Drepturi salariale ale personalului din justiție. Sentința 176/2008. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA PENTRU CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTINȚĂ CIVILĂ Nr. 176/2008
Ședința publică de la 15 - 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Manuela Stoica președinte secție
- - - JUDECĂTOR 2: Ana Doriani
- - - asistent judiciar
- - - asistent judiciar
- - - grefier
Pe rol se află soluționarea acțiunii formulată de i, -, -, --, --, -, -, G, -, -, -, - în calitate de al, G în calitate de al, - -, -, -, -, -, R, C -, -, -, - în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, TRIBUNALUL SIBIU, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL HUNEDOARA, TRIBUNALUL ALBA, CURTEA DE APEL ALBA IULIA, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care se constată că s-a depus la dosar din partea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL ALBA IULIA și TRIBUNALUL ALBA, întâmpinări.
Din partea pârâtei s-a depus la dosar punct de vedere.
Din partea ilor ului G- s-au depus acte de stare civilă pentru a face dovada calități de aui ului.
Instanța din oficiu pune în discuție excepția competenței materiale a Curții de APEL ALBA IULIA de a judeca litigiul, în procedura reglementată de OUG75/2008, a acțiunii formulată de i, și, toți fiind funcționari publici în cadrul Tribunalului Sibiu, raportat la dispozițiile Legii 188/1999 privind Statutul funcționarului public.
Având în vedere dispozițiile art. I și II din OUG 75/2008 și văzând calitatea de funcționari publici a lor, și, instanța va dispune disjungerea acțiunii cu privire la acești, urmând a se forma dosar nou, ce va fi repartizat aceluiași complet de judecată, cu termen de judecată astăzi 15 decembrie 2008, pentru când părțile sunt legal citate.
Instanța, constată că nu mai sunt alte cereri de formulat, împrejurare față de care, constată cauza în stare de soluționare și o lasă în pronunțare.
CURTEA DE APEL,
Deliberând asupra acțiunii civile de față;
Constată că prin acțiunea înregistrată la această instanță sub dosar nr- i, -, -, --, --, -, -, G, -, -, -, - în calitate de al, G în calitate de al, - -, -, -, -, -, R, C -, -, -, - i-au chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, TRIBUNALUL SIBIU, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL HUNEDOARA, TRIBUNALUL ALBA, CURTEA DE APEL ALBA IULIA, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța:
să fie obligați pârâți de la punctele 1- 7 la plata drepturilor salariale actualizate, reprezentând sporul de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, pe perioada septembrie 2000- 14 septembrie 2004, actualizat în raport cu indicii de inflație, începând cu data la care trebuiau achitate până la data plății efective;
să fie obligată pârâta Curtea de APEL ALBA IULIA să efectueze mențiunile corespunzătoare în cărțile de muncă,
În motivarea acțiunii lor i susțin că deși prin dispoz. art. 47 din Legea nr. 50/1996 magistrații și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești au dreptul la un spor de 50% din salariu de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică nu le a fost acordat acest drept. Totodată, se susține că dreptul la acțiune s-a născut la data de 10.03.2008, când le-a fost recunoscut prin Decizia nr. 21 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii de către J în dosarul nr. 5/2008, decizie prin care s-a statuat că judecătorii au dreptul la spor de risc și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000.
Chiar și în ipoteza în care acest drept s-ar fi născut anterior pronunțării menționatei decizii, i susțin că termenul de prescripție a fost întrerupt prin numeroasele acte de recunoaștere a dreptului lor la acest spor, inițiate de Ministerul Justiției.
În drept se invocă art. 47 din legea nr. 50/199, art.144, 41 alin.2 și art.53 din Constituția României, nr.OG 83/2000, dispozițiile Legii nr. 24/2004, art-155. 165, 236, 239 și 241 punct 1 lit.d, Decizia nr. 21/2008 a J- secțiile unite, art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În probațiune pentru justificarea calității procesual active s-a depus adeverința nr- emisă de TRIBUNALUL SIBIU (9), copie certificat deces și copie certificat de după def. G (11-15)
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a depus punctul său de vedere, prin care arată că în soluționarea speței se impune a se avea în vedere, art.14 din O și practica instanței europene în aplicarea acestui text, în sensul că tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege.(filele 5-9-63.)
