Drepturi salariale ale personalului din justiție. Sentința 33/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA PENTRU CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 33/2009
Ședința publică de la 19 Ianuarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Ana Doriani
JUDECĂTOR 2: Manuela Stoica Mihai Pașca
Asistent judiciar - -
Asistent judiciar
Grefier
Pe rol se află judecarea acțiunii în conflict de drepturi formulată de reclamantele, și cu domiciliul procesual ales la sediul Curții de Apel Alba Iulia, în A I, -, nr.1, jud. A împotriva pârâților Ministerul Justiției- B, cu sediul în B,-, sector 5, Tribunalul Alba cu sediul în A I, P-ța - -, nr.24, jud. A, Tribunalul Hunedoara cu sediul în D, str. 1 -, jud. H, Curtea de Apel Alba Iulia, cu sediul în A I, str. -, nr.1, jud. A, Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor B, cu sediul în - B,-, sector 5 și cu sediul în B,--3,. 2, sector 1.
La apelul nominal efectuat în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța constatând că reclamantele solicită judecarea acțiunii în lipsă, raportat la actele și lucrările dosarului lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra acțiunii civile de față;
Constată că prin acțiunea înregistrată la această instanță sub dosar nr- reclamantele, și i-au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției B, Tribunalul Alba, Tribunalul Hunedoara, Curtea de Apel Alba Iulia, Ministerul Economiei și Finanțelor B, și, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța:
- să fie obligați pârâții la plata drepturilor salariale constând în sporul de stres în procent de 50% din salariul de bază brut lunar, actualizat cu indicele de devalorizare monetară, începând cu data de 01.10.2000 și până la data de 31.08.2004, dar și la plata dobânzii legale aferente acestui spor, de la data nașterii drepturilor și până la data efectuării plății efective, cu obligarea pârâților de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor de ordinul I și II, iar pentru reclamanta de ordinul III începând cu luna septembrie 2001 și până la data de 16.09.2004.
În motivarea acțiunii lor reclamantele susțin că potrivit prev. art. 47 din Legea nr. 50/1996, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică magistrații.beneficiază de un spor de 50% din salarul de bază brut lunar".
Prin art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000 s-a dispus abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996. Acest articol dintr-o lege ordinară, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, lege organică. normelor de abrogare impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996, efectele acestuia urmând să se producă și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000. Rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% menționat, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice. Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Prin decizia nr. 21/10.03.2008 a ICCJ - Secțiile Unite, s-a constatat că judecătorii au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare psihică calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salarul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001. Decizia a fost publicată în Of. al României, partea I, nr. 444/13.06.2008 și este obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă. Până la această dată se susține că dreptul reclamantelor nu a fost actual, fiind condiționat de soluția pronunțată în recursul în interesul legii. Așadar, cum condiția suspensivă s-a realizat la 10.03.2008 ( efectele producându-se retroactiv potrivit art. 1015.Civil) și cum prescripția extinctivă începe să curgă numai de la data împlinirii condiției, se apreciază de către reclamante că prezenta cere nu este prescrisă.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, art. 19 alin. 1 din decretul nr. 167/1958, art.41 alin.2 și art.53 din Constituția României, Directiva -Cadru a Comisie europene nr. 89/391, art. 329 Cod procedură civilă, art.1004 și 1005.Civil.
În probațiune s-au depus adeverințele nr. 3364, 3365, și 3366 /A/03.11.2008 emise de Curtea de Apel Alba Iulia pentru a justifica calitatea procesual activă -5.
Prin întâmpinarea depusă în cauză de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin A se solicită respingerea acțiunii, invocându-se excepția lipsei calității procesual pasive a acestei instituții în cauză, motivat de faptul că acest minister nu are calitatea de angajator a reclamantelor și nici atribuții în privința stabilirii salariilor sau indemnizațiilor angajaților din alte instituții publice. (8,9).
