Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 167/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 167/R/2010
Ședința publică din data de 26 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Cristina Mănăstireanu
JUDECĂTOR 2: Ioana Tripon
JUDECĂTOR 3: Dana Cristina
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și CURTEA DE APEL CLUJ împotriva sentinței civile nr. 2389 din 19.10.2009 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr-, privind și pe reclamantul intimat și pe pârâții intimați TRIBUNALUL SĂLAJ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile sunt declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin cererile de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța constatând cauza în stare de judecată o reține în vederea pronunțării, în baza actelor de la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2389 din 19.10.2009 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr-, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.
S-a admis în parte cererea formulata de reclamantul în contradictoriu cu pârâții TRIBUNALUL SĂLAJ, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S și în consecință au fost obligați pârâții de rândul 1-3 să plătească reclamantului drepturile reprezentând diferențele salariale dintre indemnizația pe care a avut-o și indemnizația procurorilor de la. și pe lunile iunie și iulie 2006, actualizate la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării acestor plăți.
A fost obligat pârâtul Tribunalul Sălaj să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantului.
S-a respins ca nefondată cererea reclamantului privind obligarea pârâtului Tribunalul Sălaj la eliberarea unei adeverințe tip pentru stabilirea și respectiv actualizarea pensiei de serviciu prevăzută de nr.HG 1275/2005 care să cuprindă și aceste diferențe de indemnizație.
S-a respins acțiunea reclamantului față de CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII B, constatându-se lipsa calității procesuale pasive a acestuia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat, în privința calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, că între acesta și reclamant nu au existat raporturi de muncă și nici nu poate fi obligat la plata vreunor drepturi bănești către acesta.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul a făcut parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestuia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantului, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care s-a aflat reclamantul în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), s-a apreciat că în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, s-a constatat apartenența reclamantului la personalul salarizat în baza nr.OUG 27/2006, acesta având funcția de judecător în perioada pentru care se solicită drepturile.
Prin G nr.27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform art.11 alin.1 din G nr.27/2006 și art.II din Legea nr.45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin G nr.27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art.3 alin.1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art.86 din Legea nr.303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art.44 alin.1 lit.c din Legea nr.303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, al Școlii Naționale de Grefieri și al Institutului Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art.87 din Legea nr.303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza G nr.27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza nr.OUG27/2006, pentru funcții diferite.
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr.27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani, prevăzută de art.44 alin.1 lit.c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art.87 alin.2 și art.75 alin.4 din Legea nr.304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin nr.OUG27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art.5 alin.1 din G nr.43/2002 și art.4 alin.3 din Legea nr.508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că și sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.1 din nr.OUG43/2002 și art.1 din Legea nr.508/2004.
S-a mai arătat și faptul că apartenența procurorilor și la aceste structuri este doar temporară, conform art.87 alin.9 și art.75 alin.11 din Legea nr.304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza nr.OUG27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și CO.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr.VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, următoarele: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar a apartenenței la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atâta timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scară ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".
Deci, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. . acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul și CO. care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza G nr.27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională și de locul de muncă.
Potrivit art.4 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor "Judecătorii și procurorii sunt obligați ca prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procesele judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul d eontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională continuă."
Așadar, toți magistrații, indiferent de activitatea concretă desfășurată, au obligația să înfăptuiască justiția, să-și îmbunătățească performanțele profesionale în vederea creșterii eficienței activității instanțelor și parchetelor și a încrederii publice în puterea judecătorească.
Prevederile din nr.OUG27/2006 privind salarizarea procurorilor din cadrul și cărora li se aplică indici de multiplicare superiori comparativ cu ceilalți magistrați au un caracter discriminatoriu și nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim (diferit de cel al activității desfășurate de toți magistrații) și nu se poate susține că aceste prevederi cuprind metode adecvate și necesare.