Pârâta Curtea de APEL ALBA IULIA prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea acțiunii ca fiind prescrisă potrivit prevederilor. nr. 167/1958 și art.283.
Pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinarea depusă a solicita respingerea acțiunii, invocând în primul rând excepția prescripției, iar pe fond netemeinicia acțiunii.(23-26)
CURTEA, analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente, constată următoarele:
Prealabil, analizării fondului pricinii, în temeiul art. 137 Cod procedură civilă instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor care s-au invocat și care se impun a fi ridicate în cauză, în ordinea priorității lor.
Astfel, cu referire la excepția lipsei calității procesual pasive, în ce privește Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării se constată că aceasta este întemeiată, deoarece, potrivit art.16-20 din nr.OG137/2000, această instituție este abilitată și investită să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare pe teritoriul țări, să constate și să sancționeze contravențiile prevăzute de acest act normativ și ca atare nu este subiect de drept al raportului obligațional în cauză.
Este de menționat că prin nr.OUG 75/2008 s-a modificat nr.OG 137/2000, așa încât potrivit art. V din acest act normativ sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a acestei autorități. În acest context acțiunea promovată de i față de această parte urmează a fi respinsă, pe excepția lipsei calității procesual pasive.
În speță, se solicită obligarea la plata unor drepturi rezultate din lege și din contractul de muncă, iar cererea lor a declanșat un litigiu de muncă la care se referă art.282 din Codul muncii.
Rezultă în acest context că, acest pârât, nu poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză și drept urmare instanța va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, acțiunea urmând a fi respinsă față de această parte, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane care nu au calitate procesual pasivă.
Cu referire la excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune este de menționat faptul că potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958 " dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege" iar potrivit art. 7 din același act normativ " prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".
Potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă "termenul prescripției este de 3 ani" dacă nu există alte prevederi legale derogatorii, iar conform art. 283 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003- Codul muncii cererile în materia conflictelor de muncă pot fi formulate " în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat".
În sensul celor invocate mai sus este și Decizia nr. 21/10.03.3008 a asupra recursului în interesul Legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 47 din legea nr. 50/1996- invocat de reclamante ca temei juridic al pretențiilor lor- care a statuat faptul că " în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații- asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neorupsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin legea nr. 334/2001".
Analizând considerentele deciziei menționate se constată că singura problemă de drept asupra căreia s-a aplecat instanța supremă și care a făcut obiectul recursului în interesul legii a fost abrogarea sau neabrogarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996.
În acest context este evident că ÎCCJ nu s-a pronunțat asupra altor probleme cum ar fi termenul de prescripție al formulării unor acțiuni sau repunerea în termenul de exercitarea a acțiunii bazate pe acest text de lege.
Prin urmare, aceste probleme de drept au fost lăsate în sarcina instanțelor de judecată sesizate cu judecarea unor acțiuni întemeiate pe textul de lege în discuției.
În nici un caz nu se poate susține că prin formularea cuprinsă în decizia nr. 21/2008 a ÎCCJ potrivit căreia sporul se datorează "și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000" s-a dorit a se stabili că acest drept se va plăti magistraților și personalului auxiliar pe întreaga perioadă cuprinsă între data intrării în vigoare a OG nr. 83/2000 și până în prezent.
Ceea ce a stabilit cu forță obligatorie ÎCCJ este că dispozițiile art.47 din Legea nr. 50/1996 nu au fost abrogate prin OG nr. 83/2000, rămânând în vigoare și producând efecte depline și după acest moment (septembrie 2000).
Faptul că este vorba de un drept supus prescripției rezultă cu claritate din formularea dispozitivului deciziei menționate unde se face referire la "dreptul" la sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
În acest context, se reține că potrivit art. 1, alin. 1 și 3 din Decretul Lege nr. 167/1958"dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege".