Prin întâmpinările depuse de pârâtul Ministerul Justiției și Curtea de Apel Alba Iulia se solicită respingerea acțiunii, invocându-se prescripția extinctivă a dreptului la acțiune pentru perioada solicitată, față de prev. art.1 din. 167/1958 (13,14). În plus, pârâta Curtea de Apel Alba Iulia invocă excepția lipsei calității procesual pasive, arătând că nu are calitatea de angajator a reclamantelor și nici o atribuție în stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a depus punctul său de vedere, prin care arată că în soluționarea speței se impune a se avea în vedere, art.14 din O și practica instanței europene în aplicarea acestui text, în sensul că tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege.(filele 11-16.)
CURTEA, analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente, constată următoarele:
Prealabil, analizării fondului pricinii, în temeiul art. 137 Cod procedură civilă instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor care s-au invocat în cauză, în ordinea priorității lor.
Astfel, cu referire la excepția lipsei calității procesual pasive invocate de pârâții F, D și Curtea de Apel Alba Iulia:
- față de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării se constată că aceasta este întemeiată, deoarece, potrivit art.16-20 din nr.OG137/2000, această instituție este abilitată și investită să aplice dispozițiile legislației în materie de nediscriminare pe teritoriul țări, să constate și să sancționeze contravențiile prevăzute de acest act normativ și ca atare nu este subiect de drept al raportului obligațional în cauză.
Este de menționat că prin nr.OUG 75/2008 s-a modificat nr.OG 137/2000, așa încât potrivit art. V din acest act normativ sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competența de soluționare a acestei autorități. În acest context acțiunea promovată de reclamante față de această parte urmează a fi respinsă, pe excepția lipsei calității procesual pasive.
-De asemenea, conform art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere care sunt ordonatori principali de credite, între care figurează și Ministerul Justiției și nu repartizează sume de la buget acestora.
Alocarea acestor sume se realizează potrivit destinațiilor bugetare, conform Legii bugetului de stat, ceea ce conduce la concluzia că Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat să efectueze o plată pentru salariații altei instituții.
Rezultă în acest context că, Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
În speță, se solicită obligarea la plata unor drepturi rezultate din lege și din contractul de muncă, iar cererea reclamanților a declanșat un litigiu de muncă la care se referă art.282 din Codul muncii.
Față de aceste considerente, instanța va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a D, precum și a Ministerul Economiei și Finanțelor, acțiunea urmând a fi respinsă față de aceste părți, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane care nu au calitate procesual pasivă.
- față de pârâta Curtea de Apel Alba Iulia, având în vederea calitatea acesteia de ordonator secundar de credite potrivit Legii nr. 304/2004, precum și atribuțiile acestei instituții în păstrarea și evidența carnetelor de muncă ale reclamațiilor, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
Cu referire la excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune este de menționat faptul că potrivitart. 1 din Decretul nr. 167/1958"dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege" iarpotrivit art. 7 din același act normativ"prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".
Potrivitart. 3 din Decretul nr. 167/1958privind prescripția extinctivă "termenul prescripției este de 3 ani " dacă nu există alte prevederi legale derogatorii, iar conformart. 283 alin.1 lit. c din Legea nr. 53/2003- Codul Munciicererile în materia conflictelor de muncă pot fi formulate " în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat".
În sensul celor invocate mai sus este și Decizia nr. 21/10.03.3008 a asupra recursului în interesul Legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 47 din legea nr. 50/1996- invocat de reclamante ca temei juridic al pretențiilor lor- care a statuat faptul că" în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații- asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin legea nr. 334/2001". Analizând considerentele deciziei menționate se constată că singura problemă de drept asupra căreia s-a aplecat instanța supremă și care a făcut obiectul recursului în interesul legii a fost abrogarea sau neabrogarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996.
În acest context este evident că ÎCCJ nu s-a pronunțat asupra altor probleme cum ar fi termenul de prescripție al formulării unor acțiuni sau repunerea în termenul de exercitarea a acțiunii bazate pe acest text de lege.
Prin urmare, aceste probleme de drept au fost lăsate în sarcina instanțelor de judecată sesizate cu judecarea unor acțiuni întemeiate pe textul de lege în discuției.
