Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 2894/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2894/R/2009
Ședința publică din 14 decembrie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Laura Dima
JUDECĂTOR 2: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTOR 3: Cristina Mănăstireanu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S, precum și recursului declarați de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR ȘI CURTEA DE APEL CLUJ împotriva sentinței civile nr. 2073 din 05.10. 2009 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr-, privind și pe intimații, ȘI TRIBUNALUL SĂLAJ, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție- valoarea de referință sectorială.
La apelul nominal făcut în cauză, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul declarat de pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Cluj au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate și sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, Curtea, din oficiu, în temeiul art. 301.pr. civ. invocă ca motiv de ordine publică excepția tardivității recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2073 din 05.10.2009, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr-, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, excepție invocata de Ministerul Finanțelor Publice.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice.
Au fost obligați pârâții de rândul 1-3 să calculeze și să plătească reclamanților diferențele de drepturi salariale pentru perioadele efectiv lucrate, calculate pe baza valorii de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege corectate prin adaos in raport cu evoluția preturilor de consum în condițiile stabilite de lege pentru determinarea și corecția valorii de referință sectorială prevăzute de lege pentru aceste functii, astfel:
- 264,7 lei pentru perioada 01.01.2005 - 30.09.2005;
- 297,4 lei pentru perioada 01.10.2005-31.01.2006;
- 312,3 lei pentru perioada 1.02.2006 - 31.08.2006;
- 331 lei pentru perioada 1.09.2006 - 31.12.2006;
- 358 lei pentru perioada 1.01.2007 - 31.03.2007;
- 365 lei pentru perioada 1.04.2007 - 30.09.2007;
- 405 lei pentru perioada 1.10.2007 - 31.12.2007, în raport cu valoarea de referință sectorială pentru care au fost calculate efectiv salariile în perioadele indicate.
Totodată a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să pună la dispoziție sumele necesare efectuării plăților.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții și, în calitate de asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Sălaj, au solicitat obligarea pârâtelor la plata la plata diferențelor salariale, rezultate în urma recalculării
indemnizațiilor și salariilor pe baza valorii de referință sectorială prevăzută
de lege pentru funcțiile de demnitate publică, corectată periodic în raport cu
evoluția prețurilor de consum, pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2007.
Totodată, reclamanții au solicitat ca pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat la alocarea sumelor necesare efectuării plăților diferențelor sa la riale pretinse.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul va reține că, potrivit art. 5 din Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, salariile de bază în sectorul bugetar se stabilesc pe baza următoarelor elemente:
- valoarea de referință universală;
- indicatorii de prioritate intersectorială, exprimați în procente, diferențiați pe domenii de activitate;
- valori de referință sectoriale exprimate în lei, rezultate din înmulțirea valorii de referință universală cu indicatorii de prioritate intersectorială;
- grila de intervale pentru stabilirea salariilor de bază, pentru funcțiile fiecărui sector de activitate.
Potrivit art. 1 din OUG nr. 134/1999, aprobată prin Legea nr. 714/2001, începând cu luna septembrie 1999 valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de baza ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de legea nr. 50/10096, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de legea nr. 154/1998 " pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se corectează periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar
Prin art. 13 alin. 1 din Legea bugetului de stat pe anul 2001 nr. 216/2001, valoarea de referință universală a fost stabilită la 2.444.000 lei, iar indicatorul de prioritate intersectorială pentru funcțiile de demnitate publică alese, numite și asimilate acestora a fost prevăzut ca fiind de 0,62, astfel încât valoarea de referință sectorială rezultată era de 2.444.000 lei x 0,62 = 1.515.280 lei.
Prin legile anuale ulterioare referitoare la bugetul de stat nu au fost prevăzute modificări ale valorii de referință universală sau ale indicatorului de prioritate intersectorială pentru funcțiile de demnitate publică.