Orice clauza care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă".
De asemenea, la art. 7 alin. 1 din același act normativ se menționează că"prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".
Acțiunea prin care i tind la dobândirea acestui drept are natura unui conflict de muncă, art. 283 alin. 2 Codul muncii prevăzând că dreptul la acțiune se prescrie într-un termen de trei ani de la data nașterii dreptului.
Dreptul la acțiune s-a născut la 1 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a OG nr. 83/2000, din acest moment putându-se pune în discuție neregularitatea actului de abrogare, aspect cunoscut de.
Cauzele în care se suspendă sau se întrerupe cursul prescripției sunt expres și limitativ reglementate la art. 13, 14 și 16 din Decretul Lege nr. 168/1958 și nu se regăsesc în prezenta cauză.
Pârâții nu au recunoscut nici un moment aceste pretenții pentru a se putea reține întreruperea cursului prescripției, iar i nu au făcut dovada vreunei piedici în promovarea acțiunii, pasivitatea în care s-au aflat datorându-li-se.
Față de cele de mai sus, având în vedere că momentul nașterii dreptului la acțiune este cel la care dreptul a fost încălcat sau contestat ori, în lipsa unei încălcări sau contestări, data de la care el trebuie exercitat, precum și în considerarea motivării Înaltei Curții, rezultă fără echivoc faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial a nr.OG 83/2000, respectiv 01.01.2001.
Nici normele europene invocate de i în susținerea pretențiilor lor nu pot conduce la o altă soluție. Astfel, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, invocat de nu vine să suplinească sau să recunoască un drept pe care formal legislația internă nu îl prevede. În acest sens, Comisia a statuat că"acest protocol nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun, el se aplică numai cu privire la bunurile" actuale" ale reclamantului, care nu se poate plânge de o atingere a dreptului său de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existența lui ( cauza Lupuleț vs.România)".
Prin urmare, textul invocat de i nu are rostul de a împiedica statele să schimbe sistemele de salarizare, să abroge sau să prevadă drepturi în alt conținut.
Susținerea lor în sensul că sporul pretins este un bun în înțelesul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la C Convenția pentru apărarea drepturilor omului nu poate fi reținută deoarece este vorba de un drept salarial suplimentar, conținutul și limitele acestuia fiind reglementate prin acte normative adoptate în conformitate cu prevederile constituționale. Fiind un drept de creanță este supus efectelor prescripției extinctive potrivit Decretului nr.167/1958.
În aceste condiții, în raport cu data introducerii acțiunii-31.10.2008, precum și în aplicarea corectă a prevederilor art. 12 din Decretul -Lege nr. 167/1958 potrivit cărora " în cazul când un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită", pretențiile reclamantelor așa cum sunt formulate în cererea introductivă septembrie 2000- septembrie 2004, sunt prescrise, urmând a fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admis excepția prescripției acțiunii lor, invocată de pârâții Curtea de APEL ALBA IULIA și Ministerul Justiției.
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de
Respinge acțiunea formulată de i, -, -, --, --, -, -, G, -, -, -, - în calitate de al, G în calitate de al, - -, -, -, -, -, R, C -, -, -, prin mandatar ales -, toți cu procesual ales în S,-, împotriva pârâților Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5, Curtea de APEL ALBA IULIA, cu sediul în A I, str. -, nr.1, jud. A, TRIBUNALUL SIBIU cu sediul în S,-, jud. S, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, cu sediul în B-, sector 3, TRIBUNALUL HUNEDOARA cu sediul în D- jud. H, TRIBUNALUL ALBA, cu sediul în AIP -ța - - nr.24 jud. A, Curtea de APEL BUCUREȘTI, cu sediul în B nr.5 și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în B P-ța - - nr.1-3 sector 1.
Cu drept de recurs în 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 15 - 2008
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR 3: Sebastian Nașcu Mihai Pașca Elena Truță
ASISTENȚI JUDICIARI,
Cu opinie separată în sensul
admiterii acțiunii
asistent judiciar
GREFIER,
Red.
Tehnored.