În nici un caz nu se poate susține că prin formularea cuprinsă în decizia nr. 21/2008 a ÎCCJ potrivit căreia sporul se datorează "și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000" s-a dorit a se stabili că acest drept se va plăti magistraților și personalului auxiliar pe întreaga perioadă cuprinsă între data intrării în vigoare a OG nr. 83/2000 și până în prezent.
Ceea ce a stabilit cu forță obligatorie ÎCCJ este că dispozițiile art.47 din Legea nr. 50/1996 nu au fost abrogate prin OG nr. 83/2000, rămânând în vigoare și producând efecte depline și după acest moment (septembrie 2000).
Faptul că este vorba de un drept supus prescripției rezultă cu claritate din formularea dispozitivului deciziei menționate unde se face referire la "dreptul" la sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
În speță, dreptul la acțiune s-a născut la 1 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a OG nr. 83/2000, din acest moment putându-se pune în discuție neregularitatea actului de abrogare, aspect cunoscut de reclamante.
Cauzele în care se suspendă sau se întrerupe cursul prescripției sunt expres și limitativ reglementate la art. 13, 14 și 16 din Decretul Lege nr. 168/1958 și nu se regăsesc în prezenta cauză.
Pârâții nu au recunoscut nici un moment aceste pretenții pentru a se putea reține întreruperea cursului prescripției, iar reclamantele nu au făcut dovada vreunei piedici în promovarea acțiunii, pasivitatea în care s-au aflat datorându-li-se.
Nu poate fi vorba nici de un drept sub condiție- (care în cauză susțin reclamantele ar fi declararea neconstituțională a art.I pct 42 din nr.OG 83/2000 sau ca inaplicabilă a abrogării, fapt ce s-a întâmplat prin. nr.21/2008 a J), deoarece este un drept izvorât din lege, fără a fi afectat de o asemenea modalitate.
În concluzie, având în vedere că momentul nașterii dreptului la acțiune este cel la care dreptul a fost încălcat sau contestat ori, în lipsa unei încălcări sau contestări, data de la care el trebuie exercitat, precum și în considerarea motivării Înaltei Curții, rezultă fără echivoc faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial a nr.OG 83/2000.
În aceste condiții, în raport cu data introducerii acțiunii-03.11.2008, precum și în aplicarea corectă a prevederilor art. 12 din Decretul -Lege nr. 167/1958 potrivit cărora "în cazul când un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită", pretențiile reclamantelor așa cum sunt formulate în cererea introductivă pe perioada 01.10.2000-31.08.2004, sunt prescrise, urmând a fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția lipsei calității procesual pasive invocate de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării
Respinge excepția lipsei calități procesual pasive invocate de pârâta Curtea de Apel Alba Iulia.
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pe perioada 01.10.2000-31.08.2004.
Respinge acțiunea în conflict de drepturi formulată de reclamantele:, și, cu domiciliul procesual ales la sediul Curții de Apel Alba Iulia, în A I, -, nr.1, jud. A împotriva pârâților Ministerul Justiției- B, cu sediul în B,-, sector 5, Tribunalul Alba, cu sediul în A I, P-ța - -, nr.24, jud. A, Tribunalul Hunedoara, cu sediul în D, str. 1 -, jud. H, Curtea de Apel Alba Iulia, cu sediul în A I, str. -, nr.1, jud. A, Ministerul Economiei și Finanțelor B, cu sediul în - B,-, sector 5 și cu sediul în B,--3,. 2, sector 1.
(continuarea sentinței civile nr.33/2009)
****
Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 19 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
ASISTENT JUDICIAR, ASISTENT JUDICIAR,
- -
Cu opinie separată,
în sensul admiterii acțiunii civile.
