Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1741/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA NR. 1741/R-CM
Ședința publică din 20 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Jeana Dumitrache judecător
JUDECĂTOR 2: Florina Andrei
JUDECĂTOR 3: Daniel Radu președinte secție
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile civile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE INALTA C DE CASATIE SI JUSTITIE, cu sediul în B,-, sector 5 și DIRECTIA NATIONALA ANTICORUPTIE, cu sediul în B,--81, sector 1, împotriva sentinței civile nr.689/CM din 31 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit: recurenții-pârâți, intimații-reclamanți și, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constată recursurile în stare de judecată și se retrage pentru deliberare.
CURTEA:
Deliberând, asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 23.01.2009, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora prin hotărâre judecătorească să calculeze și să le plătească drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară începând cu data de 01.01.2006-pentru și în continuare și începând cu data de 01.12.2007 pentru și în continuare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților; să fie obligat Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății. Reclamanții au solicitat citarea în cauză și a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt discriminați prin neacordarea sporului de confidențialitate în raport de celelalte categorii de bugetari care beneficiază de acest drept, invocând în acest sens disp.art.14 din CEDO, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, jurisprudența Curții Europene, art.5 si art. 154 alin.3 din Codul muncii și art.2 alin.1 din nr.OUG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările ulterioare.
Potrivit art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, reclamanții au obligația de a păstra confidențialitatea lucrărilor, iar nerespectarea acestor prevederi constituie abatere disciplinară.
Totodată, conform art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328/24 august 2005 pentru aprobarea Codului Deontologic al judecătorilor și procurorilor, aceștia au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
Față de disp.art.111 alin.2 din Legea nr.304/2004, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile legale privind obligațiile, interdicțiile și incompatibilitățile judecătorilor și procurorilor se aplică și asistenților judiciari, motiv pentru care, în mod cert și acestei categorii îi incumbă obligația mai sus menționată.
Potrivit disp.art15 alin.1 din OG nr.6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici sporul de confidențialitate se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute în Legea nr.555/2006, ci și funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului, Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
De asemenea, judecătorii militari precum și membrii Consiliului Director al beneficiază de sporul de confidențialitate de 15% din solda lunară/indemnizație în timp ce judecătorii civili, cere controlează inclusiv actele, nu beneficiază de un astfel de spor, deși obligația este aceeași, iar nerespectarea ei constituie abatere disciplinară.
Mai mult decât atât, dreptul solicitat de reclamanți în prezenta acțiune a fost recunoscut pe cale judecătorească, pentru perioade diferite, pronunțându-se în acest sens sentințele civile nr.764/CM/2007, irevocabilă prin decizia nr.212/R/2008, nr.836/CM/2007, irevocabilă prin decizia nr.161/R-CM/2008 și nr.187/CM/2008, irevocabilă prin decizia nr.396/R-CM/2008.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, întrucât disp. art. 2 alin.1 și ale art.11 și art.27 din nr.OG137/2000, care au conferit instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.821/2008 emisă de Curtea Constituțională, iar potrivit art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992 această decizie este definitivă și obligatorie. A mai susținut pârâtul că prin acordarea sporului pe viitor instanța și-ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, deoarece numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Pe de altă parte, sporul solicitat nu este stabilit prin lege, acesta fiind reglementat doar pentru categoriile prevăzute de art.3 alin.1 din OG19/2006, art.3 din Legea nr.444/2006 și Legea nr.360/2002, iar prin neacordarea sporului de confidențialitate nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile, care să impună un tratament nediferențiat.
A mai arătat pârâtul că din dispozițiile art.19 alin.3 din nr.OG137/2000, rezultă în mod evident intenția legiuitorului de a elimina din sfera de aplicare a dispozițiilor nr.OG137/2000 măsurile privind politica de salarizare a personalului bugetar, astfel că acțiune întemeiată pe dispozițiile acestui act normativ este inadmisibilă.