OPINIE SEPARATĂ
Potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești magistrații și personalul auxiliar " pentru vechimea în muncă, personalul beneficiază de un spor de vechime de până la 25%, calculat la salariul de bază brut corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru". Acest articol a fost abrogat prin art. I pct. 32 din nr.OG 83/2000. Prin nr. 38/2007 s-a recunoscut dreptul magistraților la acest spor de vechime.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești magistrații și personalul auxiliar beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Acest articol a fost abrogat prin art. I pct. 42 din nr.OG 83/2000. Prin nr. 21/2008 magistraților li s-a recunoscut magistraților dreptul la sporul de risc și sporul de suprasolicitare neuropsihică.
Așadar, în baza de calcul a indemnizațiilor magistraților, au fost incluse sporul de vechime de risc și suprasolicitare neuropsihică. Conform dispozitivului nr. 21/2008 aceste ultime sporuri sunt recunoscute "și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000".
Cu privire la aspectul privind termenul de prescripție fac precizarea că, alături de o jurisprudență bogată în sensul acordării acestor drepturi începând cu data de 01.10.2000, pentru considerentele pe care le voi dezvolta în continuare apreciez că termenul de prescripție nu a început să curgă decât din momentul pronunțării, până la momentul pronunțării nu a curs și nu a început să curgă termenul de prescripție.
Potrivit art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate. Potrivit art. 295 alin. (1) din Codul muncii, dispozițiile acestuia se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislație și în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă cu dispozițiile legislației civile. Cum Codul mucii nu conține prevederi privind prescripția dreptului material la acțiune se aplică dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Analiza cursului prescripției extinctive presupune, înainte de toate, cunoașterea începutului și sfârșitului acestei prescripții, adică a datei de la care începe să curgă prescripția extinctivă și, bineînțeles, a datei la care ea urmează să se împlinească.
Așadar, în speța dată și dedusă spre competentă și legală soluționare trebuie analizată data de la care începe să curgă termenul de prescripție.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: " Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. iar potrivit art. 1886: " Nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere."
În esență, deci, conform acestei reguli, prescripția extinctivă începe să curgă la data nașterii dreptului material la acțiune. Deoarece legea nu prevede care este această dată și nici drepturile la acțiune cărora ea li se aplică, regula instituită prin art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 are caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-și găsește incidența vreo regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular, pe de o parte, și, bineînțeles, în toate cazurile în care dreptul subiectiv material este încălcat, negat sau contestat (și cu condiția ca dreptul la acțiune corespunzător să fie supus prescripției extinctive), pe de altă parte. În speță dreptul magistraților nu a fost niciodată nici negat nici contestat, ci pur si simplu prin dispozițiile art. pct. 32 și 42 au fost abrogate în mod expres dispozițiile din Legea nr. 50/2006.
Așadar, regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceasta: prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune. Evident ca pur teoretic putem susține că dreptul la acțiune s-a născut la data publicării în Monitorul Oficial al României a nr.OG 83/2000, însă unul din principiile fundamentale ale statului de drept îl constituie conformarea tuturor subiectelor de drept normei juridice, legea fiind instrumentul prin care se creează starea de legalitate. A susține că în vederea prezervării drepturilor lor, magistrații aveau obligația la acțiune, la apariția actului normativ care abroga în mod expres dreptul la sporul de vechime, de risc și de suprasolicitare neuropsihică, însemnă pur și simplu la a obliga toți cetățenii la acțiune împotriva unui text al legii, chiar și atunci când prin lege se abroga în mod expres anumite drepturi. Este evident ca în acest caz nu se poate alica principiul nemo censetur ignorarem legem, justițiabilul are obligația de a nu invoca necunoașterea legii, însă nu se crează o obligația la a analiza cu mare atenție legalitatea mecanismelor de adoptare a normei legale, mai ales în situația în care se creează premisa de legalitate.