Drept urmare OUG nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, aprobată prin Legea nr. 347/003, a prevăzut în mod corect în Anexa I calculul indemnizațiilor pentru magistrați începând cu I ianuarie 2003 pe baza unei valori de referirea sectorială de 1.833.754 lei, egală cu cea prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă.
În baza art. 48 din OUG nr. 177/2002 și a art. 3 lit. e din OUG nr. 123/2003, valoarea de referință sectorială din Anexa 1 la OUG nr. 177/2002 a fost majorată cu 6% începând cu 1 ianuarie 2003 și cu 9% începând cu 1 octombrie 2003, respectiv cu 6% în luna ianuarie 2004 și cu 6% în luna octombrie 2004. In consecință pentru perioada 1 octombrie 2004 - 31 decembrie 2004, această valoare de referință sectorială era de 2.380.592 lei, egală cu cea prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite și care fusese majorată la rândul său, în aceleași procente, prin dispozițiile OUG nr. 191/2002 și ale art. 3 lit. a din OUG nr. 123/2003.
În mod similar prin majorări succesive valoarea de referință sectorială pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea, salarizat conform Legii 50/1996 (până la intrarea in vigoare a OG nr. 8/2007) a ajuns pentru același interval de timp la 2.380.592 lei.
Pentru perioadele 1.01.2005 - 30.09.2005 și 1.10.2005 -31.01.2006, deși OUG nr. 134/1999, aprobată prin Legea nr. 714/ 2001 era în vigoare (stabilind în mod expres egalitatea valorii de referință sectorială pentru personalul din organele autorității judecătorești cu cea prevăzute de lege pentru funcțiile de demnitate publică) iar conform art. 74 alin. 2 din Legea nr. 303/2004, lege organică,.drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege", reclamanților nu li s-au acordat creșterile salariale prevăzute de OG nr. 9/2005 pentru personalul care ocupă funcții de demnitate publică.
Este de observat că deși conform denumirii sale, acest act normativ reglementează creșteri salariale pentru anul 2005 (acordate personalului contractual bugetar și persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică), art. 2 alin. 3 și art. 3 alin. 4 din OG 9/2005 arată doar că in anexele VIII și IX sunt prevăzute indemnizațiile lunare pentru persoanele ce ocupă funcții de demnitate publică alese, numite și asimilate, acestora fără a se indica in mod explicit procentul de majorare al indemnizațiilor.
Având în vedere însă că de exemplu, pentru funcția de demnitate publică aleasă de Președinte al României, indemnizația lunară era de:
-46.764.000 lei la 1.01. 2003, conform Anexei 7/1 a la OUG nr. 191/2002;
-46.613.000 lei la 1.10 3.003, conform Anexei 7/1 b la aceeași ordonanță;
- 49.409.780 lei la 1.01 2004, în baza creșterii de 6% prev. de art. 3 lit. a din OUG nr. 123,2003;
- 52.374.367 lei la 1.10.2004, în baza creșterii de 6% prev. de art. 3 lit.a din
aceeași ordonanță și de 65.469.000 lei ia 1.10.2005, conform Anexei 8/1 la OG nr. 9/2005, rezultă că indemnizațiile pentru persoanele ce ocupă funcții de demnitate publică alese, numite și asimilate acestora au crescut cu 25% începând cu 1.1 2005. iar conform art. 3 alin. 5 din OG nr. 9/2005, începând cu luna ianuarie 2005 s-a acordat 45% din creșterea rezultată ca diferență între indemnizația stabilită potrivit anexelor acestei ordonanțe și indemnizația avută în luna decembrie 2004.
Drept urmare, în baza prevederilor legale anterior menționate, ale art. 1 alin. 4 din Constituția României care reglementează organizarea statului potrivit "principiului separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale" și ale art.1 alin. 1 cin Legea nr. 304/2004 conform cărora "puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiției și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege", tribunalul a constatat întemeiate pretențiile reclamanților de a le fi acordate creșterile salariale prev. de OG 92005.