În ceea ce privește plata actualizată a drepturilor bănești, pârâtul a solicitat respingerea acestei cereri, întrucât ca instituție bugetară nu poate înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, așa cum prevăd disp. art.14 alin.2 din Legea nr.500/2002, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face doar prin intervenția legiuitorului.
Referitor la înscrierea în carnetul de muncă a sporului de confidențialitate, pârâtul a susținut că și acest capăt de cerere este neîntemeiat, întrucât nu intră în categoria drepturilor bănești ce se poate înscrie în carnetul de muncă.
Pârâta Direcția Națională Anticorupție a solicitat respingerea acțiunii, arătând că reclamanților nu le este prevăzut în lege sporul solicitat, acesta fiind acordat de legiuitor pentru categoriile prevăzute de nr.OG19/2006, Legea nr.444/2006, art.3 alin.1, art.15 din nr.OG6/2007, iar pe de altă parte, așa cum s-a stabilit prin Deciziile nr.818-821/2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3, art.27 alin.1 ale nr.OG137/2000, care confereau competența instanțelor de a anula sau a refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, au fost declarate neconstituționale.
La data de 18.02.2009, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justitie a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca în cazul în care se va admite acțiunea reclamanților, chematul în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
În motivarea acestei cererii s-a arătat că potrivit art.131 pct.1 din Legea nr.304/2003, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Prin întâmpinare, Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive arătând, în esență, că se face o gravă confuzie prin confundarea sa cu Statul Român, că rolul său este doar de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui bugete, precum și a proiectelor bugetelor locale. Mai mult, obligarea sa la majorarea creditelor bugetare aprobate Ministerului Public prin lege, în sensul asigurării fondurilor necesare plății drepturilor solicitate de reclamanți, este inadmisibilă pentru că el nu are atribuții în modificarea legii bugetului de stat care este o lege organică, iar suplimentarea cheltuielilor stabilite prin legea bugetului de stat se poate face numai pe bază de lege, fiind o problemă de legiferare. De asemenea, în situația în care s-ar admite acțiunea s-ar ajunge ca instanța să-și depășească atribuțiile puterii judecătorești.
Pe de altă parte, între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi, aceștia fiind angajații Direcției Naționale Anticorupție și deci ai Ministerului Public.
Direcția Națională Anticorupție a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând ca în situația în care se va admite acțiunea să fie obligată această instituție să ia act de obligativitatea inițierii și adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
În motivarea cererii, pârâta a arătat că potrivit Legii nr.500/2002, coroborată cu dispozițiile nr.OG22/2002, art.4 alin.1 și 2, Ministerului Economiei și Finanțelor îi revine obligația de a vira către ordonatorii principalii de credite sumele necesare executării hotărârilor judecătorești, condiții în care, în situația în care ordonatorii principali de credite sau, după caz, secundari de credite, ar depune toate diligențele în vederea obținerii de fonduri, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu ar da curs solicitării acestora, ordonatorii principali de credite ar fi, fără culpă, cei executați silit. Cum Ministerul Economiei și Finanțelor deține potrivit art.19 alin.1 din Legea nr.500/2002 și rolul de a asigura bugetele ordonatorilor, suplimentându-le sau cenzurându-le după caz, iar sumele necesare executării creanțelor bugetare sunt prevăzute în capitol distinct al bugetului anual, acesta ar trebui să garanteze inclusiv executarea hotărârilor judecătorești în termenul de 6 luni prevăzut în nr.OG22/2002, la solicitarea ordonatorilor principali.