În același timp, din punct de vedere logic, inclusiv moral (etic), regula începutului prescripției extinctive o dată cu nașterea dreptului la acțiune este cât se poate de naturală, de firească: premisa aplicării efectului sancționator al prescripției extinctive constă tocmai în existența posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept, pentru clarificarea unei situații juridice sau realizarea unui interes legiti. Se poate susține că dreptul la acțiune trebuia exercitat în condițiile în care prin lege s-a abrogat în mod expres un drept? A susține că dreptul la acțiune trebuie exercitat atunci când legea abroga expres un drept înseamnă să se impună justițiabilului mai mult decât o diligență rezonabilă, înseamnă chiar obligarea justițiabilului să intenteze împotriva tuturor actelor normative acțiune preventivă, ceea ce evident că nu poate fi admisibil.
Or, atâta timp cât dreptul la acțiune nu s-a născut încă, nu se poate spune că titularul său este neglijent și, în consecință, nu se justifică nici curgerea prescripției extinctive și, cu atât mai mult, producerea urmărilor pe care le atrage împlinirea termenului de prescripție: stingerea dreptului la acțiune.
În fapt, instituția prescripției extinctive constituie un adevărat instrument de sancțiune împotriva titularului dreptului care un își exercită drepturile într-un anumit termen, stabilit în mod imperativ de lege.
Trebuie să se rețină că dispozițiile art. I pct. 32 și pct. 42 din nr.OG 83/2000, prin tehnica de redactare creează în mod evident " aparența de nedrept" cu privire la sporul de risc și sporul de suprasolicitare neuropsihică, prin faptul că abroga în mod expres dispozițiile din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
În condițiile în care prin lege se abroga în mod expres un drept nu se poate susține rezonabil că persoanele în cauză, respectiv i, au fost neglijente în valorificarea drepturilor lor. Această idee este întărită de faptul că prin nr. 36/2007 și nr. 21/2008 nu se recunoaște dreptul ci se constată faptul că nr.OG 83/2000 a fost adoptat cu nerespectarea de către Guvern a legii prin care era abilitat să adopte ordonanțe. Astfel se precizează că " prin Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial. În acest fel, prin emiterea nr.OG 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptată de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. 3 cu referire la art. 73 alin. 1 din Constituția României".
Așadar, motivul pe care se fundamentează recunoaște dreptului magistraților la sporul de vechime, de risc și de suprasolicitare îl constituie constatarea încălcării dispozițiilor din legea de abilitare a guvernului de legiferare, adică depășirea limitei transferului dreptului de legiferare de la Parlament către Guvern. Adică actul subsidiar normei principale prin care se abrogă drepturile magistraților pe sporuri. În aceste condiții, orice persoană rezonabilă cercetează în primul rând legalitatea normei cu dispozițiile constituționale, creându-se o prezumție extrem de puternică, că Guvernul când a edictat norma legală a respectat limitele mandatului care i-a fost încredințat. A impune justițiabilului, implicit lor să cerceteze dacă instituțiile statului, atunci când legiferează, îndeplinesc cu adevărat condițiile și limitele mandatului, înseamnă a crea o neîncredere și o suspiciune continuă cu privire la legalitatea demersurilor acestor instituții, înseamnă a impune o continuă cercetare a fundamentelor acestor instituții, care practic înseamnă o subminare a statutul prin crearea suspiciunii de nelegalitate. Aceasta susținere este inadmisibilă într-un stat cu mecanisme constituționale de funcționare, astfel încât cetățenii nu pot fi sancționați pentru lipsa de suspiciune, iar această lipsă de suspiciune nu poate fi calificată ca fiind lipsă de acțiune, delăsare sau nepăsare în apărarea drepturilor și intereselor lor, cu atât mai mult cu cât competența verificării îndeplinirii condițiilor de adoptare a unui act normativ revine justiției și nu cetățenilor.