Tot astfel, nu se poate, legal și moral, susține că procurorii din cadrul și își asumă un risc mai mare decât judecătorii, care, în fond, înfăptuiesc justiția prin hotărârile pe care le pronunță.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Deci, reclamantul a fost discriminat în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din nr.OUG137/2000, întrucât i-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparține la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantului rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor nr.OG137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 nr.OG137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza nr.OUG27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii și CO.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și CO. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza nr.OUG27/2006 are aceeași calificare.
Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.
Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 EURO, sunt supuși unor presiuni și pericole "mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr.10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 EURO, un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.
De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii sau
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală. munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei a restului personalului salarizat în baza G nr.27/2006.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal este justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art.11 alin.1 din G nr.27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Nu au relevanță în speță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamantului și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamantul a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a găsit-o admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor Publice, instanța a găsit-o întemeiată, procedând la admiterea sa și respingând în consecință excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de acesta.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, a legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din nr.HG 208/2005 și ale art.3 din nr.HG 386/2007.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din nr.OG137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din nr.OG137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților, procedând la admiterea acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.
De asemenea în temeiul art.1 din Decretul nr.92/1976 a admis și cererea reclamantului privind obligarea pârâtului Tribunalul Sălaj să facă mențiunile cuvenite în carnetul său de muncă.
În privința cererii reclamantului privind obligarea pârâtului Tribunalul Sălaj la eliberarea unei adeverințe tip pentru stabilirea și respectiv actualizarea pensiei de serviciu, aceasta a fost respinsă deoarece reclamantul nu a făcut dovada că a solicitat eliberarea unei astfel de adeverințe, pentru ca pârâtul să fie în culpă ca urmare a unui refuz
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului S, în numele Ministerului Finanțelor Publice, solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice, iar pe fond respingerea acțiunii formulate de reclamant ca netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului, pârâtul critică sentința pronunțată prin prisma dispozițiilor art.304 pct.4, 7, 9.pr.civ. art.3041pr.civ. ale Legii nr.500/2002, ale Hotărârii Guvernului nr.34/2009, de asemenea, conform art.4 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.22/2002.
Se invocă prevederile art.3 alin.1 pct.6 din nr.HG34/2009, art.6, art.14 alin.3, art.19 li.g și k art.17 alin.1, art.18 alin.2, art.35 alin.1, art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002, arătându-se în esență că atribuția sa este pregătirea proiectelor anuale ale legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind un atribut exclusiv al legiuitorului.
Ministerul Finanțelor Publice analizează propunerile de buget în etapa de elaborare a bugetelor și stabilește conținutul, forma de prezentare și structura programelor elaborate de ordonatorii principali de credite.
Ministerul Finanțelor Publice este autorizat să refuze cererile de finanțare de la bugetul de stat, de suplimentare și de virare a creditelor bugetare, în cazurile în care acestea nu îndeplinesc condițiile legale sau se abat de la reglementările în vigoare.
Responsabilitatea Ministerului Finanțelor Publice privește faza de proiect bugetar, pe care îl întocmește pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
În cursul exercițiului bugetar anual, potrivit art.14 alin.3 din lege, nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonată și plătită, dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.
În ceea ce privește eventualele rectificări de buget, acestea sunt supuse procedurilor privind elaborarea bugetelor anuale inițiale, ordonatorii principali de credite putând formula în condițiile art.49 cereri de deschidere de credite.
Ministerul Finanțelor Publice este la rândul său un ordonator principal de credite cu buget propriu, care nu poate depăși limitele maxime ale sumelor aprobate la capitolul cheltuieli în bugetul său, potrivit art.4 din legea menționată.
Prin atribuțiile ministerului nu se regăsește și aceea de a aloca fonduri din bugetul de stat.
Ministerul Finanțelor Publice, ordonator principal de credite, nu poate fi obligat să aloce fonduri în vederea efectuării plăților decurgând din drepturi salariale ale angajaților altui ordonator principal de credite.