Prin sentința civilă nr.689/CM din 31 martie 2009, Tribunalul Argeș - Secția Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, precum și acțiunea formulată de reclamanți, în sensul că au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție să plătească acestora sporul de confidențialitate de 15% aplicat la indemnizația brută lunară, pentru reclamantul - începând cu data de 01.01.2006, până la data rămânerii irevocabile a prezentei și pentru viitor și pentru reclamantul - începând cu data de 01.12.2007 până la data rămânerii irevocabile a prezentei și pentru viitor, drepturi ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
Aceiași pârâți au fost obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
A fost respinsă acțiunea formulată împotriva Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și cererile de chemare în garanție acestui minister.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice s-a constatat a fi întemeiată, întrucât acest minister nu are calitatea de subiect pasiv al vreunui raport juridic cu părțile din proces, astfel că nu poate sta în judecată. Drepturile solicitate sunt doar de natură salarială, iar într-o asemenea acțiune părți în proces sunt numai reclamanții și pârâții care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acestora, având în vedere că într-un proces calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept. Pe de altă parte, având în vedere disp. art.18 și 20 din Legea nr.500/2002, ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, elaborând proiectele legilor anuale bugetare anuale și examinând execuția bugetară.
În consecință, fiind admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor a fost respinsă cererea de chemare în garanție a acestuia formulată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din justiție (instituții finanțate de la bugetul de stat), îndeplinind funcția de procuror, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află aceștia în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care li se aplică, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea fortei de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Acestora le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.l din Legea nr.303/2004, raportat la art.111 alin.2 din Legea nr.304/2004, art.15 din Codul d eontologic, art.78 alin.l din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.l OG9/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2001,art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioadă în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru muncă prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de. confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului bugetar, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio- profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidentialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari, a procurorilor, a personalului auxiliar) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul si elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Deci, nu poate fi invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului din sectorul bugetar. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.l, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului ca nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din nr.OG137/2000).
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.l lit a, art.40 alin.2 lit c si f, art. 54 alin.3, art. 65 si art. 155 raportat la art. l din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. l, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 alin. l și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoana nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în mod special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 alin.1 din nr.OG137/2000 se arară că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.lll privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Pârâții MINISTERUL PUBLIC și Direcția Națională Anticorupție au susținut că prin decizia Curții Constituționale invocată de către Ministerul Justiției și Libertăților s-au declarat neconstituționale prevederile art.1 alin.2, art.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, însă doar în sensul în care instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Față de aceste considerente și în raport de obligația instituită reclamanților în legea specială, art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și fișa postului, raportat la discriminarea creată acestora prin acordarea sporului de confidențialitate celorlalte categorii socio-profesionale pentru care este prevăzută obligația, instanța a apreciat ca întemeiată cererea acestora.
Constatându-se că reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de spor de confidențialitate, s-a dispus ca sporul să fie acordat acestora în continuare atâta timp cât va subzista obligația de a păstra confidențialitatea.
Ținând cont de disp. art.161 alin.4 din Codul muncii, tribunalul a dispus ca sumele ce urmează a fi acordate reclamanților cu acest titlu să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Împotriva sentinței civile nr.689/CM/31 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă au declarat recurs, în termen legal, pârâții Direcția Națională Anticorupție și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care au criticat hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, pârâta Direcția Națională Anticorupție a formulat, în esență, următoarele motive de recurs:
- în mod nelegal prima instanță a obligat Direcția Națională Anticorupție la plata sporului de confidențialitate în cuantum de 15%, fără să aibă în vedere că reclamanții nu ocupă un post într-o specialitate care să le confere dreptul la acest spor și petenții nu lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege, de contractul colectiv de muncă ori individual de muncă, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile acordării sporului de confidențialitate;
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că reclamanților nu li se aplică prevederile nr.OG19/2006 privind creșterile salariale, întrucât acest act normativ se adresează doar personalului militar și funcționarilor publici, iar petenții nu au o asemenea calitate.
Mai mult, art.15 din nr.OG6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici stabilește în mod concret sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% din salariul de bază.
- tribunalul nu a ținut cont de dispozițiile Deciziilor nr.818-821/2008, Curtea Constituțională prin care aceasta a admis excepțiile de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și ale art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, sunt neconstituționale.
Se mai arată că prin deciziile sus-citate s-a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu dispoziții cuprinse în alte acte normative.
În concluzie, pârâta Direcția Națională Anticorupție a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și pe fond respingerea ca neîntemeiată a cererii promovată de reclamanți.