Pentru aceleași rațiuni, sunt întemeiate solicitările acestora de a le fi acordate și pentru anii 2006 și 2007 creșterile salariale prevăzute de OG nr. 3/l2.01. 2006 și OG nr. 10/31.01.2007.
Așadar, plecând de la valoarea de referință sectorială de 2.380.592 lei la nivelul lunii decembrie 2004, salariile reclamanților trebuiau calculate pe baza valorii de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite:
-264.7 lei pentru perioada 1.01.2005 - 30.09.2005
- 297,4 lei pentru perioada 1.10.2005 - 31.01.2006 conform nr.OG9/2005.
- 312,3 pentru perioada1.02.2006 - 31.08.2006
-331 lei pentru perioada 1.09.2006 - 31. 12.2006 conform art. 1 din OG nr. 3/2006, care a prevăzut majoritatea indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică, în două etape, respectiv cu 5%
începând cu 1.02.2006 și cu 6% începând cu 1.09.2006;
- 358 lei, pentru perioada 1.10.2007-31.03.2007
-365 lei pentru perioada 1.04.2007-30.09.2007
- 405 lei pentru perioada 1.10.2007-31.12.2007 conform art. 1 și art.3 alin.3 cu anexele corespunzătoare din OG nr.10/2007, care a prevăzut majorări în trei etape, respectiv cu 5 % începând cu 1.01.2007, cu 2 % începând cu 1.04.2007 și cu 11 % începând cu 1.10.2007.
Este de observat că potrivit preambulului, OUG nr. 27/29.03.2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției a urmărit, între altele, armonizarea grilei de salarizare a acestora cu dispoziții ie Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și a procurorilor "prin care au fost aduse modificări substanțiale ale prevederilor referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor cu incidență asupra salarizării". De asemenea, că potrivit art. 2 din OUG nr. 27/2006, salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor și procurorilor se stabilesc"ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal, aceste reglementări transpunând în mod evident principiul constituțional al echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească"
Cu toate acestea, în Anexa 1 la OUG nr. 27/2006 a fost înscrisă o valoare de referință sectorială mai mică decât cea prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică, cu consecința diminuării indemnizațiilor magistraților, în disprețul dispozițiilor art. 74 alin. 2 din Legea nr. 303/2004.
Ca urmare a admiterii pretențiilor reclamanților pentru perioada 1.01.2005 - 31.12.2007, pârâtul a fost obligat să pusă la dispoziția Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sumele necesare plătii sumelor astfel cuvenite reclamanților, în considerarea atribuțiilor prevăzute de Legea 500/2002 pentru MEF, în special a celor privind pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale și ale legilor de rectificare bugetară.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Libertăților și Curtea de Apel Cluj.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel constată următoarele:
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publiceeste tardiv.
Sentința civilă nr. 2073 din 5 octombrie 2009 Tribunalului Sălaj, a fost comunicată pârâtei, conform dovezii de primire ( 36 dosar fond) la data de 22.10.2009, iar recursul a fost formulat de această parte la 05.11.2009 (2 dosar), în afara termenului de recurs de 10 zile prevăzut de art.80 din Legea nr. 168/1999.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea de Apel Cluj va respinge în temeiul art.312 alin.1 pr.civ. raportat la art. art.80 din Legea nr. 168/1999, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca tardiv.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului s-au invocat motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.4 și 9.pr.civ.
În sprijinul motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.4 pr.civ. s-a susținut că, în raport de salarizarea reclamanților printr-o lege specială (OG nr.27/2006) și de necuprinderea lor în categoriile profesionale beneficiare ale indexării, prima instanță, prin admiterea acțiunii a adăugat la textul de lege și și-a arogat atribuții de legiferare, aspect pe care C Constituțională l-a considerat prin Decizia nr. 818/2008 neconstituțional..
Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. se întemeiază pe lipsa temeiului legal de acordare a drepturilor salariale pretinse de reclamanți după intrarea în vigoare a Legii nr. 347/2003, care a abrogat art. 2 din OUG nr. 177/2002, în acest sens recurentul prezentând cadrul legislativ specific salarizării funcțiilor de demnitate publică.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat.
otivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4.pr.civ. este nefondat deoarece tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție). Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamanților), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
În același sens, Curtea observă că Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale se referă doar la aplicarea și interpretarea OUG nr.137/2000 care nu reprezintă decât temeiul de drept național invocat prin acțiune de reclamantă, care însă se prevalează și modul de interpretate a normelor interne în funcție de evenimentele legislative ce s-au succedat.
Mai mult, decizia menționată nu se referă la aplicarea și interpretarea art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr.12 din aceeași Convenție și art.11 și art.20 din Constituție, care conturează cadrul general în materia principiului egalității de tratament.
Or, în mod evident deciziile Curții Constituționale nu restrâng posibilitatea instanței de judecată de a aplica norme internaționale, care au forță ierarhică superioară legislației naționale, conform art.20 din Constituția României.
În privința fondului, Curtea reține că deși prima instanță a examinat cauza strict din perspectiva modului de interpretate și aplicarea normelor legale în materia salarizării, este aplicabil cu prioritate principiul egalității de tratament.
Or, în speță, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce Curtea de Apel apreciază în temeiul considerentelor enunțate anterior că este cazul în prezenta speță.
Art. 2 alin. (2) pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (invocată de reclamanți) prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit. Or, în condițiile în care scopul acordării indexărilor prin OG 10/2007 a fost acoperirea creșterii inflației pe o perioadă determinată, în mod evident reclamanții sunt discriminați față de persoanele beneficiare ale actului normativ menționat anterior, în condițiile în care inflația afectează în mod similar și veniturile obținute de reclamanți.
Drept urmare se apreciază că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu este întemeiat pentru considerentele expuse anterior, fără a le mai examina pe cele reținute de instanța de fond.
Prin recursul declarat de pârâtul Curtea de Apel Clujs -a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, invocându-se inexistența temeiului legal de acordarea drepturilor salariale pretinse, în raport de prevederile OUG nr. 177/2002.
Recursul este nefondat, fiind incidente aceleași considerente ca în cazul analizei motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9.pr.civ. invocat în recursul examinat anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtulMINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâțiiMINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR ȘI CURTEA DE APEL CLUJîmpotriva sentinței civile nr. 2073 din 05.10.2009 a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - - - - -
cu opinie separată
în sensul admiterii recursului și
GREFIER
- -
Motivarea opiniei separate a judecătorului
Analizând recursurile formulate de Ministerul Justiției și Curtea de Apel Cluj, prin reprezentant legal, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, consider că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:
În speță, astfel cum s-a reținut în opinia majoritară, nu este incident motivul de casare prevăzut de disp.art. 304 pct.4 din Codul d e procedură civilă, neputându-se reține că prima instanță ar fi încălcat în soluționarea prezentei cauze atribuțiile puterii judecătorești.
Astfel, potrivit Protocolului nr.12 la Convenția Europeană privind Drepturile Omului și Libertăților Fundamentale, paragraful 1, exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege trebuie să fie garantate fără nici o discriminare pe nici un temei precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau alt tip de opinie, originea națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea sau alt statut. Nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate pe nici un criteriu precum cele menționate în paragraful 1.
Art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în forma modificată prin Protocolul 12 garantează fără discriminare exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege.În acest sens sunt și dispozițiile art.1 al.2 lit.i) din OUG 137/2000.
În plus, tot în jurisprudența, cauza Von Kamann Nord - 14/83, s-a statuat că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptățite de o discriminare rezultată din acte normative să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul tribunalelor naționale.