De altfel, Ministerul Finanțelor Publice nu are încheiate raporturi juridice sau de altă natură obligațională nici cu reclamantul, nici cu pârâtul Ministerul Justiției, calitatea procesuală pasivă nefiind dovedită.
Ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile necesare pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin asemenea titluri.
În concluzie, inițiativa proiectului rectificării bugetare cu sumele de bani datorate reclamanților nu aparține Ministerul Finanțelor Publice, ci ordonatorului principal de credite. Până la efectuarea unui asemenea demers din partea Ministerului Justiției, Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat să întocmească un proiect de rectificare bugetară. Doar în cazul refuzului nejustificat al Ministerului Finanțelor Publice de a întocmi un proiect de rectificare bugetară, în urma sesizării sale de ordonatorul principal de credite cu un proiect care să cuprindă sumele necesare plății drepturilor cuvenite reclamantului, acesta poate fi obligat, în condițiile legii, la elaborarea unui asemenea proiect.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii formulate de reclamant ca neîntemeiată și nelegală, invocând decizia nr.838 din 27 mai 2009 Curții Constituționale prin care a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea juridică, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, constatându-se că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora, decizie pe care instanța de fond a ignorat-
Este evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 din Codul d e procedură civilă, dar potrivit art.147 alin.4 din Constituție, "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor". Efectele ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanției fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept.
Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională - cum este și speța de față.
De asemenea, invocă deciziile Curții Constituționale nr.1325 din 4 decembrie 2008, nr.997 din 7 octombrie 2008, nr.818-821 din 3 iulie 2008, prin care s-a constatat că dispozițiile nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, întrucât ar încălca principiul separației puterilor consacrat în art.1 alin.4 din Constituție și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, cu motivarea că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de pct.9 din art.304 pr.civ.
Acțiunea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acțiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă.
Pronunțarea unei hotărâri, precum cea de față, prin care să se acorde drepturile salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești prin constatarea existenței unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de altă parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Pe fondul cauzei, consideră că în mod greșit prima instanță a reținut existența unei discriminări între magistrați și alte categorii profesionale.
Acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 procurorilor de la.T s-a făcând avându-se în vedere criteriul gradului instanței sau al parchetului unde funcționează, în acord cu dispozițiile art.3 din nr.OUG27/2006 și ale art.74 alin.1 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, modificată și completată.
Ca atare, motivarea instanței că art.11 alin.1 din nr.OUG27/2006 instituie o discriminare este greșită, deoarece acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 pentru procurorii din cadrul T este făcută în considerarea nivelului parchetului unde funcționează aceștia, chiar și pentru o perioadă de timp limitată.
În ceea ce privește încadrarea procurorilor la.T și, este de observat că legiuitorul a menținut regula numirii acestora, iar nu a promovării, a exercitării pe o durată temporară a funcției de procuror în cadrul acestui parchet, precum și a revenirii pe postul deținut anterior.
Prin urmare, în vederea numirii în cadrul T și nu este necesar ca procurorul în cauză să aibă grad profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - fără însă ca prin această numire să îl dobândească - ceea ce duce la concluzia inexistenței unor reguli diferite de promovare în profesie între judecători și procurori.
În acest sens sunt prevederile art.74 alin.11 din Legea nr.304/2004. Criteriul esențial avut în vedere de legiuitor în acest caz este cel al nivelului instanței sau al parchetului. Acestor procurori trebuie să li se recunoască un tratament salarial identic cu cel al procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, o tratare diferențiată din punct de vedere al salarizării fiind discriminatorie.
Criticile reclamanților privesc în primul rând nu dispoziții relative la salarizarea unor magistrați, ci reguli de organizare judiciară, respectiv modalitatea specifică de organizare a acestor direcții din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Deși atât judecătorii, cât și procurorii au calitatea de magistrați, desfășoară activități diferite, pe de o parte, înfăptuirea justiției, pe de altă parte apărarea intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor; de aici, posibilitatea stabilirii unor reguli diferite de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești comparativ cu parchetele, precum și adoptării unor prevederi diferite în ceea ce privește raporturile de serviciu ale celor două categorii de magistrați, fără a se aduce atingere principiului nediscriminării, care în nici un caz nu presupune uniformitate.