Prezentul recurs al pârâtei Direcția Națională Anticorupție a fost încadrat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat, în esență, următoarele motive de netemeinicie și nelegalitate:
- prima instanță nu a ținut cont de hotărârea Curții Constituționale nr.821 din 3 iulie 2008 referitoare la dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11 și dispozițiile art.27 din nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, articole ce au fost declarate neconstituționale, astfel că motivul de drept invocat de reclamantă prin acțiune și anume prevederile nr.OUG137/2000 nu mai sunt de actualitate;
- tribunalul în mod nelegal prin plata pentru viitor a drepturilor salariale solicitate de reclamanți a adăugat la legea specială de salarizare a magistraților, întrucât numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor sporuri;
- în mod nelegal instanța de fond a dispus obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata sporului de confidențialitate de 15% în favoarea reclamanților, având în vedere că aceștia nu sunt cadre militare în activitate și nu li se aplică prevederile nr.OG19/2006 pentru a beneficia de acest spor salarial;
- în mod nelegal a fost obligat pârâtul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata actualizată cu rata inflației a sumelor solicitate de reclamanți, având în vedere că nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială, ceea ce este aplicabil și în prezenta speță;
- tribunalul în mod greșit a obligat pârâtul să facă mențiunile corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate în carnetele de muncă ale reclamanților, fără să aibă în vedere că sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetul de muncă;
- instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care a admis acțiunea reclamanților, deoarece această ultimă instituție, conform art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului referitoare la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că Ministerul Finanțelor Publice răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, astfel că trebuia admisă cererea de chemare în garanție.
În concluzie, pârâtul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și pe fond respingerea acțiunii ca nefondată.
Calea de atac promovată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă și art.3041Cod procedură civilă.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.242 alin.2 din Codul d e procedură civilă.
Intimatul Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește cererea de chemare în garanție a acestui minister.
Verificând sentința civilă atacată în raport de criticile formulate în cele două recursuri și din ansamblul probelor de la dosar, Curtea constată următoarele:
Recursul declarat de pârâta Direcția Națională Anticorupție este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică este nefondată, deoarece reclamanții prin activitatea desfășurată în cadrul Direcției Naționale Anticorupție Pitești în funcția de procurori intră în contact cu informații confidențiale, iar aceștia au o obligație profesională imperativă de confidențialitate reglementată prin dispozițiile art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004, raportat la art.16 din Codul d eontologic, precum și la art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea nr.328 din 24.08.2005.
Rezultă că reclamanții trebuie să beneficieze de sporul de confidențialitate, așa cum beneficiază și restul personalului din unitățile bugetare, conform Codului muncii care garantează dreptul la despăgubire pentru discriminări în muncă și nu în baza Legii nr.444/2006.
A proceda în alt mod echivalează cu o discriminare a personalului din cadrul, discriminare care este interzisă prin art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cu care toți cetățenii au dreptul, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, cât și cu art.2 din Pactul Internațional referitor la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale, precum și prin art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Cea de-a doua critică este nefondată, deoarece în mod corect tribunalul a reținut, referitor la prevederile art.1, art.2 și art.27 din nr.OG137/2000, ce au fost declarate neconstituționale, doar în sensul în care instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ceea ce nu este cazul în speță.
Curtea constată că deciziile Curții Constituționale nr.818-821/2008 nu au aplicație în prezentul litigiu.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 din Codul d e procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței civile nr.689/CM din 31 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta este fondat în parte, după cum urmează:
Prima critică este nefondată, deoarece prin decizia nr.821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și 11, cât și dispozițiile art.27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normativ cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ceea ce nu este cazul în speță.
Curtea constată că în mod legal tribunalul a reținut că reclamanții intră în contact cu date de confidențialitate în activitatea pe care o desfășoară, astfel că au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, iar în caz contrar, dacă nu ar beneficia de acest drept ar fi discriminați în raport de personalul bugetar ce beneficiază de sporul de confidențialitate, iar discriminarea este interzisă prin art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale, precum și prin art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Această critică a fost analizată și în recursul pârâtei Direcția Națională Anticorupție.