În aceste condiții, nu se poate susține că termenul de prescripție a început să curgă de la data da 01.01.2000, în condițiile în care actul normativ care abroga drepturile magistraților avea vicii de procedură, vicii care nu puteau fi descoperite la o analiză normală a nr.OG 83/2000. Culpa adoptării nr.OG 83/2000 cu nerespectarea dispozițiilor legii de abilitare nu poate fi transferată justițiabilului. Culpa aparține organelor statului prin adoptarea unor acte normative fără a avea competența necesară, iar această culpă a statului nu trebuie să priveze cetățeanul de drepturile sale legale și legitime, pe care le-ar fi obținut în lipsa acestei cuple a statului cu privire la legiferare. Dacă legea nu ar fi creat o puternică aparența de nedrept, atunci am fi fost în fața culpei magistraților de lăsare a curgerii termenului de prescripție. Așadar, nu poate fi sancționat un cetățean cu neacordarea unor drepturi ale sale, pentru o culpă a statului.
În măsura în care ar fi fost previzibil că legea va fi interpretată în sensul recunoașterii dreptului la sporuri anulate în mod expres de nr.OG 83/2000, atunci s-ar fi putut aprecia că a început să curgă prescripția la data adoptării acestui act normativ, sancționând justițiabilul pentru lipsa lui de diligență în vederea apărării drepturilor și intereselor sale. Însă norma legală nu a fost previzibilă, dovada interpretările diferite data de instanțe.
Având în vedere faptul că drepturile magistraților la sporuri au fost abrogate în mod expres prin nr.OG 85/2000 se creează o puternică "aparență de nedrept" prin modul deficitar de redactare, care nu corespunde exigențelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice. Or, referitor la aceste cerințe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că " o normă esteprevizibilănumai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita" (Cazul împotriva României, 2000), iar " [. ] cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă" (Cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).
În prezenta cauză civilă trebuie constat că textele legale examinate nu îndeplinesc condițiile de previzibilitate și predictibilitate pentru ca subiectul de drept vizat să își poată conforma conduita, astfel încât să evite consecințele nerespectării lor, adică să introducă o cerere de reclamare a drepturilor sale în termenul general de prescripție.
Norma legală nu este previzibilă, cu privire la viitorul interdicției dreptului. Este de forța evidenței faptul că în condițiile în care ar fi fost previzibilă o interpretare în sensul celei date de Înalta Curte de Justiție și Casație, atunci fiecare persoană (diligentă) afectată de dispozițiile nr.OG 83/2000 nu ar fi stat în pasivitate, ci ar fi acționat în vederea apărării propriilor drepturi. Or, a fost nevoie de șapte respectiv opt ani pentru clarificarea normei juridice. În acest context, al ambiguităților juridice, al nesiguranței interpretării un poate fi sancționat titularul dreptului, drept care, până la data interpretării oficiale un era recunoscut. Or, dreptul material la acțiune curge de la data recunoașterii dreptului.
În măsura în care s-ar considera ca dreptul la acțiune al lor s-ar fi născut odată cu apariția nr.OG 83/2000 ar presupune, după cum am mai menționat, ca în lipsa previzibilității legii, orice justițiabil ar trebui, în mod preventiv, să introducă cerere de chemare în judecată pentru a nu pierde anumite drepturi, în situația în care, prin interpretarea oficială dată de puterea judecătorească li s-ar naște dreptului care ar fi lipsite de apărare, dacă nu ar fi acționat. Or, o astfel de interpretare este inadmisibilă deoarece ar încălca unul din principiile fundamentale ale unui stat de drept: principiul securității juridice, care ca obiect principal protejarea cetățenilor împotriva efectelor negative secundare ale normei legale.
În speță, unul din efectele negative secundare ale normei legale l-ar constitui privarea celor interesați de dreptul la acțiune, având în vedere faptul că norma legală creează " aparența de nedrept".
Pentru aceste concluzii și motive de fapt și de drept, rezultă fără nici o urmă de îndoială că dreptul la acțiune nu se poate naște decât la data pronunțării nr. 21/2008, cu consecința deplin justă a respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiunea invocată, corespondent perioadei 1.IX.2000 - 31.2005 și admiterea acțiunii introductive așa cum a fost formulată de către.
Asistent judiciar,
Președinte:Manuela StoicaJudecători:Manuela Stoica, Ana Doriani, Sebastian Nașcu Mihai Pașca Elena Truță