Totodată, art.1 și 21 alin.1 din nr.OG137/2000, respectiv art.27 alin.1 au fost declarate neconstituționale, astfel cum rezultă din decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale.
Prin decizia nr.1325 din 4 decembrie 2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile nr.OG137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Având în vedere că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, hotărârea dată de instanța de fond este nelegală în măsura în care dispune acordarea către intimați a unui drept neprevăzut de lege, prin interpretarea eronată a dispozițiilor din nr.OG 137/2000.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.304 pct.4 și 9, raportat la art.312 pr.civ. solicită admiterea recursului, modificarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin recursul formulat de pârâta Curtea de APEL CLUJ, s-a solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului, pârâta arată că nu există temei legal pentru obligarea acesteia la calcularea și plata despăgubirilor egale cu diferențele între drepturile salariale primite de reclamant ca judecător și acelea ale procurorilor din cadrul A și
A și sunt structuri. organizate în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorii care activează în cadrul acestor structuri beneficiază de drepturile salariale în discuție doar pe perioada în care activează efectiv în cadrul acestor structuri. De la data revenirii în parchetul de la care provine sau în cadrul vreunui alt parchet unde au dreptul să funcționeze, acești procurori își redobândesc gradul profesional de execuție și salarizarea corespunzătoare avute anterior. (art.75 alin.111, respectiv art.87 alin.91din Legea nr.304/2004).
Pe de altă parte, Curtea Constituțională a statuat în repetate rânduri că sunt neconstituționale dispozițiile art.2 și 27 din nr.OUG137/2000, indicate de instanța de fond în considerentele sentinței, în acest sens fiind deciziile 818, 819, 820, 821 ale Curții din anul 2008
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.
Cât privește susținerea că nu există un temei legal pentru plata drepturilor solicitate prin acțiune, Curtea constată că acestea au fost în mod legitim acordate nu în cadrul unui litigiu pentru obținerea unor drepturi salariale prevăzute explicit prin lege în favoarea reclamantului, ci în cadrul unei acțiuni ce a tins la constatarea unei situații de discriminare și la repararea acesteia prin echivalent bănesc, pentru înlăturarea discriminării. Temeiul legal al acțiunii și implicit al sentinței de admitere a acesteia îl constituie textele legale interne și internaționale care permit o atare sancțiune a tratamentelor discriminatorii, indicate de altfel pe larg și în mod repetat în hotărârea recurată.
S-a mai arătat în motivele de recurs că prin decizia Curții Constituționale a României nr. 818/2008, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000.
Trebuie observat, în acest context, că deși din această perspectivă instanțele sunt oprite de a mai cenzura prin hotărârile pronunțate situațiile de discriminare determinate de prevederi legale discriminatorii, rămân a fi aplicate în același domeniu dispozițiile legale internaționale, care au prioritate față de cele interne, potrivit art. 20 din Constituția României.
Or, hotărârea atacată face trimitere la toate dispozițiile legale internaționale incidente sub acest raport, motiv pentru care urmează a fi respinsă critica privind lipsa temeiului legal al hotărârii.
S-a mai făcut trimitere la decizia nr. 838 din 27 mai 2009, prin care Curtea Constituțională a României a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, reținând că în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 33 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României, fără încă a putea institui, modifica sau abroga norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora. S-a apreciat că ulterior publicării acestei decizii, instanțele nu mai pot pronunța hotărâri care să aibă ca efect instituirea, modificarea sau abrogarea de norme juridice cu putere de lege ori efectuarea controlului de constituționalitate al acestora.
Raportat la acest motiv de recurs, Curtea reține că potrivit prevederilor Protocolului 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ce reglementează "Interzicerea generală a discriminării", "1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful 1".