GREFIER,
AD
20.01.2009
-11.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești magistrații și personalul auxiliar " pentru vechimea în muncă, personalul beneficiază de un spor de vechime de până la 25%, calculat la salariul de bază brut corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru". Acest articol a fost abrogat prin art. I pct. 32 din nr.OG 83/2000. Prin nr. 38/2007 s-a recunoscut dreptul magistraților la acest spor de vechime.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești magistrații și personalul auxiliar beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Acest articol a fost abrogat prin art. I pct. 42 din nr.OG 83/2000. Prin nr. 21/2008 magistraților li s-a recunoscut magistraților dreptul la sporul de risc și sporul de suprasolicitare neuropsihică.
Așadar, în baza de calcul a indemnizațiilor magistraților, au fost incluse sporul de vechime de risc și suprasolicitare neuropsihică. Conform dispozitivului nr. 21/2008 aceste ultime sporuri sunt recunoscute "și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000".
Cu privire la aspectul privind termenul de prescripție fac precizarea că, alături de o jurisprudență bogată în sensul acordării acestor drepturi începând cu data de 01.10.2000, pentru considerentele pe care le voi dezvolta în continuare apreciez că termenul de prescripție nu a început să curgă decât din momentul pronunțării, până la momentul pronunțării nu a curs și nu a început să curgă termenul de prescripție.
Potrivit art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate. Potrivit art. 295 alin. (1) din Codul muncii, dispozițiile acestuia se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislație muncii și în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă cu dispozițiile legislației civile. Cum Codul mucii nu conține prevederi privind prescripția dreptului material la acțiune se aplică dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Analiza cursului prescripției extinctive presupune, înainte de toate, cunoașterea începutului și sfârșitului acestei prescripții, adică a datei de la care începe să curgă prescripția extinctivă și, bineînțeles, a datei la care ea urmează să se împlinească.
Așadar, în speța dată și dedusă spre competentă și legală soluționare trebuie analizată data de la care începe să curgă termenul de prescripție.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: " Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. iar potrivit art. 1886: " Nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere."
În esență, deci, conform acestei reguli, prescripția extinctivă începe să curgă la data nașterii dreptului material la acțiune. Deoarece legea nu prevede care este această dată și nici drepturile la acțiune cărora ea li se aplică, regula instituită prin art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 are caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-și găsește incidența vreo regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular, pe de o parte, și, bineînțeles, în toate cazurile în care dreptul subiectiv material este încălcat, negat sau contestat (și cu condiția ca dreptul la acțiune corespunzător să fie supus prescripției extinctive), pe de altă parte. În speță dreptul magistraților nu a fost niciodată nici negat nici contestat, ci pur si simplu prin dispozițiile art. pct. 32 și 42 au fost abrogate în mod expres dispozițiile din Legea nr. 50/2006.
Așadar, regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceasta: prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune. Evident ca pur teoretic putem susține că dreptul la acțiune s-a născut la data publicării în Monitorul Oficial al României a nr.OG 83/2000, însă unul din principiile fundamentale ale statului de drept îl constituie conformarea tuturor subiectelor de drept normei juridice, legea fiind instrumentul prin care se creează starea de legalitate. A susține că în vederea prezervării drepturilor lor, magistrații aveau obligația la acțiune, la apariția actului normativ care abroga în mod expres dreptul la sporul de vechime, de risc și de suprasolicitare neuropsihică, însemnă pur și simplu la a obliga toți cetățenii la acțiune împotriva unui text al legii, chiar și atunci când prin lege se abroga în mod expres anumite drepturi. Este evident ca în acest caz nu se poate alica principiul nemo censetur ignorarem legem, justițiabilul are obligația de a nu invoca necunoașterea legii, însă nu se crează o obligația la a analiza cu mare atenție legalitatea mecanismelor de adoptare a normei legale, mai ales în situația în care se creează premisa de legalitate.