Consider însă ca fiind întemeiat motivul de recurs invocat de către Ministerul Justiției privind aplicarea greșită a legii în cauză, pentru următoarele considerente:
În speță, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare existenței discriminării, în sensul arătat în doctrină și OG137/2000, art.16 din Constituția României, Protocolul 1 și 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 25 alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, respectiv: existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile, existența unui tratament diferențiat, tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.
Astfel, potrivit art. 2 alin.1 din nr.OUG 177/2002, până la aprobarea acestei ordonanțe prin Legea nr.347/2003, indemnizațiile pentru magistrați se stabileau pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă, această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, fiind aplicată de drept și magistraților.
Prin Legea nr.347/2003, dispozițiile art.2 alin.1 au fost însă modificate, indemnizațiile pentru magistrați stabilindu-se pe baza valorii de referință sectorială prevăzută în anexa nr.1 la.OUG nr. 177/2002.
Prin nr.OUG 27/2006, au fost abrogate dispozițiile nr.OUG 177/2002 și s-a prevăzut stabilirea indemnizației pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa 1.
În mod greșit prima instanță a reținut că în speță ar fi aplicabile dispozițiile OUG nr. 134/1999, aprobată prin Legea nr. 714/2001, ce prevedea că, începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr. 50/1996, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală, valoare care se corectează periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
În acest sens consider că, deși acest act normativ nu a fost expres abrogat, acesta nu-și mai poate găsi aplicarea în condițiile în care indemnizațiile pentru fiecare dintre funcțiile de demnitate publică alese și numite au fost stabilite prin acte normative ulterioare într-un anumit cuantum, fără a mai fi precizați nici coeficienți de multiplicare, nici valoarea de referință sectorială la care aceștia să fie aplicați.
Astfel, începând cu data de 01.01.2003, anexele nr.II.1 și II.2 la Legea nr.154/1998, ce prevedeau atât valoarea de referință sectorială, cât și coeficienții de multiplicare pentru fiecare dintre funcțiile de demnitate publică alese și numite, a fost înlocuită cu anexele VII.1a și VII.2b, prin nr.OUG191/2002, ce cuprind doar indemnizațiile pentru aceste funcții.
De asemenea, potrivit disp.art. 2 alin.3 din nr.OG 9/2005, indemnizațiile lunare pentru persoanele care ocupa funcții de demnitate publica alese și numite, precum și pentru persoanele care ocupa funcții asimilate cu funcții de demnitate publica, stabilite potrivit anexelor nr. II și III la <LLNK 11998 154 10 201 0 18>Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de baza în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupa funcții de demnitate publica, cu modificările și completările ulterioare, sunt cele prevăzute în anexele nr. VIII și IX.
Având în vedere faptul că, începând cu data de 01.01.2003, nu s-a mai prevăzut de către legiuitor o valoare de referință sectorială (sau indicator de prioritate intersectorială pe baza căruia să se stabilească o asemenea valoare) pentru funcțiile de demnitate publică, consider că în mod eronat prima instanță a stabilit existența unei situații discriminatorii în ceea ce privește indemnizația la care erau îndreptățiți reclamanții, pornind de la o valoare de referință rezultată în urma unui calcul matematic, fără a exista potrivit legii un element de comparație în ceea ce privește modul de calcul al indemnizațiilor cuvenite magistraților și persoanelor care ocupa funcții de demnitate publica alese și numite.
Pentru aceste considerente, consider că în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art.74 alin.2 din Legea nr.303/2004, nefiind dovedit că drepturile salariale ale reclamanților ar fi fost diminuate de către pârâți.
Având în vedere aceste motive, consider că se impunea admiterea recursurilor formulate de către Ministerul Justiției și Curtea de Apel Cluj, prin reprezentant legal.
Judecător,
Red./Tehnored.:;
20.01.2010.
Președinte:Laura DimaJudecători:Laura Dima, Sergiu Diaconescu, Cristina Mănăstireanu