Se observă astfel că, deși alineatul 1 al articolului statuează garanția cetățeanului european de a nu fi discriminat în exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, alineatul 2 nu mai limitează asigurarea împotriva discriminării la drepturile prevăzute de lege, ci o extinde la toate situațiile în care cetățeanul intră în contact cu o autoritate publică. Prin urmare, interpretarea acestui al doilea alineat este în sensul că atitudinea nediscriminatorie a autorităților publice ale statelor semnatare trebuie să se manifeste în toate relațiile cu cetățenii, nu doar în punerea în executare a drepturilor acestora. Consecința este că trebuie interpretată garanția menționată ca extinzându-se și asupra situațiilor în care cetățeanul se consideră discriminat prin acordarea unor drepturi în favoarea unei categorii comparabile cu cea de care aparține, drepturi ce nu au fost prevăzute prin lege și în favoarea acestei din urmă categorii. Altfel, ar fi să se interpreteze într-un mod care nu ar avea sens, anume printr-o repetiție nenecesară, stipulațiile alin. 2 al art. 1 din Protocolul 12 la Convenție, dacă s-ar considera că acesta nu face decât să reia ideea transmisă la alin. 1 al articolului 1, aceea a garantării nediscriminării cu ocazia exercitării drepturilor prevăzute în lege.
Prin urmare, raportându-ne la prevederile Protocolului 12 la Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale citate mai sus, constatăm că instanțele sunt în drept a constat discriminarea produsă prin prevederea unor drepturi în favoarea unei categorii socio-profesionale, coroborată cu neprevederea acelorași drepturi pentru o categorie socio-profesională comparabilă, fără ca prin aceasta să se instituie, modifice sau abroge norme juridice cu putere de lege ori să se efectueze controlul de constituționalitate al acestora, și deci fără ca aceasta să reprezinte o depășire a atributelor puterii judecătorești prin uzurparea atribuțiilor legislativului.
Pe fondul cauzei s-a apreciat că acțiunea este neîntemeiată, fiind justificată diferențierea de ordin salarial între procurorii de la DNA și DIICOT și reclamant.
Curtea apreciază ca întemeiate reținerile instanței de fond sub acest aspect.
Chiar dacă ar exista o aparență de legalitate în acordarea unor coeficienți de multiplicare superiori procurorilor de la DNA și DIICOT, raportat la nivelul parchetului unde funcționează și la situația de egalitate ce trebuie asigurată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în realitate, salarizarea superioară a acestora față de celelalte categorii de magistrați creează o situație de discriminare nelegală. Așa cum s-a subliniat, procurorul din cadrul și beneficiază, datorită prevederilor G nr. 27/2006, de o salarizare superioară judecătorului care judecă acele cauze instrumentate de acești procurori în faza de urmărire penală. Or, nu se pot admite argumentele extrem de generale aduse în cuprinsul recursului Ministerului Justiției în justificarea unei atari diferențieri. În mod evident, plusul de importanță a acestui gen de litigii se reflectă și în faza de judecată, magistratul însărcinat cu soluționarea cauzei prin pronunțarea unei hotărâri fiind în mod egal supus aceleiași dificultăți sporite. Pe de altă parte, sunt grăitoare, raportat la magistrații care nu soluționează cauze de corupție, argumentele aduse de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei nr. VI/2007 (invocate pe larg în motivarea sentinței atacate), care, chiar dacă nu reglementează situația dedusă judecății în prezenta cauză, se referă la o pricină asemănătoare, determinată tot de discriminarea salarială între magistrații care la acea dată aveau atribuții efective în domeniul prevenirii, descoperirii și sancționării faptelor de corupție și ceilalți magistrați. Or, aceste considerente au fost avute în vedere de prima instanță și pot reprezenta o justă întemeiere pentru admiterea acțiunii, situațiile cenzurate în cadrul acelor hotărâri fiind similare.