În același timp, din punct de vedere logic, inclusiv moral (etic), regula începutului prescripției extinctive o dată cu nașterea dreptului la acțiune este cât se poate de naturală, de firească: premisa aplicării efectului sancționator al prescripției extinctive constă tocmai în existența posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept, pentru clarificarea unei situații juridice sau realizarea unui interes legiti. Se poate susține că dreptul la acțiune trebuia exercitat în condițiile în care prin lege s-a abrogat în mod expres un drept? A susține că dreptul la acțiune trebuie exercitat atunci când legea abroga expres un drept înseamnă să se impună justițiabilului mai mult decât o diligență rezonabilă, înseamnă chiar obligarea justițiabilului să intenteze împotriva tuturor actelor normative acțiune preventivă, ceea ce evident că nu poate fi admisibil.
Or, atâta timp cât dreptul la acțiune nu s-a născut încă, nu se poate spune că titularul său este neglijent și, în consecință, nu se justifică nici curgerea prescripției extinctive și, cu atât mai mult, producerea urmărilor pe care le atrage împlinirea termenului de prescripție: stingerea dreptului la acțiune.
În fapt, instituția prescripției extinctive constituie un adevărat instrument de sancțiune împotriva titularului dreptului care un își exercită drepturile într-un anumit termen, stabilit în mod imperativ de lege.
Trebuie să se rețină că dispozițiile art. I pct. 32 și pct. 42 din nr.OG 83/2000, prin tehnica de redactare creează în mod evident " aparența de nedrept" cu privire la sporul de risc și sporul de suprasolicitare neuropsihică, prin faptul că abroga în mod expres dispozițiile din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
În condițiile în care prin lege se abroga în mod expres un drept nu se poate susține rezonabil că persoanele în cauză, respectiv reclamanții, au fost neglijente în valorificarea drepturilor lor. Această idee este întărită de faptul că prin nr. 36/2007 și nr. 21/2008 nu se recunoaște dreptul ci se constată faptul că nr.OG 83/2000 a fost adoptat cu nerespectarea de către Guvern a legii prin care era abilitat să adopte ordonanțe. Astfel se precizează că " prin Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial. În acest fel, prin emiterea nr.OG 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptată de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. 3 cu referire la art. 73 alin. 1 din Constituția României".
Așadar, motivul pe care se fundamentează recunoaște dreptului magistraților reclamanți la sporul de vechime, de risc și de suprasolicitare îl constituie constatarea încălcării dispozițiilor din legea de abilitare a guvernului de legiferare, adică depășirea limitei transferului dreptului de legiferare de la Parlament către Guvern. Adică actul subsidiar normei principale prin care se abrogă drepturile magistraților pe sporuri. În aceste condiții, orice persoană rezonabilă cercetează în primul rând legalitatea normei cu dispozițiile constituționale, creându-se o prezumție extrem de puternică, că Guvernul când a edictat norma legală a respectat limitele mandatului care i-a fost încredințat. A impune justițiabilului, implicit reclamanților să cerceteze dacă instituțiile statului, atunci când legiferează, îndeplinesc cu adevărat condițiile și limitele mandatului, înseamnă a crea o neîncredere și o suspiciune continuă cu privire la legalitatea demersurilor acestor instituții, înseamnă a impune o continuă cercetare a fundamentelor acestor instituții, care practic înseamnă o subminare a statutul prin crearea suspiciunii de nelegalitate. Aceasta susținere este inadmisibilă într-un stat cu mecanisme constituționale de funcționare, astfel încât cetățenii nu pot fi sancționați pentru lipsa de suspiciune, iar această lipsă de suspiciune nu poate fi calificată ca fiind lipsă de acțiune, delăsare sau nepăsare în apărarea drepturilor și intereselor lor, cu atât mai mult cu cât competența verificării îndeplinirii condițiilor de adoptare a unui act normativ revine justiției și nu cetățenilor.