Al doilea motiv este nefondat, deoarece prima instanță prin hotărârea pronunțată nu a adăugat la lege, ci doar a analizat dacă reclamanții întrunesc condițiile legale pentru a beneficia de sporul de confidențialitate de 15% și pentru viitor, obligație care este legală, deoarece reclamanții și pe viitor, ca procurori ai Direcției Naționale Anticorupție, vor intra în contact cu date de confidențialitate.
Cea de a treia critică este nefondată, întrucât tribunalul prin hotărârea pronunțată nu și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea de salarizare a magistraților, ci a verificat, conform atribuțiilor ce le revin, dacă reclamanții întrunesc condițiile legale pentru acordarea sporului de confidențialitate.
Referitor la aplicarea prevederilor art.304 pct.4 Cod procedură civilă, Curtea constată că tribunalul prin hotărârea pronunțată nu și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci a verificat în limitele investirii dacă reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de sporul de confidențialitate de 15% în raport de funcția acestora de procurori.
A patra critică este nefondată, întrucât potrivit art.161 alin.4 din Codul muncii, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
În speță, reclamanții au fost prejudiciați prin neacordarea sporului de confidențialitate de 15%, astfel că se impune actualizarea acestor drepturi bănești cu rata inflației, actualizarea fiind inclusă în noțiunea de daune interese, indiferent de existența sau inexistența surselor de finanțare ale Ministerului Public.
Referitor la critica care vizează greșita obligare a pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor solicitate de reclamanți, în carnetele de muncă, aceasta este nefondată, deoarece potrivit art.11 alin.2 din Decretul nr.92/16 aprilie 1976 privind carnetul de muncă, în acest document, pe lângă funcție, meserie sau specialitatea exercitată se înscrie și retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Chiar dacă sporul acordat prin hotărârea recurată nu se include în retribuție, el se adaugă la aceasta, ceea ce determină o majorare a cuantumului retribuției, iar în atare condiții trebuie menționat în carnetul de muncă.
Ultimul motiv de recurs este fondat, deoarece potrivit dispozițiilor art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Conform art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar privind pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, ceea ce-i conferă calitate procesuală pasivă în cauză.
În lipsa acordării fondurilor necesare efectuării plății acestor drepturi bănești, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitatea sa de ordonator principal de credite este în imposibilitate de a executa plățile dispuse prin hotărâre.
Curtea constată că pentru acest ultim motiv de recurs sunt aplicabile prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, astfel că în baza art.312 din Codul d e procedură civilă se va admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și se va modifica sentința civilă nr.689/CM din 31 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă, în sensul că se va admite cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice care va fi obligat să aloce fondurile necesare în vederea achitării drepturilor bănești în favoarea intimaților-reclamanți și .
Se va menține în rest sentința civilă recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.689/CM din 31 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă, intimați fiind reclamanții și, cu domiciliul procesual ales la Direcția Naționala Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești, cu sediul în Pitești, B-dul -, --mezanin, județ A, chematul în garanție STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A, cu sediul în Pitești,-, județ A și expertul în domeniul discriminării CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B,--3, sector 1.
Modifică în parte sentința civilă nr.689/CM/31 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă, în sensul că admite cererea de chemare în garanție formulată de recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și obligă Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare în vederea achitării drepturilor bănești în favoarea intimaților-reclamanți și .
Menține în rest sentința civilă nr.689/CM/31 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, cu sediul în B,--81, sector 1, împotriva sentinței civile nr.689/CM din 31 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
- -, - -, - -,
Grefier,
,
Red.
Tehnored.
Ex.11/17.12.2009.
Jud.fond:.
.
Președinte:Jeana DumitracheJudecători:Jeana Dumitrache, Florina Andrei, Daniel Radu