Apar ca nerelevante motivele de recurs privind caracterul temporar al prezenței procurorilor în cadrul DNA și DIICOT, dat fiind că situația de discriminare se verifică în raport de perioada în care aceștia funcționează în cadrul acestor direcții.
Cât privește susținerea că diferențierea salarială se justifică în raport de nivelul instanței unde funcționează magistrații între care se face comparația, Curtea constată că, așa cum s-a arătat în sentința atacată, argumentul este formal, întrucât cauzele instrumentate de acești procurori sunt judecate de instanțe de nivel inferior Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât diferențierea nu se justifică nici sub acest raport, existând din acest punct de vedere procurori din cadrul și care funcționează în structuri teritoriale, analog structurii celorlalte instanțe și parchete.
La fel de formal apare și argumentul privind numirea procurorului în cadrul și, fără a dobândi grad profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; modalitatea de numire nu diminuează cu nimic situația de discriminare ivită între magistrați și nici nu o justifică, fiind doar sursa acesteia. De asemenea, apărarea privind sursa situației de tratament diferențiat, anume, regulile de organizare judiciară incidente, nu înlătură caracterul nelegal al discriminării astfel făcute.
Raportat la recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, Curtea reține caracterul nefondat al excepției lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că prima instanță, admițând acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, a înțeles să îl oblige la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite reclamantului, astfel încât nu se pune problema ca prima instanță să fi avut în vedere existența unor raporturi juridice directe între reclamant și acest pârât. A fost avut în vedere rolul acestui pârât în elaborarea bugetului de stat din grija pentru a se asigura caracterul efectiv al hotărârii pronunțate. Nu se pune problema alocării sumelor necesare achitării drepturilor recunoscute reclamantului din bugetul propriu al acestui minister, ci, așa cum s-a arătat, asigurarea efectuării demersurilor necesare pentru includerea în bugetul de stat, pentru Ministerul Public, a sumelor necesare achitării acestor drepturi.
Chiar dacă nu este în atribuția acestui minister adoptarea bugetului, ministerul este cel care elaborează proiectul de buget precum și al legii de rectificare bugetară, astfel încât cu această ocazie se impune a se avea în vedere de către pârât includerea sumelor încuviințate prin prezenta hotărâre în bugetul de stat. Cât privește necesitatea de a se depune proiecte ale bugetelor ordonatorilor principali de credite pentru adoptarea și modificarea proiectului bugetului de stat, se constată că Ministerul Justiției și Libertăților este în egală măsură parte în proces, fiindu-i opozabilă hotărârea, astfel încât ambii pârâți sunt obligați la demersurile legale enumerate chiar prin motivele de recurs pentru a se asigura achitarea drepturilor salariale restante.
Critica privind situația creată prin pronunțarea unei hotărâri de obligare la plata unor sume care nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală nu poate fi reținută, având în vedere că există posibilitatea rectificării legii bugetare, iar pe de altă parte, acest argument vizează momentul punerii în executare a hotărârii, deci nu este pertinent pentru soluționarea cererii pe fond. Obligația de a se pune la dispoziție surse financiare pentru acoperirea sumelor datorate este subsecventă celei de a se plăti aceste sume de către instanța la care reclamantul și-a desfășurat activitatea.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 14 și 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 1 din nr.OUG 22/2002, art. 3 alin. 1 pct. 2 din nr.HG 34/2009.
Față de toate aceste considerente, Curtea urmează a respinge ca nefondate recursurile formulate, având în vedere și prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 și 4 și art. 3041.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice S, Ministerul Justiției și Libertăților și Curtea de APEL CLUJ împotriva sentinței civile nr. 2389 din 19.10.2009 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, - - - - - -
GREFIER,
Red.T/.
8 ex./26.02.2010
Jud.fond: și
Președinte:Cristina MănăstireanuJudecători:Cristina Mănăstireanu, Ioana Tripon, Dana Cristina