În aceste condiții, nu se poate susține că termenul de prescripție a început să curgă de la data da 01.01.2000, în condițiile în care actul normativ care abroga drepturile magistraților avea vicii de procedură, vicii care nu puteau fi descoperite la o analiză normală a nr.OG 83/2000. Culpa adoptării nr.OG 83/2000 cu nerespectarea dispozițiilor legii de abilitare nu poate fi transferată justițiabilului. Culpa aparține organelor statului prin adoptarea unor acte normative fără a avea competența necesară, iar această culpă a statului nu trebuie să priveze cetățeanul de drepturile sale legale și legitime, pe care le-ar fi obținut în lipsa acestei cuple a statului cu privire la legiferare. Dacă legea nu ar fi creat o puternică aparența de nedrept, atunci am fi fost în fața culpei magistraților de lăsare a curgerii termenului de prescripție. Așadar, nu poate fi sancționat un cetățean cu neacordarea unor drepturi ale sale, pentru o culpă a statului.
În măsura în care ar fi fost previzibil că legea va fi interpretată în sensul recunoașterii dreptului la sporuri anulate în mod expres de nr.OG 83/2000, atunci s-ar fi putut aprecia că a început să curgă prescripția la data adoptării acestui act normativ, sancționând justițiabilul pentru lipsa lui de diligență în vederea apărării drepturilor și intereselor sale. Însă norma legală nu a fost previzibilă, dovada interpretările diferite data de instanțe.
Având în vedere faptul că drepturile magistraților reclamanți la sporuri au fost abrogate în mod expres prin nr.OG 85/2000 se creează o puternică "aparență de nedrept" prin modul deficitar de redactare, care nu corespunde exigențelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice. Or, referitor la aceste cerințe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că " o normă esteprevizibilănumai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita" (Cazul împotriva României, 2000), iar " [. ] cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă" (Cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).
În prezenta cauză civilă trebuie constat că textele legale examinate nu îndeplinesc condițiile de previzibilitate și predictibilitate pentru ca subiectul de drept vizat să își poată conforma conduita, astfel încât să evite consecințele nerespectării lor, adică să introducă o cerere de reclamare a drepturilor sale în termenul general de prescripție.
Norma legală nu este previzibilă, cu privire la viitorul interdicției dreptului. Este de forța evidenței faptul că în condițiile în care ar fi fost previzibilă o interpretare în sensul celei date de Înalta Curte de Justiție și Casație, atunci fiecare persoană (diligentă) afectată de dispozițiile nr.OG 83/2000 nu ar fi stat în pasivitate, ci ar fi acționat în vederea apărării propriilor drepturi. Or, a fost nevoie de șapte respectiv opt ani pentru clarificarea normei juridice. În acest context, al ambiguităților juridice, al nesiguranței interpretării un poate fi sancționat titularul dreptului, drept care, până la data interpretării oficiale un era recunoscut. Or, dreptul material la acțiune curge de la data recunoașterii dreptului.
În măsura în care s-ar considera ca dreptul la acțiune al reclamanților s-ar fi născut odată cu apariția nr.OG 83/2000 ar presupune, după cum am mai menționat, ca în lipsa previzibilității legii, orice justițiabil ar trebui, în mod preventiv, să introducă cerere de chemare în judecată pentru a nu pierde anumite drepturi, în situația în care, prin interpretarea oficială dată de puterea judecătorească li s-ar naște dreptului care ar fi lipsite de apărare, dacă nu ar fi acționat. Or, o astfel de interpretare este inadmisibilă deoarece ar încălca unul din principiile fundamentale ale unui stat de drept: principiul securității juridice, care ca obiect principal protejarea cetățenilor împotriva efectelor negative secundare ale normei legale.
În speță, unul din efectele negative secundare ale normei legale l-ar constitui privarea celor interesați de dreptul la acțiune, având în vedere faptul că norma legală creează " aparența de nedrept".
Pentru aceste concluzii și motive de fapt și de drept, rezultă fără nici o urmă de îndoială că dreptul la acțiune nu se poate naște decât la data pronunțării nr. 21/2008, cu consecința deplin justă a respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiunea invocată, corespondent perioadei 1.2000 -31.VIII.2004 și admiterea acțiunii introductive așa cum a fost formulată de către reclamante.
Asistent judiciar,
- -
Președinte:Ana DorianiJudecători:Ana Doriani, Manuela Stoica Mihai Pașca
