.495 din 16.07.2009, a admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Potrivit legii nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor are obligația să deschidă credite bugetare la cererea ordonatorilor principali, aceștia de pe urmă fiind obligați să le folosească numai în limita și destinația aprobată.
în sistemul bugetar se plătesc după regulile reglementate în actul normativ mai sus evocat după virarea sumelor corespunzătoare plății la cererea ordonatorilor principali de către Ministerul Finanțelor Publice.
Având în vedere aceste obligații în legătură cu virările de credite bugetare de către Ministerul Finanțelor Publice, instanța de fond, în mod corect a dispus obligarea acestuia să vireze suma necesară plății drepturilor salariale fiindcă în lipsa unei astfel de obligații recunoașterea dreptului intimaților-reclamanți la plata sporului de confidențialitate nu ar fi avut nici o eficiență fără a se asigura și realizarea efectivă.
Pentru toate aceste considerente, se constată că prima instanță a pronunțat o soluție legală și temeinică, motiv pentru care în temeiul art.291 din Codul muncii combinat cu art.312 alin.1 Cod pr.civilă, urmează a se respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5 și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5 prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A, cu sediul în Pitești,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.343/CM din 04 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanții, domiciliat în municipiul Pitești, str.- -, -.2,.C,.7, județul A, cu domiciliul procesual ales în municipiul Pitești, str.- -, -.2,.C,.7, județul A, (la ) și pârâtul CURTEA DE APEL P, cu sediul în municipiul Pitești,-, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iulie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Grefier,
Red.
/8 ex/31.07.2009
Jud.fond;;
Președinte:Ion RebecaJudecători:Ion Rebeca, Georgiana Nanu, Paula Andrada
